Asistăm în ultima vreme, în intervenţiile publice ale autorităţilor din România, la o permanentă călcare în picioare a demnităţii umane prin performarea limbajului de dispreţ şi sictir. Tratamentul lingvistic folosit denotă o ruptură din ce în ce mai mare între ’’jucătorii justiţiari şi competenţi ai limbajului de putere’’ şi ’’prăpădiţii’’ care-l încasează zilnic şi care ar trebui, ca nişte copii bine dresaţi, să şi-l asume fără să riposteze. Cu alte cuvinte, ciumpalacii – ciocu’ mic şi conducătorii – gura mare! Ar merita făcut un dicţionar al comportamentului de adresare directă a politienilor pentru a avea un inventar complet al limbajului de aroganţă violentă pe care îl folosesc ca să-i caracterizeze pe cei care i-au ales.
Protestele recente din Piaţa Univeristăţii au demonstrat cît de agresiv şi discriminatoriu poate deveni limbajul celor care conduc atunci cînd sînt contestaţi. Deprecierea revoltei şi minimalizarea ei prin anularea lingvistică a protestatarilor (huligani, mahala ineptă etc.) arată cît de greşit este înţeles rolul de supapă necesară al celui care spune ’’nu’’. Semnul de maladie autoritară şi de narcisism extremist este dat tocmai de limbajul de negare a celui care îndrăzneşte să nege.
Discursul politicienilor este impregnat de discreditarea programatică a categoriilor sociale marginalizate, de discriminare, de categorizări tranşante şi maniheiste, de lecţii moralizatoare şi pledoarii robotice pentru o ’’viaţă întru muncă şi prosperitate’’. De lovituri sub centură, aplicate de cei care deţin puterea celor care nu se conformează imperativelor acestei puteri.
Asistăm la cea mai gravă depreciere a discursului de solidaritate şi înţelegere empatică faţă de oameni care se confruntă zilnic cu autoritatea care îi pune le colţ, îi umileşte şi le subminează constant resursele de supravieţuire, considerîndu-i leneşi, inepţi, ineficienţi şi incompeteţi. Toate aceste calificative au la bază o retorică a istovirii forţei unei colectivităţii, a degradării rolului ei social şi a delegitimării ei. Analiza felului în care discursul de dispreţ general se construieşte ne face să fim puţin mai atenţi la etapele ascensiunii şi coerenţei lui. Teodor Baconschi, ministrul de externe care i-a numit în 2012 pe o parte dintre protestatari ’’mahala ineptă’’ este acelaşi care, în 2010, vorbea despre romi cam aşa: ’’Avem nişte probleme fiziologice, naturale, de infracţionalitate în sînul unora dintre comunităţile româneşti, în special în rîndul comunităţilor cetăţenilor români de etnie romă’’. Semnalele abordării discursive rasiste din 2010 aveau să se confirme din plin în 2012, cînd, de altfel, Baconschi a fost demis, într-un gest de amendare tardivă a unui comportament retoric abuziv.
Intrînd în capcana dihotomiilor de intervenţie socială de tipul – cei buni care duc ţara înainte şi cei răi care o trag înapoi -, Mihai Răzvan Ungureanu, prim-ministrul recent desemnat, dornic să scoată ţara de sub nămeţi, afirmă: ’’Este inadmisibil ca militarii să dezăpezească şi cetăţenii să stea la căldură. Este inadmisibil să ajungi pe străzile unei localităţi în România şi să-i vezi pe militari desfundând drumuri, în timp ce beneficiarii direcţi, care sunt şi concetăţenii noştri, stau în casă la căldură. Şi am văzut cu toţii, aceasta se întîmplă şi la inundaţii, şi la nămeţi. Nu se poate aşa ceva, nu putem plăti lenea la nesfîrşit, şi este lipsă de respect faţă de cei care stau 24 de ore îngheţînd, ca să dea drumul la Salvări şi să rezolve situaţiile de urgenţă. Nu se poate aşa ceva!”
Aceşti beneficiari direcţi care par, din discursul prim-ministrului, nişte privilegiaţi care se-ncălzesc nepăsători la marea căldură dată de nişte reşouri amărîte sînt leneşii îmburgheziţi, incapabili să se gospodărească. Transferul de vină către cetăţeanul leneş care mai e şi pensionar parazit (dacă ne gîndim la majoritatea populaţiei îmbătrînite din satele afectate) şi nu e capabil să dea cu lopata nămeţii cît casa este o formă de anulare a responsabilităţii publice a autorităţilor şi, mai grav, o formă de reabilitare a discursului pe care îl auzim din ce în ce mai mult în ultima vreme: protestatarul bun – galeristul rău, militarul care se sacrifică – cetăţeanul leneş care profită.
Discursul public se fundamentează pe structuri care produc tensiune şi conflictualitate între categorii sociale.