Ordinea domneşte la Haga – Alegerile din Olanda şi Partidul Socialist

scrisoareRecentele tulburări politice din zona euro au fost de regulă interpretate dintr-o perspectivă economică. Cum soarta monedei unice e bine ancorată în centrul oricărei analize, orice evoluţie din statele membre a fost disecată din perspectiva potenţialului său de a submina „încrederea” şi „stabilitatea”. Astfel, toate demisiile şi înfrângerile electorale, prăbuşirea vechilor forţe politice şi apariţia unora noi s-au învălmăşit claie peste grămadă, alcătuind o suită de diversiuni exotice de la ceea ce era de făcut. Orice idee despre ce înseamnă de fapt toate aceste evenimente pentru politica naţională şi europeană s-a pierdut pe drum.

În cea mai mare parte, a fost vorba doar de gripări temporare: predarea ştafetei neoliberale de la centru-stânga către centru-dreapta în Spania – sau în direcţie opusă dincolo de Pirinei – nu a constituit un motiv prea serios de îngrijorare pentru păstrătorii Consensului de la Bruxelles. În caz de nevoie, până la înjghebarea unui guvern plauzibil, sarcina administrării statelor de la periferia zonei euro în numele Troikăi poate fi încredinţată unui cabinet de „tehnocraţi”. Opţiunile alegătorilor pot oscila cât de liber poftesc, dar direcţia de mers a politicii economice nu va fi afectată. Şi totuşi, alegerile care s-au desfăşurat în această vară în două dintre ţările Uniunii au pus în pericol această înţelegere a realităţilor politice. Pentru prima oară după anii ’80, nişte partide radicale de stânga păreau să fie pe punctul de a exercita puterea dintr-o poziţie de forţă, scăpând de tutela partidelor centriste şi depăşind limitele gândirii unice. După o serie întreagă de scrutine în care chipurile s-au schimbat, dar programele au rămas aceleaşi, am putea asista în sfârşit la o schimbare fundamentală a echilibrului de forţe.

Grecia a fost lovită de prima undă de şoc în iunie 2012, Syriza sărind peste partidul de centru-stânga şi ajungând să se poziţioneze imediat după conservatorii de la Noua Democraţie în bătălia pentru conducerea noului guvern. Veştile de la Atena nici n-avuseseră timp să se aşeze bine că sondajele de opinie olandeze au lăsat de înţeles că urmează un nou cutremur. Partidul Socialist (PS) – descris frecvent de presă ca fiind „de extrema stângă” şi al cărui lider fusese catalogat, alături de Alexis Tsipras, de la Syriza, drept un demagog populist, care e foarte probabil să compromită eforturile de stabilizare a zonei euro – a depăşit confortabil Partidul Laburist Olandez (PvdA); unele sondaje plasându-l chiar înaintea partidului de centru-dreapta al premierului Mark Rutte, Volkspartij voor Vrijheid en Democratie (VVD). De la retragerea voluntară a PCI-ului, de la începutul anilor ’90, niciun partid dintr-un mare stat european occidental membru al celei de-a Doua Internaţionale nu se mai lăsase depăşit de vreun concurent aflat mai la stânga decât el. Acum, se părea că două astfel de partide vor suferi această umilire în doar câteva luni.

Pentru elitele conservatoare ale Europei aceasta ar fi putut fi cea mai grea dintre lovituri. Cu mult înainte ca perspectiva unui guvern condus de Syriza să se cristalizeze, Grecia era considerată deja o ţară-problemă, politicienii şi populaţia sa fiind ridiculizate pentru presupusa lor inapetenţă de a se conforma modelului de hărnicie frugală ce predomină în nordul Europei. Olanda, pe de altă parte, se mândrea în continuare cu un rating triplu-A la creditare, iar prim-ministrul său conservator era considerat un aliat de bază al Angelei Merkel, în încercarea acesteia de a impune ordonomia în statele membre mai refractare. Cum îşi folosiseră toată paleta retorică pentru a îndepărta primejdia de la periferie, Merkel, Barroso şi compania nu erau pregătiți să se confrunte cu o provocare similară venită chiar din inima Uniunii.

Prin sine însăşi, prezenţa unor partide radicale care să conteste dominaţia centrului-stânga de tip Blair nu poate fi considerată o evoluţie nouă şi nemaiîntâlnită în politica europeană – deşi, dacă e să ne luăm după jurnaliştii mesmerizaţi de extrema dreaptă, ne-ar fi greu să identificăm existenţa unei astfel de provocări. Un document publicat de fundaţia de cercetare a Partidului Social-Democrat German în ajunul actualei crize descria stânga radicală drept „un actor stabil, consolidat şi permanent al scenei politice a Uniunii Europene”, care „se apropie astăzi, în mai multe ţări, de cota de popularitate pe care a înregistrat-o imediat după Războiul Rece”.[1] Această familie de partide – a cărei diversitate era pe de-a-ntregul recunoscută de autori – se arăta a fi „din ce în ce mai încrezătoare” şi „la fel de puternică, dacă nu chiar mai puternică decât Verzii şi extrema dreaptă”. Şi totuşi, această creştere are limite precise: „În viitorul apropiat, sunt slabe şanse ca extrema-stângă să depăşească în popularitate social-democraţia, dat fiind că partidele social-democrate sunt în continuare mult mai mari, au o mai mare experienţă de guvernare, mai mult capital politic şi organizaţional – inclusiv relaţii încă vii cu sindicatele – şi mai multă flexibilitate, dar ne putem aştepta la reajustări permanente ale relaţiei dintre centru şi extrema stângă în avantajul acesteia din urmă”.[2] După uimitoarea reuşită a Syrizei, alegerile olandeze din septembrie ameninţau să ducă această „reajustare” mai departe decât crezuseră la începutul acestui an chiar şi cei mai optimişti dintre radicali.

