Nostalgie, pedagogie, umor sau despre a doua venire a anti-comunismului

În cartea sa Hammer and Tickle, în care investighează rolul bancurilor şi glumelor în timpul comunismului, Ben Lewis relatează cu vădită perplexitate întâlnirea cu Călin Bogdan Ştefănescu, funţionar în cadrul reţelei de transport Bucureşti în acele vremuri. Între august 1979 şi decembrie 1989, Ştefănescu a adunat aproximativ 1000 de bancuri cu substrat politic pe care ulterior, după căderea regimului, le-a publicat într-o carte cu tiraj confidenţial. Nimic ieşit din comun până aici. Autorul este însă uluit când află că Ştefănescu nu s-a rezumat doar la colectarea bancurilor auzite de la prieteni şi cunoştinţe sau pe la cozile deja faimoase ci, datorită pasiunii sale pentru cifre, le-a integrat întrun sistem complex de analiză statistică, conceput după reguli proprii. Astfel, acesta a putut să identifice nu numai o conexiune cauzală între anumite evenimente social-politice (precum revolta muncitorilor de la Braşov) şi creşterea numărului de bancuri, dar totodată să stabilească cu precizie o serie de alte date şi categorii, precum faptul că aproape 70% dintre cei care spuneau bancuri erau intelectuali, comparativ cu doar 7% pensionari sau că procentul celor sub 30 de ani care spuneau bancuri era de 13%. Ca să nu complic lucrurile inutil, n-o să spun nimic despre formula de calcul a „velocităţii unui banc”.

Poanta în cazul de faţă nu este observaţia imediată că tratat din această perspectivă birocratică, un fenomen extrem de complex, de subiectiv şi de informal, precum spunerea de bancuri în comunism, îşi pierde orice haz, ci din contră, că în interacţiune cu cifrele statistice poate să ofere momente nebănuite de umor involuntar. Mutatis mutandis, nu observăm o situaţie similară în ceea ce priveşte sondajul de opinie publică „Atitudini şi opinii despre regimul comunist din România” comandat şi dat publicităţii de către „Institutul de investigare a crimelor comunismului şi memoria (sic!) exilului românesc (IICCMER)”? Nu exprimau bancurile, la vremea lor, „atitudini şi opinii despre regimul comunist” pe care statisticianul-amator Ştefănescu încerca să le înregistreze, catalogheze şi decripteze cauzal? În mod similar, deşi nu s-a interesat de bancurile contemporane ci de nostalgie, nu a stârnit cercetarea realizată de CSOP şi prezentată de IICCMER o doză serioasă de umor negru?

Comunismul din nou la poartă?

O parte dintre rezultate au fost mediatizate în detaliu şi repetate cu obstinenţă precum faptul că 61% dintre români cred că ideologia comunistă a fost o idee bună, comparativ cu doar 50% în urmă cu 4 ani; că mai mult de 50% dintre români consideră că era mai bine înainte de 1989 decât astăzi; că 25% cred că Nicolae Ceauşescu a făcut bine României; sau că 46% asociază comunismul cu elemente pozitive mai degrabă decât cu elemente negative. Până aici situaţia pare mai degrabă tragică: după 20 de ani de luptă anti-comunistă intensă, timp în care regimul şi ideologia comuniste au fost condamnate în mod oficial de către preşedintele României pe baza unui Raport, credinţa în comunism a majorităţii românilor nu numai că este la cote ce par a indica iminenţa unei revoluţii proletare, dar este şi în continuă creştere. Datele sondajului oferă însă şi veşti mai liniştitoare: astfel, 42% cred despre comunism că a fost un regim „ilegitim”, în timp ce 35% consideră acelaşi regim „criminal”. (Din păcate sondajul nu spune câte procente consideră comunismul şi ilegitim şi criminal, aşa cum a sunat concluzia raportului de condamnare), iar 50% cred că în perioada regimului comunist a existat represiune politică. Mai mult, peste jumătate dintre români consideră necesară înfiinţarea unui muzeu al dictaturii comuniste, în timp ce un procent similar este de acord cu instituirea unei zile a victimelor comunismului. În fine, responsabilitatea pentru relele comunismului este aproximativ egal distribuită între liderii politici comunişti (45%) şi cei ai Securităţii (44%), în timp ce 11% sunt de acord cu interzicerea dreptului de a candida pentru cei dovediţi că au colaborat cu regimul.  

