Neoliberalismul şi mitul convergenţei mondiale

TEMA: Precariatul XXI. Despre sărăcie

Argumentele în favoarea liberalizării ca mijloc de promovare a creşterii economice şi de reducere a sărăciei se bazează pe anumite presupoziţii despre economia mondială. Pentru neoliberali, creşterea economică şi reducerea sărăciei se realizează prin specializarea în acele bunuri şi servicii în a căror producere ţările sunt cele mai eficiente – cu alte cuvinte, prin practicarea avantajului comparativ. Cu toate acestea, o asemenea eficienţă nu poate fi descoperită decât printr-o competiţie liberă, în care sectoarele ineficiente sunt devansate de importurile sectoarelor mai eficiente, astfel, specializarea producţiei se va desfăşura în paralel cu migrarea forţei de muncă dinspre sectoarele necompetitive către cele competitive. Pentru ca acest proces să poată avea loc, trebuie implementate politici de liberalizare care să stimuleze concurenţa şi investiţiile. În acest sens, cu condiţia adoptării unor politici favorabile pieţei corecte, “globalizarea” poate reprezenta o oportunitate pentru ţările în curs de dezvoltare. Deşi teoria generală a comerţului internaţional, inspirată de Ricardo, presupunea un capital lipsit de mobilitate la nivel internaţional, evidenta sa mobilitate a fost introdusă în teoria ortodoxă prin argumentul potrivit căruia, dacă erau utilizate politici de deschidere juste, mobilitatea capitalului devenea un avantaj pentru ţările în curs de dezvoltare, care puteau profita, astfel, de pe urma investiţiilor străine directe.[1]

Această secţiune va prezenta o perspectivă alternativă asupra economiei internaţionale actuale, sugerând persistenţa unor ierarhii bazate pe o dezvoltare inegală şi o concentrare crescută a capitalului, ce potenţează acumularea în unele regiuni, subminând-o într-altele. De asemenea, sugerez că neoliberalismul şi “globalizarea reală” nu fac decât să întărească şi să intensifice aceste procese. Voi încerca să demonstrez aceste ipoteze prin reexaminarea unora dintre teoriile esenţiale din domeniul comerţului internaţional şi din cel al investiţiilor străine, pe care le voi aplica apoi economiei mondiale actuale, încercând să trag nişte concluzii cu privire la relaţia dintre dezvoltarea disproporţionată, inegalitate şi sărăcie.

Spre deosebire de teoriile clasice ale comerţului, teoria schimbului inegal susţinea că politicile liberului schimb ar putea accentua inegalitatea din cadrul ordinii internaţionale.[2] În esenţă, această teorie afirma că producătorii primari de bunuri aveau un număr de dezavantaje, datorate: faptului că existau mulţi producători primari şi relativ puţini industriaşi; elasticităţii scăzute a cererii pentru produsele primare, datorate veniturilor mici; şi salariilor mai mari primite de muncitorii sindicalizaţi din ţările puternic industrializate, care aveau darul de a menţine şi celelalte preţuri ridicate, cel puţin în comparaţie cu preţul produselor primare.

În jurul condiţiilor de schimb are loc o amplă dezbatere, nu în ultimul rând cu privire la aplicabilitatea acestora în contextul unei lumi în curs de dezvoltare din ce în ce mai industrializate,[3] şi tocmai aceasta este chestiunea care necesită o mai atentă examinare. După 1945, ţările în curs de dezvoltare au resimţit din ce în ce mai presant nevoia unei industrializări care să substituie importurile, aceasta devenind strategia de dezvoltare dominantă, cel puţin până în epoca ascensiunii neoliberalismului, în îndatoraţii ani ’80. La fel de adevărat este că exporturile industriale au căpătat din ce în ce mai multă importanţă în multe dintre ţările fostei “lumi a treia”, până la sfârşitul anilor ’90, acestea ajungând să constituie 70 la sută din exporturile lumii în curs de dezvoltare, spre deosebire de cei 20% de la începutul anilor ’80.[4]