O altă coaliţie violet

Şi totuşi, aproape imediat ce această ameninţare a început să se facă simţită şi dincolo de graniţele Olandei, s-a evaporat: în cele câteva săptămâni de dinaintea mersului la urne, pe măsură ce forţele „pro-europene” recuperau centimetru cu centimetru terenul pierdut în faţa socialiştilor, asigurându-şi o victorie decisivă pe 12 septembrie, în presa anglofonă panica a lăsat locul unui entuziasm triumfător – VVD-ul lui Rutte a ieşit primul, cu 26,6 procente, PvdA-ul lui Samsom, al doilea, cu 25%. Financial Times, care, cu doar câteva săptămâni în urmă, prevedea un rezultat care ar putea „da peste cap balanţa de putere” în întreaga regiune, a întâmpinat rezultatul final cu evidentă uşurare: „Cerul Europei se înseninează” – „victoria partidelor de centru care susţin măsurile de sprijin pentru zona euro este cel dintâi semn palpabil al faptului că sentimentul anti-european nu este atât de bine încetăţenit în nordul Europei pe cât se temeau unii”.[3]

Viteza şi proporţiile răsturnării de situaţie au fost dramatice. Dacă e să ne raportăm doar la sondajele IPSOS – care, spre deosebire de altele, au plasat constant VVD-ul în frunte – de la sfârşitul lui aprilie până la finele lunii august, socialiştii s-au bucurat de un avans confortabil în faţa Partidului Laburist Olandez. Nu mai departe de 24 august, PvdA-ul se afla cu aproape şase procente în spatele rivalului său. Două săptămâni mai târziu, cele două partide făcuseră schimb de locuri, laburiştii continuând să crească pe parcursul campaniei şi ajungând, în cele din urmă, să câştige un sfert dintre voturi, faţă de cele 10 procente ale socialiştilor – chiar dacă, după cum am remarcat deja, continuau să se afle în urma VVD-ului. Într-o noapte în care principalii săi oponenţi câştigau şi pierdeau voturi ca niciodată, partidul lui Emile Roemer a primit aproape exact acelaşi număr de voturi ca în urmă cu doi ani. O oarecare consolare stătea în faptul că Roemer avea să conducă cel mai mare partid unit de opoziţie împotriva foarte probabilei coaliţii VVD-PvdA ce avea să se formeze după alegeri. Dar asta se datora mai degrabă prăbuşirii sprijinului pentru partidul creştin-democrat (CDA), odinioară hegemonic, şi pentru partidul de extremă-dreaptă al Libertăţii (PVV), al lui Geert Wilders, decât vreunei reuşite a socialiştilor înşişi.

Să fi fost ideea unui partid radical în fruntea guvernului de la Haga atât de himerică pe cât sugerau aceste cifre, sau Roemer şi tovarăşii săi ar putea da bătăi de cap ortodoxiei europene şi pe viitor? Orice răspuns de bun simţ la această întrebare trebuie să reziste tentaţiei – extrem de prezentă în reportajele obişnuite – de a eluda evoluţiile din Grecia şi Olanda, prezentându-le ca pe nişte repercusiuni ale crizei din zona euro. Până în prezent, criza nu a afectat populaţia Olandei la fel de mult pe cât i-a afectat pe cei care locuiesc în statele periferice ale Uniunii. Dacă e să luăm şomajul ca pe un indicator brut, dar sugestiv, în iulie 2012, rata şomajului în Olanda era de 5,3% – una dintre cele mai scăzute din zona euro, unde media este de 11,3% pe întreaga uniune monetară. Spre deosebire de aceasta, cifrele pentru Grecia şi Spania erau de 23 şi, respectiv, 25 la sută. Distribuţia şomajului în rândul tinerilor era similară: în Olanda doar 9,2%, în vreme ce peste jumătate dintre omologii lor greci şi spanioli erau şomeri.[4]

Economiştii de la ABN-AMRO – care a beneficiat şi ea de un pachet de salvare guvernamental în valoare de 10 miliarde de euro – observau că „şomajul a crescut surprinzător de repede în a doua jumătate a lui 2011, chiar mai mult decât la sfârşitul lui 2008 şi începutul lui 2009”, şi prevedeau că, până în 2014, va depăşi 7 procente.[5] Dar nu se poate face nicio analogie directă între condiţiile economice actuale din Olanda şi cele din Grecia, Irlanda sau Portugalia – ca să nu mai vorbim de impactul psihologic pe care trebuie să-l fi avut asupra cetăţenilor sosirea observatorilor Troikăi în aceste din urmă ţări. Asta nu înseamnă că în rândul unui important segment al păturii mijlocii şi muncitoare olandeze nu există motive de nemulţumire: ci doar că, în Olanda, există o mai mare continuitate cu mediul de dinaintea crizei decât în alte părţi. Factorii care îi puteau face pe alegătorii olandezi să acorde sprijin unui partid al stângii intransigente erau bine conturaţi încă dinainte de 2008: erodarea unui stat al bunăstării odinioară impresionant; marketizarea asistenţei sanitare; condiţii nesigure şi stresante de muncă pentru un segment din ce în ce mai important al populaţiei lucrătoare.[6]

În acest context, traiectoria PS-ului nu poate fi pusă alături de avântul meteoric al Syrizei, de la mai puţin de 5 procente în 2009, la aproape 30, trei ani mai târziu. Recentele sale câştiguri se încadrează într-un tipar de creştere constantă, chiar dacă nu şi continuă, încă de la intrarea sa în parlament, în 1994. Cea mai înaltă cotă atribuită partidului de IPSOS în timpul campaniei electorale n-a fost decât cu 3 procente peste cea mai impresionantă dintre reuşitele sale de până acum, cea din 2006, când a primit 16,6% din voturi şi 25 de locuri în parlament după triumfătoarea campanie pe care o condusese cu un an înainte pentru un referendum împotriva constituţiei europene.[7] La momentul respectiv, aceasta putea fi de departe considerată cea mai bună performanţă realizată de un partid din UE 15, aflat „la stânga stângii”, de la sfârşitul Războiului Rece încoace – depăşită de-atunci, fireşte, de Syriza. Dacă rezultatele mai noi ale PS-ului par mai puţin formidabile în comparaţie cu această performanţă, ar trebui să ne amintim că, în majoritatea ţărilor învecinate, faptul că un partid de stânga primeşte 10% din voturi în două scrutine succesive ar fi considerat o mare reuşită.[8] Astăzi, în absenţa unor evenimente neprevăzute, acest ultim rezultat pare să constituie procentul de pornire al socialiştilor, şi încă unul care poate fi îmbunătăţit: dat fiind că, în ultimele săptămâni de campanie, au pierdut mulţi potenţiali suporteri în favoarea PvdA, acum, odată cu preluarea puterii de către o coaliţie laburistă condusă de VVD şi angajată într-o politică de tăieri masive de cheltuieli în sectorul public, socialiştii se vor afla într-un mediu mai favorabil.