În acelaşi timp însă, câteva rezultate ale sondajului au primit mai puţină atenţie, când nu au fost cu desăvârşire trecute cu vederea. O să mă opresc asupra câtorva dintre acestea aşa cum sunt prezentate în documentul existent pe pagina de internet a IICCMER. Astfel, 78% au răspuns că nu au avut de suferit, direct sau indirect, de pe urma regimului comunist, în timp ce 13% au declarat contrariul. Întrebaţi fiind despre tipul de suferinţă pricinuit de regim (printr-o întrebare deschisă cu răspuns multiplu), 69% dintre aceştia nu au oferit nici un răspuns, în timp ce 47% dintre menţiunile celor care s-au pronunţat s-au referit la sărăcie şi la lipsa de alimente. În mod similar, la o serie de alte întrebări, procentul de non-răspunsuri este semnificativ de mare: 18% din respondenţi nu caracterizează în nici un fel comunismul, în condiţiile în care doar 32% îl caracterizează în termeni negativi; 27% nu răspund la întrebarea privind ilegitimitatea regimului, iar 22% privind natura sa criminală; 23% consideră că înainte de 1989 era mai rău, dar 10% dintre aceştia nu oferă nicio motivaţie pentru alegerea lor. Mai mult, 23% nu ştiu sau nu răspund cu privire la modul în care Gheorghiu Dej ar trebui reflectat în manualele şcolare, în timp ce 11% spun că nu-i interesează subiectul, iar alţi 8% spun că nu ştiu cine a fost acesta. Prin urmare, opinia a 42% despre acest subiect este opacă, aşa cum reiese din sondaj. În fine, pentru 56%, mass-media reprezintă principala sursă de informare cu privire la trecutul comunist, urmate de instituţiile formale de educaţie (şcoală) – 33%, cărţile, filmele documentare şi familia fiind surse de informare în proporţie de 20%. 

Privite în ansamblul lor, aceste date par a genera într-adevăr o serie de paradoxuri şi contradicţii. Astfel, este greu de înţeles cum 78% nu au avut de suferit de pe urma regimului, însă 50% consideră că regimul comunist se face vinovat de represiune, fiind deci, în proporţii simlare, „ilegitim şi criminal”. Mai mult, în timp ce 46% descriu regimul comunist în termeni mai degrabă pozitivi, mai mult de 50% sunt de acord cu înfiinţarea unui muzeu al dictaturii şi victimelor comunismului. Şi invers, în timp ce 13% spun că au suferit din cauza comunismului, aproape 70% dintre aceştia nu pot să indice vreo cauza. În fine, în timp ce 44% indică membrii Securităţii drept artizani ai represiunii comuniste, un procent similar este neinteresat de deschiderea arhivelor acesteia. Limpede, nu?

Să gândim pozitiv(ism)

Înainte de a arunca vina pe confuzia mentală şi lipsa de informare a respondenţilor, mai ales acum pe timp de criză (aşa cum au făcut diverşi comentatori ai sondajului şi cum sugerează însăşi textul ce însoţeşte studiul pe situl IICCMER), merită poate sugerat faptul că aceste paradoxuri sau neconcordanţe pot fi şi un efect al modului în care au fost colectate şi prezentate datele, cel puţin aşa cum reiese din documentele existente pe site. Dacă în statistica domnului Ştefănescu apăreau câteva elemente demografice de bază, în acest caz nu aflăm nimic despre structurarea răspunsurilor pe bază de vârstă, ocupaţie, gen, etc. În preambul se afirmă că s-a operat cu un eşantion naţional reprezentativ pentru o populaţie cu vârsta de 15 ani şi peste – desigur, o persoană în vârstă de 15 ani fiind cea mai în măsură să compare perioada de dinainte de 1989 cu cea de azi, sau să se pronunţe cu privire la perioada Gheorghiu Dej. Altfel spus, pare a exista o neconcordanţă evidentă între eşantion şi setul de întrebări cu care s-a operat, ceea ce poate explica, până la un punct, numărul mare de non-răspunsuri semnalate mai sus.