Promotorii modelului ISI (industrializare ca substitut al importurilor) consideră ascensiunea industrială ca fiind, măcar în parte, un rezultat al atingerii unui nou stadiu de către industriile create într-o fază ISI anterioară, aşa se face că accentul pus pe pieţele interne a slăbit încontinuu, pieţele de export ajungând acum la fel de importante. În mare, acest scenariu corespunde experienţei primului val de ţări recent industrializate din Asia de Est, ce adoptaseră încă dintru început o combinaţie de ISI şi politici orientate către export.[5] Pe de altă parte, argumentul neoliberal susţine că ascensiunea industriei în lumea în curs de dezvoltare reflectă avantajul competitiv din ce în ce mai substanţial pe care aceasta îl are la acest capitol, potenţat de costurile  de transport extrem de scăzute, mâna de lucru mai ieftină şi nişte politici de investiţii din ce în ce mai deschise. Numai în 2001, 71 de ţări au făcut 208 modificări ale politicilor lor de investiţii, dintre care 194 erau în favoarea ISD (investiţii străine directe), iar în ultimii ani, ţările în curs de dezvoltare şi-au liberalizat constant politicile de investiţii.[6] La prima vedere, acest optimism neoliberal pare să se bazeze pe importante schimbări petrecute în economia mondială. Începând din anii ’90 investiţiile străine directe ale companiilor transnaţionale au cunoscut o creştere importantă, de la 59$ miliarde în 1982, la 1,2$ bilioane în 2000, având o rată de creştere de 23,6% în anii ’80 (1986-90), 20% între 1991-95 şi 40,1% în perioada 1996-2000.[7] În 2004, ISD la nivel mondial au crescut cu 27% faţă de 2003, iar în 2005, cu 29%, atingând un nou record, de 916$ miliarde.[8]

Cu toate acestea, există motive serioase pentru a pune optimismul acestei evaluări sub semnul întrebării. Desigur, după cum am văzut deja, nu este neapărat adevărat că ţările cu cea mai rapidă dezvoltare, adicăIndiaşiChina, s-au şi liberalizat atât de deplin pe cât susţin neoliberalii. Fireşte că şi-au liberalizat politicile privitoare la investiţiile străine, dar succesul dezvoltării lor poate fi atribuit, măcar în parte, protecţionismului şi ISI, care, în unele privinţe, persistă şi în ziua de azi. Poate mai important, însă, această secţiune sugerează că indubitabila expansiune din ultimii ani a exporturilor industriale din lumea emergentă nu justifică neapărat tabloul optimist zugrăvit de neoliberali şi de teoreticienii “pro-globalizare”. La rându-i, această ipoteză poate fi pusă în legătură cu teoria schimbului inegal, chiar dacă privilegiază noi aspecte ale acesteia, care nu au fost dezvoltate pe deplin de Prebisch sau de Singer. În plus, după cum voi arăta mai jos, discuţia de faţă poate contribui la înţelegerea inegalităţii ce persistă în cadrul ordinii internaţionale, care ar putea fi, la rândul ei, pusă în relaţie cu problema reducerii sărăciei.