Origini şi perspective

Mai degrabă decât să-i aplicăm o etichetă prefabricată, aşa cum face îndeobşte presa consacrată, caracterul ideologic al partidului ar putea fi mai bine sesizat studiindu-l în acţiune şi pe o perioadă mai lungă de timp. Originile sale – astăzi, destul de îndepărtate – se află în maoismul olandez. Adoptându-şi actuala denumire la începutul anilor ’70, Partidul Socialist a fost implicat în activităţi comunitare şi sindicale timp de aproape două decenii înainte de-a câştiga primele sale locuri în adunarea naţională. Cum se-ndepărtase deja demult de ortodoxia marxist-leninistă, la începutul anilor ’90, partidul s-a dezis formal de această moştenire. În acelaşi timp, a rupt-o şi cu modelul partidului de cadre disciplinat, numărând astăzi 47.000 de membri – cifră care a crescut constant de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, într-o perioadă în care baza electorală a PvdA-ului, CDA-ului şi VVD-ului s-a erodat neîncetat. E greu de spus cât la sută din aceşti 47.000 de membri sunt activi în mod constant. Ron Meyer, un activist al PS-ului şi organizator sindical din Heerlen, estimează că filiala sa are aproximativ 1400 de membri, din care probabil că 10% pot fi catalogaţi drept „activişti”.[9] Dacă aceeaşi proporţie e valabilă şi la nivel naţional, ar rezulta în jur de 4-5000 de militanţi activi.

Platforma care i-a adus Partidului Socialist aderenţi în ultimul deceniu poate fi destul de bine descrisă ca fiind una de tip clasic social-democrat, dintr-o vreme în care partidele de acest gen chiar făceau reforme şi nu-şi propuneau să le submineze. Ca atare, ea se înscrie într-un tipar mai larg descris şi de Luke March: „Cu cât Stânga centristă a părut să abandoneze principiile consensului asistenţial social-democrat, ca proprietatea publică, intervenţionismul economic şi un loc de muncă pentru fiecare, cu-atât mai tare s-a grăbit Stânga extremă să-şi aroge postura de apărătoare a keynesianismului, statului bunăstării, sindicalismului, egalităţii şi drepturilor muncitorilor”.[10] Protejarea drepturilor şi serviciilor sociale împotriva tendinţelor regresive ce au caracterizat această perioadă încă de la începutul anilor ’90 constituie o temă centrală a mobilizării organizate de PS. În general, acesta nu pretinde o schimbare radicală a relaţiilor de proprietate: definindu-şi viziunea în termeni esenţialmente morali – „demnitatea umană, egalitatea valorilor şi solidaritatea, alături de o analiză raţională a lumii constituie însăşi esenţa socialismului” – programul partidului continuă prin a insista asupra controlului democratic „care trebuie să aibă întâietate în faţa controlului economic şi a celui care ţine de averile particulare”, dar propunerile explicite de socializare a diverselor industrii se limitează la acele sectoare care s-au aflat dintotdeauna în mâinile unui stat controlat de social-democraţi („serviciile esenţiale, transportul public şi infrastructura trebuie să rămână în mâinile autorităţilor publice”).[11]

Chiar dacă, în ultima vreme, n-a mai figurat explicit în platforma lor, solicitarea de retragere a Olandei din NATO a rămas parte a manifestului socialiştilor chiar şi la începutul noului mileniu; în plus, partidul a contestat implicarea olandeză în toate războaiele purtate de NATO şi cere retragerea trupelor din Afghanistan. Descris, de regulă, ca „eurosceptic” şi plasat alături de PVV-ul lui Wilders, Partidul Socialist a adoptat în mod cert o perspectivă destul de critică asupra integrării europene, apărând prerogativele guvernelor naţionale: s-a opus intrării în zona euro – chiar dacă astăzi nu militează pentru o întoarcere la gulden – şi rămâne ostil căii urmate de Uniune de la adoptarea Tratatului de la Maastricht încoace. Împotriva celor care acuză partidul de un naţionalism îngust pentru a-şi exacerba propriul cosmopolitism, ar fi de remarcat că Partidul Socialist este singurul partid mare din Olanda care are pe site-ul său o secţiune substanţială într-o limbă străină (engleză).[12] În ultimii ani, după ce multă vreme s-a bazat pe un segment mai degrabă mono-cultural al populaţiei, acesta a început să se bucure şi de sprijinul comunităţilor de emigranţi turci, marocani sau surinamezi – 15% din populaţia actuală a Olandei s-a născut în afara graniţelor ţării, o mare parte a acesteia deţinând acum şi cetăţenia olandeză.[13]

Partidul Socialist a cules roadele poziţiei sale dominante, aflate la stânga unui fost partid social-democrat a cărui reorientare către blairism a fost cea mai vădită în timpul „guvernării violete” din anii ’90, când PvdA-ul a lucrat alături de VVD în sprijinul unei agende neo-liberale care a erodat mare parte din infrastructura socială a ţării. Spre deosebire de alegerile prezidenţiale din Franţa anului 2007 – când cei patru candidaţi ai campaniei de stânga pentru „Nu” au încercat să profite de pe urma ostilităţii populaţiei faţă de constituţia UE – PS-ul avea terenul liber, ca unic reprezentant al opoziţiei progresiste împotriva programului neo-liberal al Uniunii. Singurul său concurent ar fi putut fi partidul GroenLinks (Stânga Verde), format prin alianţa comuniştilor cu alte trei grupuri la sfârşitul anilor ’80. Cu toate că GroenLinks a depăşit PS-ul pe tot parcursul anilor ’90, după 2005, eurofilia sa i-a dăunat semnificativ. Susţinerea acordată campaniei pentru „Da” a fost urmată de o derivă către liberalism: după ce a sprijinit măsurile de austeritate ale guvernării Rutte – împotriva cărora cu oportunism votase PvdA-ul – Groenlinks a cerut formal să fie poziţionat la dreapta laburiştilor în parlament. Ca răsplată pentru această onestitate, la alegerile din 12 septembrie, două treimi din electoratul său l-au abandonat, ceea ce a dus la demisia liderului său, a preşedintelui şi a comitetului director, într-o adevărată Noapte a Cuţitelor Lungi auto-indusă.[14]

