Acasă Insert Plîngem, dar ştim de ce plîngem? Stat iresponsabil, da, dar cui lăsăm cinismul industriei farmaceutice? Misiunea lui Arafat

Plîngem, dar ştim de ce plîngem? Stat iresponsabil, da, dar cui lăsăm cinismul industriei farmaceutice? Misiunea lui Arafat

21

Costi Rogozanu pe VoxPublica

O să vă descriu o situaţie paradoxală, una din multele, în care presa are un stop critic chiar şi atunci cînd ajunge la prezentarea unei situaţii limită. Este vorba despre criza unor medicamente pentru boli extrem de grave. Producem materiale bune, cu suflet, lacrimi, descoperim buni samariteni, iar la sfîrşit îndreptăm bătăios privirea către guvern. Cînd inamicul evident nu e doar statul – e şi cinismul unor producători şi distribuitori de medicamente. Ăsta e pericolul jumătăţilor de adevăr. Dacă nu vedem pericolul luptei nereglementate dintre stat şi privaţi ne vom trezi în situaţii şi mai dramatice. Nici măcar nu e vorba de rea intenţie. Sînt oameni care nu concep că presa are misiunea să critice marile corporaţii cel puţin cu aceeaşi intensitate cu care o fac atunci cînd vorbesc de “stat” şi “sistem”.

Aşadar, ProTV difuzează o emisiune (în seria foarte bună de anchete pe care o promovează de cîţiva ani) despre bolnavi de cancer care nu au acces la medicamente esenţiale care îi pot salva. Statul român e obligat prin lege să le asigure. Nu o face. Apare un caz fericit în care o reţea de anonimi reuşesc să aducă din vest medicamentele pentru un bolnav. Şi povestea pare încheiată: statul e iresponsabil, dar sînt şi oameni buni pe lumea asta. Nu ni se spune şi de ce e statul iresponsabil şi în ce capcană e prins.

Pe Hotnews, Vlad Mixich continuă povestea cu mai multe detalii despre acel om care a apus la punct reţeaua citostaticelor şi ajută bolnavi din România (un tip extraordinar din Viena a pus la punct o reţea prin care se cumpără medicamente şi se trimit clandestin pentru bolnavii din România). Însă logica e aceeaşi: guvernele iresponsabile care nu fac nimic. Nu se pomeneşte iarăşi nimic de cauză. Cum s-a ajuns aici, de ce nu mai sînt aceste medicamente pe piaţă? E toată vină la guvern sau avem de-a face cu o situaţie ceva mai complicată? Mixich spune că “reţeaua citstaticelor” compensează nesimţirea statului român. Nu e în totalitate aşa. Mai e o nesimţire compensată acolo.

Răspunsul vine oarecum timid într-o frază dintr-un scurt răspuns trimis de Raed Arafat:

“Căutăm soluţii pentru a reuşi aprovizionarea spitalelor cu aceste produse. Avem o Comisie desemnată prin Ordin de ministru care monitorizează în permanenţă piaţa, pentru a identifica şi alte produse la care pacienţii au acces cu dificultate. Sunt situaţii în care aceste medicamente nu mai prezintă interes comercial pentru producători şi distribuitori, sau situaţii când producţia este oprită. Avem două soluţii pe care în prezent le dezbatem. Putem merge pe obligativitatea unităţilor sanitare de a realiza licitaţii pe acord cadru cu o durată de 3 ani pentru achziţia medicamentelor. Dar o măsură viabilă mi se pare achiziţionarea, eventual, prin compania naţională UNIFARM, prin licitaţie naţională”, a declarat astăzi RAED ARAFAT, ministrul Sănătăţii. (sursa)

Nici măcar nu e o chestiune de preţ, aflăm din Adevărul care face un material pornind de la răspunsul lui Arafat. Reformulez: de fapt, preţul e o mare problemă într-un sens neaşteptat, e prea mic!

Majoritatea medicamentelor din lista celor 100 sunt tratamente relativ ieftine, aşa că problema nu este neapărat cea a banilor prea mulţi, ci dimpotrivă. „Unul dintre motivele pentru care distribuitorii nu mai aduc medicamente în România ar putea fi preţul lor foarte scăzut. În ţara noastră, Catalogul Naţional al Preţurilor la Medicamente impune cele mai mici preţuri din Uniunea Europeană. Din această cauză, producătorilor şi distribuitorilor nu le convine să le aducă în România“, explică Dan Zaharescu, directorul executiv al Asociaţiei Române a Producătorilor Internaţionali de Medicamente.

Deci ce să facă “statul iresponsabil”? Să înţeleagă de la producătorii de medicamente că ori cumpără mai scump, ori nimic. Şantaj ordinar despre care nu vorbim.

Ajungem încet la esenţa problemei. Producătorii şi distribuitorii de farmaceutice fac un joc dur. Preţurile sînt prea mici, nu aducem medicamentele. Ne doare în fund că mor oameni. Statul a făcut jumătate de reglementare. A impus preţuri mici. Şi atunci piaţa “liberă” răspunde: muriţi!

Chestiunea de principiu e mult mai complexă deci. Nu poţi să scrii materiale despre bolnavi lăsaţi de izbelişte fără să judeci la fel de drastic cinismul din zona privată, la pachet cu iresponsabilitatea guvernelor. Răspunsul lui Arafat oferă o soluţie, achiziţia prin Unifarm – cealaltă cu obligativitatea pentru unităţi farmaceutice i se pare mai puţin “viabilă”.

Mesajul pentru Arafat ar trebui să fie însă acesta: oamenii au ieşit în stradă în ianuarie să vă susţină în rezistenţa la privatizare a urgenţei. În acelaşi timp, dvs. ar trebui să vă gîndiţi la consecinţele mai largi ale piaţei libere în sistemul medical şi farmaceutic. Un ministru puternic, cum sînteţi numit, ar trebui să fie capabil să taie din avîntul comercial al oamenilor care fac bani din boală fără prea multe obligaţii la pachet. “Lupta cu sistemul” are această dimensiune anticorporatistă de care şi ziariştii şi politicienii nu vor să audă. Îi trag în continuare cu piaţa liberă şi spiritul comercial sănătos deşi e evident că piaţa produce anomalii grave. Dacă tot facem materiale cu poveşti care-ţi rup inima ar trebui să avem grijă şi pe cine arătăm cu degetul sau să avem grijă pe cine uităm să arătăm cu degetul. Materialele cu disperarea unor bolnavi pot fi folosite imediat de industria farmaceutică pentru a umbla la impunerea pe piaţă a unor medicamente mai scumpe. Pentru că, spun ei, mai bine mai scump decît deloc, nu? NU, răspunsul e: mai bine aduci medicamentele şi nu mai şantajezi!

Misiunea lui Arafat, aproape o obligaţie faţă de cei care l-au susţinut, ar trebui să fie oprirea privatizării iresponsabile a sănătăţii – în cazul nostru, privatizarea disperării. Dacă şi-a apărat doar ograda lui pînă acum, atunci e momentul să accepte că o nouă lege a sănătăţii nu poate veni fără o lovitură clară la insuportabilul lobby pentru privatizarea sănătăţii.

Un fapt de final: industria farmaceutică e a doua ca volum de publicitate cumpărată în media româneşti.

Comments are closed.