Globalizarea economică a fost asociată ideii existenţei unor reţele sau lanţuri de producţie ce ar permite companiilor să-şi ia resursele dintr-o mare varietate de locuri de pe glob.[9] În vreme ce susţinătorii săi consideră această practică o oportunitate pentru ţările în curs de dezvoltare, detractorii săi sunt de părere că a condus la apariţia unor noi ierarhii şi a unor noi forme de dezvoltare inegală. Deşi poate că utilizează o distincţie prea rigidă, Gereffi diferenţiază două feluri de lanţuri de producţie: cele orientate spre producător şi cele orientate spre cumpărător.[10] În cazul celor dintâi, rentele sunt generate tot de economii de scară (cu nişte costuri iniţiale mari) şi de controlul asupra canalelor de distribuţie, de la furnizori până la retail. În cazul lanţurilor orientate spre cumpărător, barierele de acces sunt generate la un nivel mai intangibil, cum este cel al marketingului şi designului. Esenţial, însă, este că acele procese de producţie care sunt contractate şi/sau mutate la periferie, tind să se concentreze în zona producţiei low-cost, inferioară din punct de vedere valoric, astfel încât centrul să recupereze cea mai mare parte a valorii adăugate din zona proceselor de producţie, distribuţie şi marketing de valoare superioară, acolo unde sunt generate rentele. Prin urmare, chiar dacă aceste procese încurajează expansiunea industrială către periferie, aceasta va fi în continuare asociată unui tip de producţie inferioară din punct de vedere valoric. Rentele sunt importante pentru că “nivelurile de venit ale oricărui producător sau ţară ce-şi desfăşoară activitatea în economia globală vor depinde de dimensiunea rentelor ce le revin. Cu cât mai scăzute vor fi barierele de intrare şi cu cât mai uşoară va fi copierea unei anume activităţi, cu-atât mai mici vor fi rentele şi veniturile pe care aceasta le va aduce.”[11] Aşa se face că, nu doar în cazul produselor primare, ci, într-o din ce în ce mai mare măsură, şi în cazul celor industriale, producţia ţărilor în curs de dezvoltare rămâne concentrată masiv în nişte sectoare în care se poate pătrunde extrem de uşor şi care au foarte puţine şanse să genereze rente. Această situaţie nu face decât să consolideze relaţiile ierarhice dintre firmele de la centru şi furnizorii lor – în ultimii ani, bunăoară, a avut loc o importantă concentrare a segmentului de piaţă din vânzările cu amănuntul, ceea  ce a sporit puterea de cumpărare a companiilor centrale în detrimentul furnizorilor lor. În 2000, Comisia pentru Concurenţă a Marii Britanii[12] a raportat exercitarea de presiuni asupra furnizorilor, nu doar prin puterea de piaţă a câtorva mari distribuitori care scădeau preţurile pentru marea masă a furnizorilor,[13] ci şi prin practici ca taxarea spaţiului de raft, impunerea de compensaţii pentru scăderea profiturilor şi co-finanţarea vizitelor de lucru ale potenţialilor cumpărători. Metode similare sunt utilizate şi în relaţia dintre furnizori şi producătorii finali din industrie, această analiză putându-se aplica chiar şi unor aşa-zise poveşti de succes, cum este cea a industriei software indiene, care, în 2001-2002, a generat 16% din exporturile totale ale ţării şi aproape 3 procente din PIB.[14] În ciuda acestui fapt, ea este masiv concentrată în segmentele inferioare, bazate pe capital uman, ale sectorului, lăsând producţia superioară valoric în seama ţărilor dezvoltate, ceea ce reflectă importanţa sporită pe care o au abilităţile, cunoaşterea şi infrastructura, pe măsură ce urcăm mai sus pe lanţul de producţie.

Dacă aruncăm o privire mai atentă datelor referitoare la comerţul internaţional şi fluxurile de capital, observaţiile de mai sus ne sunt confirmate.[15] În actuala epocă a globalizării, procentul din comerţul mondial deţinut de Africa şi America Latină a scăzut: în 1960, totalitatea exporturilor de mărfuri ale Africii alcătuia 5,6% din exporturile mondiale, iar cele ale Americii Latine, 7,5%; în 2002, cota Africii scăzuse la 2,1%, iar cea a Americii Latine, la 5,4%. Prăbuşirea acestor cote s-a produs într-o epocă de liberalizare şi de globalizare a producţiei. Procentul din exporturile mondiale de mărfuri deţinut de lumea emergentă a crescut între 1965 şi 2003, de la 4,4% la 30,1%. În acelaşi timp, însă, în vreme ce valoarea importurilor de mărfuri din lumea în curs de dezvoltare către ţările capitaliste “avansate”, ca procent din “consumul” total de produse manufacturate al acestora, a crescut substanţial, cantitatea lor rămâne surprinzător de mică. În 2003, procentul de importuri industriale chineze în America, spre exemplu, a fost de 15,9 procente, însă cel către Uniunea Europeană a fost de numai 4,7 procente.[16] Concurenţa internaţională a crescut în ultimii ani, deşi, ar trebui remarcat că fenomenul precedă globalizarea liberală din anii ’80-’90, acesta avându-şi rădăcinile în epoca boom-ului postbelic din anii ’50,  mai ales în cazul Europei. Un etalon al intensificării concurenţei este penetrarea din ce în ce mai facilă a pieţelor interne de către bunurile manufacturate de import, al căror volum creşte constant încă din anii ’50, îndeosebi în America şi Europa. În cazul Statelor Unite, importurile au crescut de la 2 procente în 1950, la 6 în 1974, pentru a ajunge la 14% în 1991 şi la 21% în 2001. În 2001, concurenţa industrială a lumii emergente a constituit 10% din totalul bunurilor manufacturate. În Europa, gradul de penetrare al importurilor a crescut de la 6 procente în 1950, la 17 în 1974, ajungând până la 28% în 1991 şi 39% în 2001. La această competiţie industrială, “sudul” continentului nu a contribuit, însă, decât cu 8 procente.[17]

