În această zi de luni, în Ungaria va fi adoptată o nouă constituţie, iar „revoluţia naţională“ anunţată de Viktor Orbán va fi pusă în practică. O acrobaţie politică fără precedent: Ungaria instaurează o revoluţie conservatoare sub umbrela Uniunii Europene – păstrând toate însemnele democraţiei.
Conceptul de revoluţie conservatoare a fost considerat întotdeauna absurd. O tranformare radicală în favoarea status-quo-ului încalcă regulile bunului-simţ politic. Tocmai de aceea, ideea unei răsturnări conservatoare a avut un răsunet atât de mare în anii ’20 ai secolului trecut.
„Azi, omul conservator […] e deopotrivă depozitarul şi rebelul necesar“, postula Arthur Moeller van den Bruck în broşura propagandistică Das Dritte Reiche [Al Treilea Reich]. Indiferent de unde-şi trage resentimentul faţă de condensarea istoriei – care face posibile iluminismul, autonomia şi individualitatea –, revoluţia conservatoare vrea să reînvie măreţia colectivă istorică. Un asemenea vis revoluţionar nutreşte şi Viktor Orbán în Ungaria.
Imediat ce partidul lui, Fidesz, a obţinut victoria în alegeri – victorie care le-a adus, în aprilie 2010, acestei formaţiuni şi celei creştin-democrate (KDPN) două treimi din voturile Parlamentului –, Orbán a anunţat „revoluţia naţională“. A venit momentul ca, în această zi de luni, Parlamentul să aprobe noua constituţie. Prin acest act însă, majoritatea aflată la guvernare reuşeşte o acrobaţie politică fără precedent: ea instaurează o revoluţie conservatoare sub umbrela Uniunii Europene, cu toate însemnele democraţiei.
În aparenţă, noua constituţie e îndreaptată împotriva celei sovietice de până acum, care datează din anul 1949. În 1990, ce-i drept, conţinutul ei comunist a fost epurat şi înlocuit de structuri democratice. Totuşi patosul cezurii istorice, care anihilează şi ultimele urme ale inamicului detestat, se lasă pus în scenă mult mai eficient prin înnoirea actului fundamental.
Toate acestea n-ar face decât să continue tranformările democratice (cum s-a întâmplat în alte ţări din Europa de Est), dacă noua Constituţie n-ar fi stăpânită de un spirit ce se ridică din străfundurile secolului trecut. Nu se poate spune că Orbán şi Fidesz sunt copii identice după revoluţionarii conservatori din perioada Republicii de la Weimar; ei nu combat principiile democratice, iar noua lor constituţie recunoaşte în mod ferm republica, statul de drept şi valorile liberale. Ceea ce nu-i împiedică totuşi să-şi ancoreze ideologic constituţia în secolul al XI-lea – epoca în care a luat naştere mitul maghiar (din nou în sensul cuvintelor lui Moeller van den Bruck: „Astăzi, omul conservator caută din nou locul care înseamnă început“). Începutul este imperiul lui Ştefan cel Sfânt, care a domnit între 997 şi 1038.
Ca să ne dăm seama de originalitatea acestei revoluţii, trebuie să înţelegem încrucişarea dintre prezentul laic şi Evul Mediu misionar. Mai ales inima democraţiei – procesul de formare a opiniei în Parlament, dispreţuit cândva cu atâta vehemenţă de toţi revoluţionarii conservatori, de la Hugo von Hofmannsthal până la Carl Schmitt, care-l considerau expresia incapacităţii de a lua decizii şi a autoparaliziei naţionale – reprezintă, pentru revoluţionarii maghiari, forul legitim al exercitării puterii politice. Dar, prin felul în care modifică lucrurile, ei dau dovadă de cinismul specific urmaşilor: au înţeles că se pot folosi tocmai de Parlament, cel mai important organ democratic, pentru a consolida revoluţia naţională.
Cu entuziasmul unei misiuni imune la orice critică, ei reorientează statul: democraţia nu mai e scopul final al constituţiei, ci mediul unei sarcini istorice. Formularea acestei sarcini e expusă în textul constituţiei. Ea îmbină în mod unic conştiinţa istoriei sacre cu ideea constituţională modernă.
Autoritatea noului spiritului
Mai cu seamă preambulul, numit aici „Profesiune de credinţă naţională“, marchează cu multă pompă autoritatea noului spirit. În Europa, numai preambulul constituţiei poloneze invocă la fel de excesiv istoria pe cât de glorioasă, pe atât de bogată în suferinţe a poporului; şi acea constituţie dă expresie eliberării de un trecut traumatic. Constituţia Ungariei e însă unică prin faptul că prescrie ea însăşi ca toate regulile ei să fie interpretate în sensul „Profesiunii de credinţă naţionale“.
E drept că logica modernă, legală de interpretare nu e anihilată complet; e plasată totuşi într-un context bizar – care periclitează sistemul – de autopercepere istorică, autotămâiere şi autocompătimire a Ungariei – un context de interpretare apropiat de hermeneutica numinoasă a economiei mântuirii sau chiar a textelor revelate.
Orice punere în aplicare a constituţiei e învăluită, astfel, într-o beznă în care duhovnicii şi demagogii naţionalişti se vor descurca mai bine decât juriştii obligaţi la claritate raţională. Şi, de parcă n-ar fi destul de rea această calamitate metodică, lucrurile se înrăutăţesc şi mai tare în ceea ce priveşte substanţa declaraţiei. Ea culminează cu angajamentul solemn faţă de „Sfânta Coroană“. Nu republica, ci această coroană sacră incarnează chintesenţa constituţiei, altfel spus „continuitatea statului constituţional maghiar şi a unităţii naţionale“.