Mai mult, logica formulării întrebărilor, precum şi lipsa unor întrebări de control sunt aspecte de asemenea chestionabile. De exemplu, este frapant cum toate întrebările referitoare la regimul comunist sunt întrebări închise, formulate negativ, la care nu se poate răspunde decât prin „da/nu” (a fost regimul comunist ilegitim/criminal, aţi suferit, a exista represiune, avem nevoie de un muzeu, etc). Astfel, nu e de mirare faptul că numărul non-răspunsurilor este atât de mare, în unele cazuri fiind de valori egale cu una dintre variantele de răspuns posibile. Comparativ, întrebarea referitoare la ideologia comunistă este tot închisă, însă cu mai multe variante de răspuns (o ideologie bună, dar prost implementată, etc). Este evident, că într-o asemenea formulare referinţele la ideologia comunistă vor fi mai nuanţate decât cele la regimul politic care este condamnat din start şi fără drept de apel, fapt confirmat şi de rezultate. Acel procent fantastic de 61% este rezultatul unei cumulări între cei care cred că a fost o idee bună şi bine aplicată (14%) şi cei care cred că a fost o idee bună, dar prost aplicată (47%). Deodată, panica privitoare la o iminentă revoluţie comunistă parcă se mai diminuează. De asemenea, aici, ca şi în alte locuri, este vizibilă lipsa unor întrebări suplimentare pentru clarificare. Astfel, nu ştim dacă cei 47% speră la o mai bună aplicare a ideii sau, ca orice idee bună, trebuie lăsată în starea ei pură. La fel, întrebarea care a monopolizat atenţia publică –cea referitoare la comparaţia dintre situaţia de acum şi cea de dinainte de 1989 – este irelevantă, dacă nu chiar manipulatorie, în absenţa unei întrebări suplimentare. Întrebarea sună aşa: „După părerea dvs., înainte de decembrie 1989 în România era mai bine sau mai rău decât în prezent?” – o întrebare standard în sondajele tranziţiei însă extrem de dificil de stabilit ce reuşeşte să măsoare şi la ce folosesc răspunsurile pe care le generează, tocmai datorită gradului de generalitate al formulării. Aşadar, ar fi trebuit urmată de o chestionare ceva mai particulară, de tipul „pentru dumneavoastră personal, era mai bine sau mai rău, etc?”

Am insistat asupra acestor aspecte nu pentru a oferi o critică exhaustivă a sondajului şi detaliilor sale tehnice –aspect ce mi se pare în ultimă instanţă irelevant. Precum în cazul cercetărilor domnului Ştefănescu, trebuie chestionate şi aici mai degrabă posibilitatea epistemologică şi relevanţa unei cercetări cantitative asupra unor fenomene sociale extrem de complexe, de proteice şi care, în ultimă instanţă ridică probleme imense de operaţionalizare şi conceptualizare –toate trecute însă sub tăcere în cadrul acestei cercetări. Cine este naiv, de pildă, să mai creadă că un răspuns de tipul „acum e mai prost decât atunci” măsoară în vreun fel o atitudine referitoare la regimul comunist şi nu la situaţia din prezent? Astfel, ceea ce merită observat de fapt aici este hegemonia paradigmei pozitiviste ce domină cercetările sociologice locale, în care acest sondaj s-a înscris perfect, lăsând deci la o parte orice fel de consideraţie pentru particularităţile obiectului de cercetare, cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă este vorba de teme atât de problematice precum nostalgia sau memoria comunismului. Aşa cum bine a arătat deja colegul meu Norbert Petrovici, pozitivismul se potriveşte perfect intereselor de cunoaştere ale celor care comandă astfel de cercetări, fie agenţi economici, fie, precum în cazul de faţă, actori statali. În această logică, se presupune că indivizii sunt nişte entităţi de sine stătătoare, subsumabile unor categorii sau sub-grupuri considerate ca fiind reprezentative, în timp ce acţiunile şi ideile acestora sunt abordate ca şi cum ar fi transparente, prin urmare observabile neproblematic în măsura în care se respectă un reţetar medologic validat ştiinţific. Astfel, complexitatea relaţiilor sociale şi dinamica non-lineară a acestora sunt complet abandonate în favoarea menţinerii unei pretenţii fantasmatice asupra cunoaşterii întemeiate ştiinţific şi a neutralităţii axiologice pe care aceasta o presupune.    

Această pretenţie nu este deloc întâmplătoare, ci parte a motivelor şi intereselor mai largi care au făcut posibil acest sondaj, şi pentru a căror consolidare a fost apoi folosit. Cum nu e clar nici ce anume a măsurat, nici cu ce rezultate, trebuie spus, tocmai datorită pretenţiilor sale de obiectivitate şi ştiinţificitate, că acest sondaj nu este un act ştiinţific, ci unul eminamente politic. Acesta este nivelul la care trebuie analizat sondajul, rezultatele pe care acestea le-a prezentat fiind altfel la fel de valide sau de interesante precum stabilirea ştiinţifică a vitezei de propagare a bancurilor comuniste. La ce şi cui foloseşte deci acest sondaj?