Cât priveşte investiţiile străine, am văzut deja că, de la începutul anilor ’90, acestea au sporit substanţial, inclusiv în diverse zone ale lumii în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, ele rămân extrem de concentrate. Pe parcursul anilor ’90, aproximativ două treimi din ISD s-au îndreptat către ţările dezvoltate, în vreme ce ţările emergente sărace în capital (inclusiv Asia de Est) nu au primit decât o treime. În perioada 2003-2005, procentul din ISD mondial deţinut de ţările emergente era în continuare de aproximativ 35%, cota Asiei şi Oceaniei fiind de 21%, iar cea a Asiei de Est şi Sud-Est de 18,4%, faţă de cotele Americii Latine şi Caraibelor, de 11,5%, şi de cea a Africii, de numai 3 procente.[18] Aceste cifre sugerează că investiţiile în lumea emergentă sunt în sine extrem de concentrate şi că la sfârşitul secolului trecut, zece ţări reuşeau să acumuleze peste 70 la sută dintre acestea.[19] De atunci, procentul din ISD deţinut de cele mai avansate cinci ţări emergente a crescut substanţial, de la aproximativ 11 procente în 2000, la aproximativ 18 procente în 2005, în vreme ce procentul deţinut de restul lumii în curs de dezvoltare a scăzut.[20]

Aceste cifre denaturează însă imaginea în multiple feluri. În primul rând, fuziunile şi achiziţiile de companii pot duce la o creştere a cotei ISD, chiar dacă nu implică nicio nouă investiţie. Cum majoritatea fuziunilor şi achiziţiilor au loc între companii din “lumea întâi”, acestea au darul de a exagera concentrarea ISD în ţările emergente. Dar cifrele ISD cresc şi atunci când ţările vând capitalului străin întreprinderi care fuseseră în proprietatea statului – din nou, acestea nu reprezintă investiţii noi, “de la zero”, ci o simplă preluare a activelor existente. În unii ani, fuziunile şi achiziţiile au alcătuit aproape 85% din ISD în ţările emergente, cum s-a întâmplat în 1997.[21] Astfel, în 2003, un an nu foarte bogat în fuziuni şi achiziţii, fluxul de ISD a fost de 560 miliarde de dolari. Din această sumă, numai 440 de miliarde erau investiţii noi, “de la zero”. Substanţialele creşteri ale ISD din 2005 şi 2006 reflectă tot o astfel de înmulţire a fuziunilor şi achiziţiilor.[22] Asemenea operaţiuni sunt mai frecvente în rândul ţărilor dezvoltate şi umflă estimările privitoare la concentrarea capitalurilor bazate pe fluxul ISD. Astfel, cifrele prezentate de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare pe anul 1999-2000 arată că fluxul de ISD către lumea dezvoltată constituia 80% din totalul ISD, proporţia care ajungea către ţările în curs de dezvoltare fiind de numai 17,9 procente. Însă, chiar dacă acesta a fost un an marcat de numeroase fuziuni şi achiziţii în rândul companiilor din lumea dezvoltată,[23] după cum precizează şi Raportul Mondial al Investiţiilor, al aceleiaşi organizaţii, toate datele conduc către aceeaşi concluzie: concentrarea de capital. În plus, în epoca imediat următoare ajustărilor structurale, a existat o vastă mişcare de preluare a activelor locale din lumea emergentă, îndeosebi în America Latină. Potrivit unei estimări, de la sfârşitul anilor ’80 încoace, mai mult de jumătate dintre investiţiile străine în America Latină au fost achiziţii ale unor întreprinderi deja existente.[24] În ultimii ani, ritmul privatizărilor a încetinit, investiţiile totale scăzând de la 50 de miliarde de dolari în 2000, la 20$ de miliarde în 2003.[25] În al doilea rând, nu este obligatoriu ca multinaţionalele să controleze direct producţia de peste hotare, ele putând încheia parteneriate cu capitalul local. Iar acest procedeu nu va  fi luat în considerare la capitolul investiţiilor străine directe, chiar dacă este o parte esenţială a globalizării producţiei. Pe de altă parte, importurile industriale din lumea emergentă către ţările dezvoltate ar trebui să reflecte, măcar parţial, utilizarea unor astfel de acorduri de subcontractare, dar acestea rămân puţine (vezi mai sus).