Ascensiunea PS-ului a fost mult timp considerată sinonimă cu personalitatea lui Jan Marijnissen, un veteran al preistoriei sale maoiste, care a rămas liderul grupului său parlamentar până în 2008, când starea proastă de sănătate l-a obligat să-şi dea demisia. Marijnissen era un actor extrem de eficient şi carismatic, cu toate că până şi admiratorii săi ar fi de acord că stilul său de conducere era unul autoritar şi intransigent faţă de orice disidenţă – un vestigiu, poate, al originilor PS-ului. Actualmente, părerea generală este că Emile Roemer, un fost învăţător care a preluat conducerea partidului în 2010, are o abordare mai relaxată faţă de disciplina internă, fiind adeptul unui tratament mai înţelegător faţă de cei care se arată critici la adresa conducerii PS-ului.

Sfârşitul unei iluzii?

Cum poate fi explicată prăbuşirea subită a sprijinului în timpul ultimelor săptămâni de campanie electorală? Într-o vreme în care PS-ul îi depăşea confortabil pe laburişti în sondaje, Steve McGiffen, un socialist englez care lucrase pentru partid la Bruxelles şi asistase direct la ascensiunea sa, lansa următorul avertisment:

“În trecut, poziţia bună în sondaje nu s-a transformat în locuri parlamentare, cum s-a întâmplat şi în 2002, când, în ultima săptămână dinaintea alegerilor, Partidul Laburist a încetat să mai privească nervos peste umărul său stâng, furând pur şi simplu multe dintre politicile socialiste şi adjudecându-şi o grămadă de voturi. Activiştii socialişti recunosc că mulţi dintre dezertorii laburişti nu declară că ar vota cu PS-ul decât pentru a convinge ceea ce consideră a fi căminul politic tradiţional al clasei muncitoare olandeze să-şi reconsidere opţiunile. Atunci, virajul de 180 de grade al laburiştilor a funcţionat”.[15]

PvdA-ul şi noul său lider, Diederik Samsom, au repetat această tactică în ultimele săptămâni de campanie, iar succesul lor se datorează în mare parte deciziei de-a o coti spre stânga (după cum recunoşteau şi unii dintre comentatorii mai răsăriţi din presa internaţională: un reportaj al Financial Times observa că rivalitatea cu Partidul Socialist „a tras partidul laburist spre stânga în chestiunile de politică economică, dl. Samsom angajându-se să menţină actuala legislaţie de protecţie a muncii şi să crească subvenţiile pentru sănătate”).[16] În perioada în care lucrase pentru Greenpeace, înainte de-a se alătura grupului parlamentar al PvdA-ului, Samsom îşi crease o reputaţie de activist de mediu care a conferit ceva mai multă credibilitate virajului superficial spre stânga al partidului decât cea de care se bucura în momentul venirii sale la putere, în februarie 2012. Odată PvdA-ul strecurat în faţa socialiştilor, ascensiunea sa a ajuns să se autoalimenteze, din moment ce votanţii de stânga considerau că liderul său este singurul care mai poate sta în calea realegerii lui Mark Rutte ca prim-ministru.

La celălalt capăt al spectrului politic, campania lui Rutte se supunea unei logici similare, premierul în funcţie adoptând o retorică mai contondentă şi promiţând să blocheze acordarea unor ajutoare suplimentare către Grecia, în încercarea de a recupera voturi de la PVV, dar folosindu-se, totodată, de ameninţarea unei eventuale ascensiuni a lui Emile Roemer în funcţia de prim-ministru pentru a consolida sprijinul de dreapta venit din partea partidului lui Wilders şi a CDA-ului.[17] Acest din urmă partid se zbătuse să facă faţă secularizării societăţii olandeze petrecute în ultimele decenii. Un produs al fuziunii dintre partidele calviniste şi catolice de la sfârşitul anilor ’70, la începutul noului mileniu, CDA-ul pare să-şi fi găsit o nouă formulă de succes sub conducerea lui Jan Peter Balkenende, care l-a ajutat să ajungă în trei guverne succesive, după ani buni de stat pe bară. Dar orientarea lui către un tip de conservatorism mai laicizat l-a lăsat pradă fluctuantelor curente de opinie din rândul votanţilor de dreapta, care ar putea la fel de bine opta pentru VVD sau pentru adversarii săi populişti. Cum din 2006 până acum a pierdut aproape două milioane de voturi – două-treimi din masa alegătorilor săi – ajungând pe locul cinci în ierarhia partidelor, poziţia centrală a CDA-ului în viaţa politică olandeză pare iremediabil pierdută; şi asta chiar dacă volatilitatea electoratului din ultimul deceniu ne pune în gardă împotriva oricărui necrolog pripit.

Când am discutat cu el, în ajunul alegerilor, a pune avansul laburiştilor pe seama unui furt politic neruşinat părea să fie la ordinea zilei şi pentru secretarul de partid al PS-ului, Hans van Heijningen – un veteran al mişcărilor de solidaritate, care îi consiliase pe sandinişti în timpul revoluţiei din ’80; exasperarea sa faţă de capacitatea PvdA-ului de a deturna agenda politică a rivalului său, în ciuda istoricului său de răsturnări radicale de poziţie odată ajuns la putere, era împărtăşită de mulţi dintre activiştii PS. Poate că stânga radicală europeană ar putea învăţa din asta o lecţie mai generală: deşi e foarte posibil ca o minoritate politizată să înţeleagă transformările prin care au trecut partidele social-democrate din anii ’70 încoace, ar fi o nesăbuinţă să presupunem că această înţelegere e împărtăşită de majoritatea populaţiei. E firesc ca slăbirea adeziunii partizane analizată de Peter Mair să aibă şi un aspect temporal, în sensul în care o memorie mai scurtă înseamnă şi afinităţi mai slabe.[18] Capacitatea partidelor de centru-stânga de a recâştiga o mare parte a electoratului progresist cu promisiuni pe care n-au nicio intenţie să le respecte n-ar trebui subestimată, cu-atât mai mult dacă au lipsit mai mulţi ani de la guvernare – recenta victorie a lui Francois Hollande e un exemplu grăitor.