De la scrierea memoriei…

În vâltoarea analizării şi interpretărilor rezultatelor sondajului, un aspect a trecut complet nechestionat: de când un institut finanţat din bani publici pentru a investiga crimele comunismului, deci trecutul cum ar veni, se preocupă de sondarea realităţii curente? N-ar fi trebuit ca angajaţii şi conducătorii IICCMER să fie mai degrabă pe teren în căutare de gropi comune sau măcar prin arhive, încercând să surprindă toate detaliile legate de comunism? Ei bine, nu! În urma hotărârii de guvern nr. 134 din data de 23 februarie 2010, ce modifică şi completează hotărârea de guvern prin care s-a înfiinţat IICCMER-ul, priorităţile sunt altele, după cum o indică limpede amendamentele la articolul 2. Astfel, scopurile institutului sunt acum: administrarea şi analizarea memoriei regimului comunist; contruirea de mecanisme educaţionale şi de informare pentru promovarea memoriei regimului comunist; încurajarea cercetării ştiinţifice şi, în fine, arhivarea documentelor exilului românesc din perioada comunistă.  Comparativ, articolul 2 din hotărârea de guvern de înfiinţare a IICCMER (Nr. 1372 din 18 noiembrie 2009) specifica fără echivoc: scopul institutului este acela de „investigare ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului” de către regimul comunist. Modificarea este, aşadar, substanţială. Lâsând la o parte preverderile extrem de problematice ale hotărârii de înfiinţare –de identificarea şi pedepsirea crimelor, de orice fel, nu se ocupau deja alte instituţii ale statului, precum parchetele şi judecătoriile?- redefinirea scopurilor institutului naşte întrebări şi mai mari. În primul rând, de când instituţiile statului şi funcţionarii acestuia se ocupă cu prezervarea memoriei? Într-adevăr,  există anumite instituţii ale statului (precum muzeele, bibliotecile sau arhivele) care se ocupă cu prezervarea a ceea ce este considerat patrimoniu naţional sau de interes statal – în general nişte obiecte palpabile care pot fi trecute pe inventar. Dar cu memoria propriu-zis? Memoria cui, în legătură cu ce, şi în ce formă? Presupunând că elemente ale perioadei comuniste sunt considerate demne de a fi păstrate prin integrarea în patrimoniul naţional, la ce bun atunci o altă instituţie de stat care să dubleze munca unor instituţii specializate care există deja? Mai mult, IICCMER nu numai că trebuie să păstreze această memorie a comunismului (care?), dar, sarcină şi mai dificilă, trebuie să o disemineze în societate. În acest mod, IICCMER devine de facto o instituţie a statului român responsabilă cu propaganda –în sensul cel mai propriu al termenului.  

În vederea realizării acestor scopuri, la articolul 3 al hotărârii din 2010 se specifică faptul că institutul se va ocupa cu cercetarea, analizarea şi investigarea unui set amplu de surse, de la documente oficiale, la filme artistice, monumente de arhitectură şi artă plastică, din perioada comunistă şi post-comunistă. Astfel IICCMER devine totodată prima instituţie de stat ai cărei funcţionari, în activitatea lor curentă, pot deveni critici de film sau curatori de expoziţii memoriale. Paradoxul care nu trebuie ratat aici este acesta: nu numai că o instituţie de stat se ocupă cu prezervarea memoriei –prin definiţie un proces subiectiv, personal, informal, fluid şi imaterial –dar salariaţii acesteia sunt chemaţi în acelaşi timp să facă muncă de cercetare şi de investigare pe baze ştiinţfice, cu pretenţii de obiectivitate şi exhaustivitate –adică să se ocupe cu producerea şi scrierea istoriei. Pe de o parte deci, prezervare, memorializare şi diseminare, pe de altă parte dezgropare, revizuire şi relativizare. Trebuie să fie foarte greu să lucrezi într-un astfel de loc.