Nu e vorba însă de coroana lui Ştefan cel Sfânt, păstrată în clădirea Parlamentului din Budapesta, alături de globul imperial şi de sceptru. Ea nu e decât simbolul exterior al Sfintei Coroane imateriale. Doctrina ei reprezintă un caz cu totul aparte; ea nu trebuie confundată cu noţiunea de coroană valabilă în alte monarhii, cum este cea britanică. Potrivit viziunii tradiţionale britanice, cea mai înaltă majestate şi suveranitate revin regelui sau reginei. „Coroana“ e derivată din acest drept al suveranităţii regale, ea reprezintă puterea regală ca instituţie şi nu are deci, în faţa regelui, valoare intrinsecă. În numele coroanei poate acţiona doar cel împuternicit de rege.
În tradiţia maghiară, această ierarhie e inversată. Suportul suveranităţii nu e monarhul, ci Coroana, care depăşeşte, ca instanţă, orice putere mundană, chiar şi pe rege. Ei îi aparţin averile ţării, în numele Coroanei se guvernează, ea repurtează victorii şi suferă înfrângeri. Deasupra ei se află doar Atotputernicul, de la care, spune mitul, şi-a primit puterea. De aceea, Sfânta Coroană a Ungariei se află, dacă nu deasupra naţiunii, cel puţin deasupra puterii de decizie politică a cetăţenilor.
Fireşte că originea monarhică a acestei doctrine nu poate fi trecută cu vederea. De vreme însă ce pune Coroana mai presus de orice suveran fizic, nimic nu pare să împiedice aplicarea ei într-un context post-monarhic şi chiar republican. Dar aparenţele înşală, iar aspectul voinţei centrale unitare se aplică şi el automat, indiferent dacă se ţine cont de riscurile care decurg de aici. Cum Orbán şi Fidesz încorporează totuşi doctrina în constituţie, ei provoacă implicaţii fatale pentru fundamentul statal. Atunci când nu demnitatea umană, ci o esenţă spirituală, numită „Coroană“, e declarată, înainte de toate, valoarea cea mai înaltă şi intangibilă, statul de drept se supune, în cele din urmă, unui spirit sacru-nefast, scos de sub incidenţa legalităţii.
În spiritul Coroanei
Şi nu doar statul de drept, ci democraţia însăşi e redusă la tăcere, în măsura în care autodeterminarea politică trebuie să se supună unei legi naturale maghiare. Oricine ar fi de-aici înainte preoţii Sfintei Coroane, ei vor determina legalitatea deciziilor politice doar după tiparul istoriei maghiare şi al geniului maghiar, nu după litera legii. Ceea ce are, dincolo de invitaţia la şamanism oficial, o consecinţă clară în termenii teoriei statului: supremaţia Coroanei tinde spre suveranitatea autocratică a spiritelor înfrăţite.
De unde şi concluzia teritorială, aproape obligatorie, pe care o trage constituţia din subordonarea faţă de Sfânta Coroană. În virtutea Tratatului de la Trianon (1920), Ungaria de azi cuprinde doar o mică parte din vechiul teritoriu al suveranităţii maghiare. Dar de ce trebuie să se sinchisească spiritul Coroanei de aceste graniţe „impuse“?
Prin urmare, noua constituţie declară pe faţă că îi reprezintă pe toţi compatrioţii de origine maghiară de dincolo de graniţe: e vorba, în primul rând, de minorităţile maghiare din România, Serbia, Ucraina şi Slovacia. Faptul că un stat al Uniunii Europene se amestecă în mod iredentist, pe baza propriei constituţii, în treburile interne ale altor state e un scandal european.
Pentru ca nici a treia putere a Coroanei să nu fie incomodată, Curtea Constituţională e ţinută, la rândul ei, sub control. Interpretarea regulilor constituţionale în spiritul Coroanei va atrage oricum mai degrabă comentatori vizionari ai istoriei maghiare decât jurişti constituţionali profesionişti. În plus, competenţa justiţiei a fost puternic diminuată.
Dar, şi mai grav, Parlamentul însuşi este cel care-i va alege pe judecătorii Curţii Constituţionale. Ceea ce nu înseamnă neapărat că justiţia va fi mai politizată decât în alte state occidentale. Aici însă, acest tip de vot se pliază pe strategia de ansamblu a suveranităţii parlamentare. Nu numai viitoarele modificări ale constituţiei, ci toate alegerile (de exemplu, a magistraţilor de rang înalt sau a preşedintelui republicii), precum şi toate legile considerate importante prin constituţie vor depinde de o „super-majoritate“ de două treimi din voturi.
Acest fenomen pare superficial, ca şi cum s-ar tinde spre o armonie a scrutinului aptă să depăşească taberele izolate; în realitate, el garantează guvernarea naţional-conservatoare de durată în numele Coroanei. În actuala legislatură, coaliţia guvernamentală dispune şi aşa de peste două treimi din majoritate. Nu am pus însă la socoteală locurile ocupate de formaţiunea de extremă dreapta Jobbik (Mişcarea pentru o Ungarie mai Bună). Dar, ţinând cont de stipularea super-majorităţii în toate punctele decisive, conservatorii nu mai pot fi neglijaţi nici măcar atunci când vor pleca de la guvernare – câtă vreme obţin cel puţin o treime din locuri (plus unul).
Aşadar, în viitorul apropiat, nici un vot democratic nu-i mai poate lua puterea în mod durabil: revoluţia a învins.
Traducere din germană de Andrei Anastasescu