Şi totuşi, unii dintre membri de partid au susţinut că PS-ul s-a expus la pericole nejustificate prin modul în care a abordat această campanie. Potrivit acestora, conducerea PS-ului a pus un accent prea mare pe nevoia de a intra în guvern.[19] După alegerile din 2006, PS-ul a început negocierile pentru formarea unei eventuale coaliţii cu laburiştii şi CDA-ul, fiind până la urmă exclus de către aceste două partide, care l-au acuzat c-ar avea o atitudine „nerealistă”. Strategii partidului au atribuit pierderea sprijinului populaţiei din 2010 acestui eşec de a trece prin „furcile caudine” ale puterii şi, ca atare, au făcut din pregătirea de a guverna a partidului tema centrală a votului din septembrie. Singura cale de acces a PS-ului către guvernare era o colaborare cu PvdA-ul (pentru o majoritate în parlament, ar fi avut nevoie şi de sprijinul altor partide). Iar asta i-a limitat capacitatea de a-şi critica rivalul, ceea ce nu era valabil şi pentru laburişti: orice s-ar fi întâmplat în ziua alegerilor, PvdA-ul n-avea nevoie să ajungă la un acord cu socialiştii aşa că-i putea ataca oricât de liber şi lipsit de fundament poftea.[20]

Pornind de la analiza de mai sus, s-ar putea ca eşecul PS-ului să nu se datoreze unui program prea moderat, ci faptului că liderii săi nu şi-au dat seama cât de indigestă era platforma lor pentru partidele centriste. Steve McGiffen susţine că ar fi simplist să considerăm că partidul n-a făcut altceva decât să „umple” terenul reformist lăsat liber de PvdA; în actualul context, e foarte probabil ca până şi cele mai moderate politici de stânga să intre în conflict cu structura vieţii politice europene:

“A apăra statul bunăstării te poate duce înspre tot soiul de zone nedorite – inclusiv spre cea în care eşti silit să aperi democraţia olandeză împotriva Comisiei Europene. Problema pentru social-democraţi – şi va fi o problemă şi pentru PS – este că tot ceea ce reprezentau ei odinioară este acum ilegal. Ceea ce nu constituie o problemă doar pentru ei, ci şi pentru Uniunea Europeană. Să distrugi nişte ţărişoare ca Grecia sau Irlanda mai treacă-meargă, dar Olanda e unul dintre statele fondatoare, absolut esenţial pentru Uniune; nu-ţi poţi imagina o Uniune Europeană fără el. Dacă obligi o astfel de ţară să voteze lucruri pe care Comisia le va interzice, vei declanşa o criză la nivelul întregii Uniuni”.[21]

Chiar şi înainte de criza actuala, o agendă social-democrată solidă era considerată inacceptabilă pentru norma politică europeană, iar după 2008, această aversiune faţă de nişte politici considerate mai înainte dincolo de orice discuţie n-a făcut decât să se accentueze. Faptul că liderii PS-ului şi-au imaginat că pot contracara această tendinţă şi, totodată, şi guverna alături de PvdA şi alte partide asemănătoare, nu face decât să le demonstreze incredibila capacitate de autoiluzionare. Dacă ziua alegerilor ar fi confirmat rezultatele sondajelor de la începutul campaniei, mai mult ca sigur că celelalte partide ar fi strâns rândurile pentru a exclude PS-ul de la guvernare – sau poate că i-ar fi permis să se alăture unei coaliţii de guvernare menite să eşueze, ceea ce ar fi discreditat partidul, deschizând calea pentru alte alegeri care i-ar fi micşorat şi mai mult procentajul. Dacă ţinem seama de acest context, relativa indiferenţă a forurilor conducătoare europene e lesne de înţeles. Dacă SYRIZA ar fi luat-o înaintea Noii Democraţii în cel de-al doilea scrutin grec, capriciile distribuţiei locurilor parlamentare ar fi făcut extrem de dificilă excluderea acesteia de la guvernare prin mijloace democratice. Din moment ce, la Haga, apariţia unei astfel de probleme era destul de improbabilă, o campanie de hărţuire şi intimidare făţişă, ca în Grecia, s-ar fi putut dovedi contraproductivă. Mult mai nimerit era ca munca de înspăimântare şi semănat teroare să fie înfăptuită chiar de politicienii şi ziarele olandeze, cotidianul de dreapta De Telegraaf aflându-se în fruntea asaltului împotriva socialiştilor.

Căi către putere 

Partidul se vede acum pus în situaţia de a alege între a-şi continua înaintarea către un teritoriu central deja suprapopulat, sau a se întoarce la rădăcinile sale de activism comunitar şi a proiecta o imagine mai combativă în faţa establishment-ului politic olandez. Dacă optează pentru a doua cale, va trebui să învingă mai multe obstacole. În primul rând, în ultimii ani, mobilizarea socială este relativ deficitară, mişcarea muncitorească olandeză zbătându-se să găsească un nou drum, în urma declinului bastioanelor sale tradiţionale din industria manufacturieră. În cadrul sindicatelor olandeze, dezbaterea dintre modelele sindicaliste bazate pe „servicii” şi cele bazate pe „organizare” este în plină desfăşurare – suprapunându-se într-o oarecare măsură pe diferenţele existente între susţinătorii PvdA şi cei ai PS-ului: chiar dacă rămâne un caz izolat, victoria repurtată în 2010 de personalul de curăţenie, într-una dintre cele mai lungi greve desfăşurate în Olanda de la război încoace, a întărit poziţia celor care pledează pentru o abordare militantă.