Dacă este într-adevăr destul de discutabil şi extrem de problematic politic ca o instituţie a statului să aibă ca obiect de activitate cultivarea memoriei sau scrierea istoriei –activităţi pentru care a fost criticat extrem de vehement statul comunist de exemplu- în acest caz situaţia este mult mai dramatică în condiţiile în care aceeaşi instituţie se ocupă în acelaşi timp atât cu prezervarea memorie cât şi cu scrierea istoriei. Teoretic şi practic, metodologic şi ideologic, memoria şi istoria se află inevitabil în tensiune, tocmai datorită dinamicilor de formare diferite pe care cele două fenomene le presupun şi a reţelelor instituţionale prin care se reproduc. Prin modul în care IICCMER este organizat şi condus această distanţă este complet anulată: istoria (oficială, produsă în urma unor demersuri cu pretenţii de ştiinţificitate şi validată prin instituţii specifice) se substituie, acaparează şi evacuează memoria (acele forme subiective, populare, multiforme de raportare la trecut). Astfel, istoria oficială, instituţională, scrisă de experţi şi amendabilă doar în interiorul propriilor reguli epistemologice şi discursive este prescrisă, tocmai datorită pretenţiilor sale şiinţifice, drept înlocuitor al memoriei, drept panaceu al „bolilor” acesteia. Astfel, devine mai clar ce tip de memorie, şi a cui, este chemat IICCMER-ul să pătreze şi să disemineze: exact memoria oficializată, memoria curăţată de propriile impurităţi şi armonizată în totalitate cu descoperirile şi verdictele istorice; altfel spus, memoria aşa cum apare din perspectiva experţilor scrierii istoriei.

…la tratarea cu lecitină a istoriilor personale

Atunci când au început să circule rezultatele sondajului IICCMER, nu puţini au fost aceia care au jubilat, cu un oarecare sentiment al vindicării, observând că, în pofida hegemoniei discursului anti-comunist, promovat cu precădere chiar de către comandatarii sondajului, populaţia are încă putere să articuleze propriile atitudini, percepţii, nuanţe, amintiri şi memorii, împotriva elitelor şi a intereselor acestora. O astfel de interpretare este valabilă doar în măsura în care acelor rezultate li se poate oferi o minimă credibilitate epistemologică –ceea ce am spus deja, nu va fi cazul în textul de faţă din motivele schiţate mai sus. Asta nu pentru că nu cred în autonomia populară atunci când vine vorba de articularea propriilor memorii şi istorii personale în raport cu ideologia dominantă – din contră. Aş dori însă să rămân încă în zona mecanismelor de producţie a sondajului, înainte de a desface sticla de şampanie pentru a saluta mici victorii populare. Prin urmare, să-i dăm cuvântul lui Mihai Neamţu, directorul ştiinţic al IICCMER. Într-un interviu pe hotnews acesta afirmă că rezultatele sondajului sunt explicabile prin percepţia subiectivă a oamenilor care cred că trăiesc mai prost acum decât în urmă cu 5 sau 20 de ani. În plus, elementele biografice şi demografice trebuie de asemenea luate în considerare, spune Neamţu, lucru perfect adevărat, însă aşa cum am observat, aceste informaţii lipsesc din prezentarea generală a rezultatelor. Astfel, potrivit directorului ştiinţific, există o categorie de oameni cu o vârstă înaintată pentru care este firească o refugiere în trecut, cu precădere cel comunist, mai ales acum pe timpuri de criză. De cealaltă parte, există o categorie de cetăţeni, cei tineri, care nu au experimentat în mod direct regimul comunist, şi nu au, aşadar, o memorie imediată a acestuia şi sunt prin urmare mai predispuşi la idealizare. Aşa se explică pentru Neamţu percepţia favorabilă a comunismului ce reiese din sondaj. O vină în plus trebuie căutată în acţiunile sau mai degrabă inacţiunile unor instituţii ale statului, precum televiziunea publică sau ministerul educaţiei, care nu se implică destul în realizarea unei „pedagogii naţionale” în raport cu trecutul comunist, asta în timp ce mass-media au dus o campanie de recuperare a trecutului comunist prin prezentarea de „filme simpatice” din anii 70-80. Prin urmare, crede Neamţu, oamenii trăiesc pe bază de memorie şi nu cunosc istoria, constatând astfel un divorţ între lumea academică ce s-a preocupat de fundamentarea trecutului prin Raport, prin deschiderea arhivelor şi prin texte de cercetare, în timp ce memoria oamenilor îndulceşte trecutul, reamintindu-şi doar momentele plăcute sau de exuberanţă tinerească, precum o „tabără la Năvodari”. Neamţu găseşte totuşi şi elemente îmbucurătoare: un procent semnificativ din români doresc un muzeu al comunismului, ceea ce indică necesitatea construirii acestuia.

O zi mai târziu, Bogdan Iacob, secretarul consiliului ştiinţific al IICCMER, reia o parte din concluziile colegului său. Astfel, pentru Iacob rezultatele sondajului indică în mod peremptoriu necesitatea demarării unui amplu proces de „pedagogie naţională”,  în lipsa căruia există riscul, mai ales pe timp de criză, a „încetăţenirii unei memorii selective”, strict personale, şi prin urmare amnezică faţă de istoria represivă a comunismului, amplu documentată în numeroase studii. Ca şi Neamţu, Iacob crede că o parte din vină o poartă şcoala şi mass-media care nu se preocupă îndeajuns pentru a explica oamenilor natura criminală a regimului comunist, astfel încât aceştia să-şi „interiorizeze această idee”. „Surpriza plăcută” pentru Iacob în urma sondajului este, aţi ghicit, dorinţa oamenilor de înfiinţare a unui muzeu al comunismului. În fine, Vladimir Tismăneanu, preşedintele consiliului ştiinţific al IICCMER, are ultimul cuvânt: „Consider că rezultatele dovedesc necesitatea creării şi cultivarea locurilor de memorie, a unei solidarităţi a amintirii transmisă, prin muzee, manuale, dezbateri, de la o generaţie la alta. Este astfel încurajator că atâţia români sunt în favoarea întemeierii la Bucureşti a unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste”.

 Rareori datele vorbesc în mod direct şi pe aceeaşi voce, însă acesta pare a fi unul dintre acele momente norocoase. În esenţă, cei trei reprezentanţi ai IICCMER argumentează în favoarea unei „pedagogii naţionale” care să inculce populaţiei, dominată de propriile memorii fragmentare şi eronate, de propriile idiosincrasii şi experienţe parţiale, un tip de memorie autentic, corect şi în conformitate cu concluziile cercetărilor ştiinţifice şi istorice asupra comunismului. Totodată, constatând eşecul unor alte instituţii, precum şcoala, familia sau mass-media, cei trei sugerează instituţii alternative, capabile să realizeze cu adevărat acest deziderat al educaţiei pe scară largă care să elimine, odată pentru totdeauna, flagelul nostalgiei şi al memoriei personale neinformată ştiinţific. Problema pare a fi de o importanţă vitală pentru menţinerea sănătoasă a corpului politic al naţiunii, altfel lucrurile pot oricând degenera spre incurabil. Nu este întâmplător atunci că Adrian Cioflancă, directorul departamentului societate, economie, instituţii din cadrul IICCMER, a realizat o adevărată cazuistică a patologiei nostalgice, pe baza rezultatelor sondajului. Astfel, acesta a identificat mai multe categorii cu trăsături definitorii: „nostalgicii resturatori” (10-20%) doresc reinstaurarea comunismului, sunt ostili democraţiei, locuiesc în sudul şi nord-estul ţării, au peste 40 de ani, sunt autoritari şi xenofobi; „nostalgicii revoltaţi” („până spre 50%”) nu regretă neapărat trecutul, ci par mai degrabă supăraţi pe condiţiile proaste din prezent, fiind susceptibili de atitudini nostalgice cu precădere în sezonul crizelor economice, suferind de amnezie în ceea ce priveşte elementele negative din trecut; „nostalgicii polemici” sunt mai greu de categorizat, fiind totuşi de găsit printre cei cu vârste între 20 şi 39 de ani, activi şi socializaţi totuşi cu informaţii despre crimele comunismului; în fine „nostalgicii tineri” cei cu vârste sub 20 de ani, sunt cei care nu au experimentat deloc comunismul în mod direct, însă suferă în urma unei socializări defectuose în cadrul familiilor lor (dominate de nostalgici restauratori sau revoltaţi, judecând după categoria vârstă) şi în cadrul instituţiilor de învăţământ ale statului. Cioflancă concluzionează asemenea colegilor săi că aceste maladii ale memoriei nu vor putea fi eradicate decât în urma unei pedagogii susţinute de cercetările specialiştilor care au demonstrat, fără echivoc, natura sinistră a comunismului.