Socialiştii din Anglia sau Franţa pot deplânge stricteţea sistemului electoral în cadrul căruia sunt obligaţi să funcţioneze, însă deschiderea vieţii politice olandeze constituie şi ea o provocare. Nemulţumirea îşi găseşte modalităţi de expresie pe terenul politicii convenţionale aproape imediat ce s-a cristalizat, ceea ce tinde să lucreze împotriva unor forme mai perturbatoare de protest, care să se manifeste în afara canalelor tradiţionale. Concluzie care se aplică extremei drepte în aceeaşi măsură în care se aplică stângii radicale: nu ţi l-ai putea imagina pe Geert Wilders sau pe înaintaşul lui, Pim Fortuyn, asociindu-şi numele violenţelor stradale, în maniera în care au făcut-o un Jean_marie Le Pen sau Nick Griffin – cu-atât mai puţin în cea în care au făcut-o Zorii Aurii. Tulburările parlamentare din ultimul deceniu nu sunt încă acompaniate de mişcări sociale de felul celor la care asistăm, începând din 2008, în sudul Europei. Bineînţeles că absenţa bandelor rasiste, care se datorează existenţei unui partid de dreapta dinamic, nu e de regretat. Dar e greu de imaginat că o mişcare strictamente electorală ar putea înclina balanţa de forţe din societatea olandeză către stânga.

PS-ul se confruntă şi cu o scenă intelectuală de pe care ideile de stânga au fost sistematic excluse, considerate fiind incompatibile cu un discurs public acceptabil. Problema se manifestă la ambii poli ai stângii: departamentele universitare marginalizează marxismul, strâmbând din nas în faţa specialiştilor acestuia, iar o studenţime preponderent apolitică e puţin probabil să producă o recoltă proaspătă de gânditori radicali. Potrivit unuia dintre puţinii săi suporteri din mediul academic, strânsoarea în care conservatorismul ţine lumea ideilor ar fi responsabilă şi pentru performanţele şovăitoare ale PS-ului din campania electorală. Biroul de Planificare Centrală, un organism finanţat de stat, care se ocupă cu cercetări economice, a produs o serie de documente în care analizează manifestele partidelor politice din perspectiva potenţialului lor impact asupra economiei olandeze. Presupuse a fi ştiinţifice şi obiective, aceste analize se bazau, de fapt, pe principii economice de tip friedmanian, ajungând, în mod deloc surprinzător, la concluzia că programul PS-ului ar duce la concedieri masive, în vreme ce acela al VVD-ului e musai să stimuleze angajarea, urmând cunoscuta reţetă a „flexibilităţii” pieţei muncii: „Dacă nu ai capacitatea intelectuală de a ataca astfel de calcule, nu vei putea câştiga alegerile. Ceea ce e cu-adevărat problematic pentru Partidul Socialist, pentru că nu o are”.[22]

Dincolo de astfel de obstacole, există unele subiecte privitoare la natura statului democratic burghez şi la strategiile care ar putea fi adoptate de socialiştii care îşi desfăşoară activitatea chiar în inima capitalismului avansat, care au ieşit de pe agenda stângii radicale europene în urma înverşunatelor controverse din deceniile trecute. De-a lungul ultimelor două decenii, posibilitatea de a exercita puterea – fie prin vot sau prin greve generale insurecţionale – a fost atât de redusă încât e de la sine înţeles că astfel de întrebări au fost neglijate. Şi totuşi, ele rămân de importanţă capitală. De-aici poate fi trasată o altă distincţie între Grecia şi Olanda, care ne aminteşte de observaţiile făcute de Daniel Singer după greva generala din Franţa anului 1968, în care acesta opunea brutalitatea forţelor de ordine pariziene comportamentului în aparenţă mai reţinut al poliţiei metropolitane londoneze. Ceea ce nu se datora „nici vreunei cauze metafizice, nici durităţii franceze ori blândeţii englezeşti:

“Explicaţia e de natură istorică. În Franţa, democraţia burgheză n-a avut niciodată rădăcini la fel de puternice ca în Marea Britanie. Şi nu doar guvernele erau cele care tremurau. Regimuri întregi s-au simţit efemere, legitimitatea fiindu-le contestată deschis de largi segmente ale populaţiei. Ele nu-şi puteau permite luxul unei dominaţii mai subtile. Poliţia nu era doar un factor de intimidare sau de fluidizare a traficului. În realitate, ea a fost întotdeauna o armă de război civil”.[23]

Dată fiind istoria statului grec, mişcările de stânga nu pot evita discutarea caracterului său de clasă. De la experienţa regimului coloneilor n-a trecut decât o generaţie, iar atunci când conivenţa dintre Zorii Aurii şi forţele de poliţie ateniene e vizibilă cu ochiul liber, „aparatul de stat represiv” nu mai e doar o simplă abstracţiune a teoriei marxiste.[24] În Olanda, cu excepţia perioadei de ocupaţie nazistă, o îndelungată istorie de guvernare parlamentară a voalat această dimensiune a ordinii sociale: represiunea de stat nu a lipsit, dar s-a limitat la minorităţile de activişti aflate dincolo de sfera politicii consensuale.[25]

Una dintre principalele opţiuni strategice aflate în dezbatere înainte de întărirea poziţiilor conservatoare era cea a „reformismului revoluţionar”. Ralph Miliband ne-a oferit una dintre cele mai clare articulări ale acestei teme destul de ambigue: deşi ar fi vorba de „o implicare în lupta de clasă în toate punctele de conflict social din societate şi îndeosebi la locul de muncă”, aceasta ar favoriza şi o implicare serioasă în politica electorală, având ca ţintă câştigarea unei majorităţi parlamentare: „Alternativa, ilustrată pe larg de o îndelungată experienţă istorică, este ca partidele ce militează pentru schimbări radicale să rămână închistate într-un spaţiu politic extrem de restrâns”.[26] Pentru Miliband, această strategie s-ar deosebi de reformismul tradiţional prin aceea că ar fi acompaniată de „o critică permanentă a neajunsurilor şi limitelor democraţiei burgheze, a îngustimii şi formalismului său, a tendinţelor şi practicilor sale autoritariste”. Ea nu va anticipa „o tranziţie lină şi lipsită de zbucium către socialism prin obţinerea sprijinului electoral şi a majorităţii parlamentare” – căci, „în contextul democraţiei capitaliste, o astfel de tranziţie ar necesita un sprijin şi o adeziune populară masive”. De asemenea, reformismul revoluţionar e „cât se poate de conştient de faptul că orice provocare serioasă la adresa claselor dominante va da în mod inevitabil naştere unei rezistenţe îndârjite”, pe care e hotărât „să o întâmpine cu arme pe măsură”.[27] O guvernare socialistă ar trebui să determine „schimbări radicale în structura, modul de funcţionare şi personalul statului, dar şi să creeze o reţea de organisme cu largă participare populară”.[28]