Muzeul de conservare a prezentului

După securişti, nomenclaturişti, neocomunişti, baroni, moguli, etc, galeriia figurilor „duşmanului” împotriva căruia a tot fost chemat să lupte anti-comunismul de-a lungul tranziţiei (ca reminiscenţe ale trecutului) s-a mai îmbogăţit astfel cu una, specifică acesteia: figura „nostalgicului” cu chip proteic şi de orice vârstă. Altfel spus, dacă până acum figurile duşmanilor erau cât de cât clar conturate, în funcţie de anumite coordonate ideologice destul de clar definite, în această nouă etapă întreaga populaţie, fără excepţie, poate deveni oricând culpabilă dată fiind structura laxă a noilor norme de categorisire. Nostalgia poate lovi pe orice, chiar şi pe cei tineri, sau mai ales pe ei. Prin urmare, lupta anti-comunistă, în varianta ei reloaded anti-nostalgică, abia începe. Din această perspectivă, rezultatele sondajului trebuie astfel citite în cheie inversă, deci adevărată: departe de a indica ceva despre „atitudinile şi opiniile” populare faţă de comunism, acestea reprezintă construcţia ştiinţifică, simbolică şi ideologică a „poporului” asupra căruia se vor îndrepta acţiunile ulterioare ale IICCMER de pedagogie socială şi de propagare a adevărului istoric despre comunism. Astfel, sondajul, şi reacţiile suscitate de acesta în rândul membrilor IICCMER, reprezintă momentul vizibil, recunoaşterea oficială a unei mutaţii în cadrul anti-comunismului autohton: anume, trecerea de la evaluarea morală şi cercetarea istorică a comunismului (din unghiul primeia) către memorializare şi îndoctrinare. Momentul de răscruce a fost, evident, publicarea Raportului de condamnare a comunismului. În ciuda afirmaţiilor preşedintelui comisiei ce a întocmit Raportul, odată verdictul dat, orice cercetare istorică ulterioară, cel puţin pentru a putea fi validată ca atare în spaţiul autohton, trebuie în chip necesar să reitereze acel verdict. Astfel, se crează un adevărat cerc tautologic: cercetarea istorică a arătat foarte clar motivele pentru care comunismul trebuie condamnat şi modul în care acesta trebuie fixat în memorie, prin urmare, orice ce cercetare sau abordare care nu reiterează acest verdict, fie nu este cercetare („diletanţii”, aşa cum au fost numiţi autorii Iluziei anti-comuniste de exemplu), fie nu este istorie (ci memorie). Mai mult, se conturează astfel o nouă suprapunere între istorie şi memorie: cercetarea istorică ca rememorare constantă a verdictului de condamnare a comunismului. Altfel spus, ar fi iluzoriu să ne imaginăm că IICCMER sau istoricii care scriu în paradigma acestuia, vor produce foarte curând cercetări istorice despre comunism în care punctul de pornire să nu fie verdictul de regim „ilegitim şi criminal”.

Nu întâmplător atunci ideea unui muzeu al comunismului apare atât de central în intervenţiile menţionate mai sus. S-a sugerat că înfiinţarea unei astfel de instituţii nu ar avea alt scop decât oferirea unor noi sinecuri pentru intelectualii apropiaţi puterii actuale, întârind totodată poziţia ideologică dominantă a acestora. Desigur, acest aspect nu poate fi exclus. Cu toate acestea cred că miza este mai mare, din perspectiva raportului memorie-istorie analizat aici. Nicio altă instituţie decât un muzeu naţional al memoriei comununiste ar putea să ofere suficiente resurse materiale, simbolice şi ideologie pentru obiectivele de de memorializare, pe de o parte, şi de pedagogie, pe de alta, pe care această a doua venire a anti-comunismului o presupune. În plus, odată pus în muzeu şi expus din perspectiva condamnării sale, comunismul este oficial proclamat mort şi încheiat, orice altă formă de raportare la acesta în afara celor impuse de discursul muzeal devine ceva asemnănător nostalgiei sau necromanţiei. Până atunci însă, IICCMER este deja implicat, prin diverse activităţi, în infiltrarea sau substituirea acelor instituţii considerate neperformante în propagarea memoriei oficiale a comunismului (familia, şcoala, mass-media, etc): prin manuale de liceu special elaborate, prin profesori special pregătiţi de către IICCMER, prin master de specializare în istoria comunismului, prin şcoli de vară, prin concursuri, prin caravane de filme despre comunism prin şcoli şi licee, prin identificarea de locuri memoriale, prin editarea de cărţi, etc. Toate aceste activităţi sunt desigur în concordanţă cu obiectivele de funţionare ale instituţiei, dar poate mai important decât atât, în concordanţă cu recomandările raportului Tismăneanu. Asistăm astfel nu numai la instituţionalizarea verdictului acestuia cu privire la comunism în câmpul ştiinţific al cercetării şi scrierii istoriei, dar şi la ştiinţificizarea întregului câmp social cu privire la comunism, la experienţa şi memoria acestuia. „E vremea experţilor”, cum bine spunea Vladimir Tismăneanu la înfiinţarea IICCMER.

Am observat deja că această centralitate a expertizei şi ştiinţificităţii în raportarea la trecut nu poate să ducă decât la o hiper-raţionalizare a spaţiului public şi la construcţia de categorii maladive şi patologice în raport cu această raţionalitate dominantă, precum „nostalgicii” care, în mod firesc, trebuie eliminate cât mai prompt. Totodată însă, momentul ales pentru publicarea rezultatelor sondajului nu este de asemenea deloc întâmplător. S-a observat, chiar de către reprezentanţii IICCMER, că actuala conjunctură socială şi economică precară a favorizat creşterea raportărilor pozitive faţă de perioada comunistă, că, prin urmare, nivelul de nostalgie nu este totuşi atât de mare precum se crede, şi că în definitiv asistăm la o reacţie psihologică, umană, firească în faţa dificultăţilor crizei. Am citit o abordare similară, deşi dintr-un unghi radical diferit, chiar pe criticatac, în textul Victoriei Stoiciu. Din punctul meu de vedere clamarea naturalităţii unei asemenea conexiuni este dacă nu complet falsă atunci măcar puternic infuzată de interese ideologice şi de clasă. Acreditarea ideii că reacţia tipică la crizele economice generate de capitalism este o cădere în nostalgie întăreşte discreditarea unui fenomen complex cum este nostalgia şi contribuire la medicalizarea sa, prin menţinerea într-o zonă a patologicului, a iraţionalului şi a infantilităţii politice şi morale. Mai mult, şi mult mai important, această discreditare a memoriei şi nostalgiei comunismului are totodată rolul de a anihila complet orice încercare de a contura forme alternative la dominaţia capitalismului sau de a imagina lumi sociale diferite faţă de cele existente în prezent. Prin patologizarea experienţelor alternative, a memoriei şi nostalgiei, ca logici diferite de raţionalitatea ştiinţică a relaţiilor de producţie şi putere dominante, starea de fapt existentă este înscrisă şi reconfirmată ca unica posibilă, ca normalitatea tout court. Medicalizarea nostalgiei nu este altceva decât un act pacificator şi conservator al prezentului.  

Vizita recentă a Hertei Muller la Bucureşti a agitat apele cam stătute ale lumii culturale autohtone, nu puţini fiind aceia, care la adăpostul şi cu girul câştigătoarei premiului Nobel, au găsit în sfârşit curajul să arunce câte o piatră înspre „idolii” României post-decembriste, după 20 de ani de adoraţie quasi-generală totuşi. Nimic rău în asta: întotdeauna, chiar şi mai tîrziu, este binevenită o doză sănătoasă de iconoclasm. Însă, judecând după implicaţiile practice şi instituţionale relevate de publicarea rezultatelor sondajului IICCMER, cât de curând s-ar putea să ne raportăm cu nostalgie la perioada romantică (de anii 90) a anti-comunismului românesc. Pentru Liiceanu & co, anti-comunismul, aşa cum s-a dovedit şi în discuţia cu Herta Muller, este unul în ultimă instanţă naiv, auto-referenţial, biografic şi subiectiv, construit pe teren moral şi cu ajutorul efectelor retorice date de literatură şi eseistică. Nu spun că acest anti-comunism este învreun fel dezirabil sau lipsit de propriile sale contradicţii, mistificări ideologice sau autojustificări. Însă, a două venire a anti-comunismului se anunţă deja apocaliptică, ghidat fiind de logica inflexibilă a experţilor, populat de birocraţi, pedagogi şi propagandişti, construit pe pozitivism şi legitimat prin fetişismul pieţeii şi a capitalului şi implementat cu ajutorul statisticilor, a rapoartelor, a cifrelor, a verdictelor şi a diagnosticelor. Iată că, visul post-comunist de instituţionalizare a anti-comunismului, nutrit şi făcut posibil chiar de către unii oameni apropiaţi de Liiceanu & co, se dovedeşte a fi de fapt un coşmar.  Dacă înainte de 1989 un funcţionar precum domnul Ştefanescu se îndeletnicea cu analiza statistică a bancurilor în privat şi printre prieteni, astăzi logica pozitivistă a cifrelor, măsurătorilor şi expertizei se aplică în mod oficial de către funcţionari ai statului în domenii la fel de volatile precum memoria şi experienţele personale. Cu aceştia însă nu mai e de glumit.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.