Un ecou îndepărtat al acestei perspective a putut fi întrezărit în retorica lui Jean-Luc Melenchon din timpul campaniei prezidenţiale franceze, în care acesta a vorbit de „insurecţie civilă” şi de o „revoluţie prin intermediul urnelor”. Ea ne oferă un etalon cu ajutorul căruia să evaluăm actualele forţe emergente de stânga: niciunul dintre partidele care contestă în prezent social-democraţia nu are o viziune la fel de clară şi de radicală ca aceea a lui Miliband. Pentru moment, discuţia despre „reformele structurale” rămâne o prerogativă a dreptei neoliberale.[29] Cu toate acestea, dacă lupta împotriva euro-sadismului din zona Mediteranei se-adânceşte şi se răspândeşte şi în alte ţări, ne putem mai mult ca sigur aştepta să asistăm la o resuscitare a gândirii strategice în rândul celor ce resping acea democraţie de tip Goldman-Sachs care li se pregăteşte.[30]

 Traducere: Alexandru Macovei

 

Note:

[1] Luke March, „Contemporary Far Left Parties in Europe: from Marxism to the Mainstream?”, Friedrich Ebert Stiftung, Berlin 2008.

[2] March, „Contemporary Far Left Parties”. March constată că „participarea la guvernare nu a fost o experienţă foarte fericită pentru extrema stângă”, partidele în chestiune fiind, de regulă, serios penalizate la urne. Aceasta pare să fie o justă reflectare a rezultatelor stângii la putere, dat fiind că „extrema stângă nu se poate lăuda decât cu reforme modeste”, şi nici pe departe „cu o reformulare <radicală> a neoliberalismului”, neobținând mai nimic în chestiuni majore de politică – aderarea la zona euro, participarea la operaţiunile NATO, măsurile de austeritate. March alege să nu tragă concluzia destul de evidentă potrivit căreia partidele radicale de stânga ar face mai bine să adopte ceea ce el descrie ca „o strategie anti-establishment populistă, ce garantează un succes electoral pe termen mediu şi mobilizează nemulţumirea împotriva social-democraţilor, dar nu oferă o influenţă consistentă asupra politicilor adoptate”. Dacă, potrivit propriei relatări, participarea la o guvernare de centru-stânga nu „oferă o influenţă consistentă asupra politicilor adoptate”, e greu de văzut ce-ar avea partidele de pierdut dacă ar opta pentru strategia de mai sus.

[3] „Dutch Socialists catch the scent of victory”, Financial Times, 24 August 2012; „Dutch vote gives Europe extra time”, ft, 14 September 2012.

[4] Rezultate Eurostat, 31 august 2012. Nivelurile alarmante ale şomajului în rândul tinerilor nu se limitau doar la PIGS: atât în Franţa, cât şi în Marea Britanie, procentele depăşeau 20 la sută.

[5] ABN AMRO, „Dutch economy in focus: Unemployment on the up”, 11 July 2012. Până la finele lui 2012, cercetătorii băncii prezic, de asemenea, un număr record de falimente în rândul firmelor olandeze.

[6] Factori discutaţi în aceste pagini de Servaas Storm şi Ro Naastepad: „Majoritatea celor 1,4 milioane de locuri de muncă olandeze create pe parcursul anilor ’90 au fost din cele slab calificate, cu productivitate scăzută şi, ca atare, dintre cele prost plătite – cu alte cuvinte, posturi marginale, cele dintâi tăiate în timpul unei recesiuni. În plus, 50% dintre posturile create între 1994 şi 2000 erau part-time, iar 40% „flexibile” – adică slujbe temporare, cu o durată a contractului mai mică de un an”. Storm şi Naastepad, „The Dutch Distress”, NLR 20, Mar-Apr 2003.

[7] Atât în termeni relativi, cât şi în termeni absoluţi, aceasta era o performanţă mai bună decât cea a PVV-ului din 2010, când Geert Wilders a fost salutat de presă ca „adevăratul câştigător” al alegerilor. Atât Wilders cât şi PS-ul au avut de câştigat de pe urma sistemului de reprezentare proporţională din Olanda, care ia întreaga ţară drept o singură circumscripţie; în absenţa unui prag electoral minim, un partid nu are nevoie decât de 1% dintre voturi pentru a-şi asigura reprezentarea parlamentară.

 [8] Blocul de Stânga portughez a atins acest nivel în 2009, dar a pierdut jumătate din voturi în anul următor; Die Linke a câştigat 12% din voturi la ultimele alegeri pentru Bundestag, dar, dacă sondajele se confirmă, va înregistra o scădere similară.

[9] Interviu cu Ron Meyer, 13 September 2012.

[10] March, „Contemporary Far Left Parties”.

[11] Partidul Socialist, The Whole of Humanity: Core Vision, Tasks and Goals of the Socialist Party (1999); disponibil pe site-ul partidului.

[12] Liderul de-atunci al partidului, Jan Mairjnissen le-a spus socialiştilor de stânga norvegieni că nu pricepea „de ce atât de puţine partide se folosesc de posibilitatea de a-i ţine pe oameni la curent cu ceea ce se întâmplă, într-o limbă pe care toată lumea s-o înţeleagă. Şi, din păcate pentru noi, aceasta nu e nici norvegiana, nici olandeza, ci engleza”. Marijnissen, Discurs ţinut în faţa Partidului Socialist de Stânga, 24 martie 2007. Dezvoltându-se, într-o oarecare măsură, în afara celorlalte curente ale stângii radicale din Europa, partidul a stabilit un soi de legături ad-hoc cu grupurile de stânga din ţările învecinate şi nu participă la organisme comune cum este Partidul European de Stânga.

[13] Partidul aflat la putere în Turcia, AKP-ul, s-a simţit suficient de deranjat de succesul repurtat de PS în rândul uneia dintre cele mai mari comunităţi de imigranţi din Olanda încât şi-a trimis activiştii să împartă fluturaşe anti socialiste la ieşirea din moschei; ceea ce pare să-i fi deranjat în mod special este prezenţa în cadrul grupului parlamentar al socialiştilor, a lui Sadet Karabulut, o femeie de origine kurdă.

[14] Foştii eurocomunişti care susţin acum cabinetul lui Samaras din partea Troikăi ar putea întrevedea în această experienţă extrem de probabila lor soartă.

[15] Steve McGiffen, „Dutch Socialists: Preparing for Power?”, Spectrezine, 12 June 2012.

[16] „Rutte’s victory reflects Dutch pragmatism”, ft, 14 September 2012.

[17] Raportul FT sugera că această abordare ar putea crea probleme pentru o eventuală coaliţie PvdA-VVD: „Laburiştii şi Liberalii nu prea au altă soluţie decât să formeze o coaliţie. Dar astăzi, politicile lor sunt mai puţin compatibile decât erau în anii ’90” şi, în plus, „se află într-un dezacord fundamental asupra direcţiei în care va trebui să meargă ţara: Victoria lui Rutte”. Ceea ce nu face decât să exacerbeze dificultăţile pe care partidele de centru-stânga e probabil să le aibă în a-şi contrazice promisiunile electorale şi a guverna dinspre dreapta eşichierului: recentele experienţe ale PASOK-ului şi Laburiştilor irlandezi sunt extrem de instructive în acest sens.

[18] „Cetăţenii sunt decuplaţi de la scena politicii convenţionale. Chiar şi atunci când votează – iar asta se întâmplă mult mai rar şi într-o mult mai mică măsură decât înainte – preferinţele lor se formează mult mai aproape de ziua scrutinului şi respectă mai puţin afilierile partinice”. Peter Mair, „Ruling the Void?”, nlr 42 Nov–Dec 2006.

[19] Printre exemplele care sunt disponibile şi în limba engleză se află Willem Bos, „Right victorious as Socialist illusions are shattered”, International Viewpoint, September 2012, şi Alex de Jong, „Netherlands elections: a hangover instead of an earthquake”, Links, 13 September 2012 – ambele putând fi găsite pe internet.

[20] „Cred că am fost prea prietenoşi [cu laburiştii], am fost prea concentraţi pe guvernare; poate că lecţia ar fi aceasta: mai întâi să câştigăm alegerile, să le reamintim oamenilor cum s-a purtat Partidul Laburist în trecut”. Ron Meyer, interviu.

[21] Interviu cu Steve McGiffen, 12 September 2012.

[22] Interviu cu Merijn Oudenampsen, 14 September 2012.

[23] Singer, Prelude to Revolution: France in May 1968, Cambridge, ma 2002, p. 121.

[24] Într-un interviu acordat unei gazete argentiniene, liderul SYRIZEI, Alexis Tsipras, lăsa de înţeles că dacă partidul său ar fi câştigat alegerile din iunie, „am fi devenit [Grecia – n.red.] un Chile al Europei”. Exprimându-şi convingerea că niciun guvern de extrema-dreaptă nu va reuşi să preia puterea la Atena (“suntem moştenitorii unei mari tradiţii anti-fasciste”), Tsipras avertiza că „neo-naziştii şi Zorii Aurii nu sunt o forţă anti-sistemică; nu, ele sunt o forţă a sistemului şi provin din cadrul sistemului. E vorba de cel mai puternic braţ al sistemului care va fi folosit în cazul în care acesta se va simţi ameninţat” (Pagina 12, 19 septembrie 2012).

[25] Liderul grupului socialist din cadrul consiliului local Zaandam îşi critică partidul pentru faptul de a fi acceptat să participe la un comitet din Haga însărcinat să monitorizeze activităţile serviciilor secrete olandeze. Înfiinţat la apogeul primului Război rece, BVD-ul – actualmente rebotezat AIVD – are la activ o îndelungată istorie de spionare şi infiltrare a partidelor de stânga şi a altor mişcări sociale – cum a fost campania din anii „80 împotriva rachetelor nucleare – şi pe care se poate presupune fără a greşi prea mult că o continuă şi în ziua de azi. Interviu cu Patrick Zoomermeijer, 11 septembrie 2012.

[26] Ralph Miliband and Marcel Liebman, „Beyond Social Democracy”, Socialist Register 1985–86; Ralph Miliband, „Reflections on the Crisis of Communist Regimes”, nlr 1/177, Sept–Oct 1989. Pentru Miliband, „respingerea insurecţionismului” a fost „una dintre cele mai proeminente şi relevante caracteristici ale clasei muncitoare din ţările capitaliste avansate din 1918 încoace” – deşi aceasta nu a atras după sine şi „o susţinere entuziastă faţă de democraţia burgheză, parlamentarism şi instituţiile reprezentativităţii. Dimpotrivă, scepticismul faţă de acestea este extrem de profund şi răspândit, şi se prea poate ca lucrurile să fi stat aşa dintotdeauna”. Miliband, „Constitutionalism and Revolution: Notes on Eurocommunism”, Socialist Register 1978.

[27] Miliband, „Reflections”; Miliband and Liebman, „Beyond Social Democracy”.

[28] Ralph Miliband, Marxism and Politics, Oxford, 1977, p. 189. Principala strategie alternativă a statelor capitaliste dezvoltate – anticiparea luptei dintre instituţiile parlamentare şi o nouă formă de democraţie bazată pe consiliile muncitoreşti – a fost articulată, printre alţii, de către Ernest Mandel: vezi „Revolutionary Strategy in Europe—A Political Interview”, nlr 1/100, Nov–Dec 1976.

[29] Cum se vede şi din extrem de previzibila predică publicată de The Economist cu privire la alegerile din Olanda: „Piaţa de muncă are nevoie de o reformă care să taie costurile angajaţilor în vârstă şi să-i încurajeze pe oameni să lucreze mai mult. Nevoia de reforme structurale nu se referă doar la zona mediteraneană a Europei – iar a-i convinge pe votanţi să le sprijine nu-i mai uşor în Nord decât în Sud”. „Gloom in Polderland”, the Economist, 23 iunie 2012.

[30] Autorul ar dori să le mulţumească membrilor şi suporterilor Partidului Socialist Olandez care au discutat cu el pe marginea subiectului acestui articol: Hans van Heijningen, Alex de Jong, Niels Jongerius, Ron Meyer, Steve McGiffen, Merijn Oudenampsen şi Patrick Zoomermeijer.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.