De asemenea, în unele privinţe, datele ISD subestimează concentrarea fluxurilor de capital din economia mondială actuală. Ţările emergente deţin un procent mai mare din populaţia lumii decât cele dezvoltate, ca atare, concentrarea ISD ar trebui să fie mai mare decât cea relevată de cifrele de mai sus. În perioada 1995-1999, ţările dezvoltate au primit 474$ pe cap de locuitor în investiţii străine, iar pentru 2001, cifra a fost de 583$, în vreme ce pentru întregul grup al ţărilor emergente, suma a fost de 37$ în perioada 1995-1999 şi 41$ pe cap de locuitor în 2001.[26] În al doilea rând, ISD alcătuiesc numai o mică parte din totalul investiţiilor mondiale de capital. Între 1990 şi 2003, fluxurile de ISD au constituit doar 8% din formarea brută de capital fix la nivel mondial. Procentul deţinut de ISD în PIB-ul naţional diferă substanţial de la o ţară la alta, de la 97% în Singapore (utilizând date din 1999), la 65% în Malaezia, 55% în Chile, 31% în China, 16% în Mexic, aproape 8% în Coreea de Sud şi 3,6% în India. Apoi scade rapid pentru ţările mai sărace, astfel că media procentajului din PIB al ISD pentru totalitatea ţărilor emergente ajunge, în 1999, la 28 de procente, faţă de cele 14,5 procente ale ţărilor dezvoltate. Pentru ţările în curs de dezvoltare saltul de la cei 13,4% din 1990 (şi 8,4% pentru ţările dezvoltate) este foarte mare, reflectând politicile de privatizare şi liberalizare a investiţiilor puse în aplicare de-a lungul deceniului.[27]

Prin urmare, ce impact au toate acestea asupra argumentului neoliberal potrivit căruia politicile juste vor favoriza dezvoltarea? E limpede că s-a produs o schimbare importantă în diviziunea internaţională a muncii şi o mutaţie în organizarea şi localizarea producţiei de bunuri şi servicii. În acelaşi timp, însă, aceasta a întărit unele dintre vechile ierarhii ale producţiei internaţionale, dar a şi creat unele noi. Segmentul superior valoric al producţiei de bunuri şi servicii rămâne în mare parte concentrat în vechiul centru, chiar dacă regiunea Asiei de Est a avut un oarecare succes în a pătrunde în aceste zone, însă nu atât prin relocalizarea industriilor, cât prin rolul jucat de stat în direcţionarea acumulării de capital şi a producţiei industriale. Ceea ce înseamnă că activităţile care generează rente importante, cum este producţia de produse finale (cu mare valoare adăugată), cercetarea şi dezvoltarea, publicitatea, marketingul şi vânzările, rămân în continuare concentrate în regiunile centrale. Unele segmente ale producţiei, cu o mai mică valoare adăugată, pot fi situate în zone mai sărace – din centru sau din diverse părţi ale periferiei, unde mâna de lucru şi alte costuri sunt mai scăzute. Fireşte că situaţia va fi diferită de la un sector la altul şi ar fi o greşeală să împărţim lumea într-un centru cu înaltă calificare şi salarii mari, şi o periferie necalificată/ sub vârsta legală, când, de fapt, mare parte din expansiunea locurilor de muncă de la centru se produce în sectorul serviciilor inferior salarizate (cele care nu fac obiectul comerţului internaţional – aşa-numitele “nontradable”). E adevărat, însă, că slujbele calificate sunt concentrate masiv la centru, în vreme ce periferia serveşte piaţa mondială în întreprinderi (şi unele servicii) mai ales prin producerea de bunuri ieftine, mari consumatoare de capital uman. Situaţia este perfect ilustrată de non-corespondenţa dintre cota parte a Sudului din exporturile de produse industriale şi cea pe care o deţine în produsele  prelucrate cu valoare adăugată. Astfel, între 1980 şi 1997, procentul de exporturi industriale al Mexicului a crescut de zece ori, însă cota sa din valoarea adăugată a producţiei industriale mondiale a scăzut cu aproape o treime.[28]

De fapt, putem merge şi mai departe, susţinând că, în loc să reprezinte un model sau o şansă fără echivoc pentru alte ţări în curs de dezvoltare, în unele privinţe, ascensiunea Chinei chiar a exacerbat aceste probleme. Iar asta, deoarece a dus la o creştere masivă a aşa-numitei “rezerve mondiale de mână de lucru”, făcând preţurile şi termenii de schimb ai produselor inferioare valoric să scadă, ceea ce a dus la o stagnare a salariilor reale şi la o creștere nesemnificativă a locurilor de muncă. Rezultatul este o agravare a acestui cerc vicios, în care numeroase ţări sărace nu îşi pot găsi pieţe de desfacere pentru produsele lor, sau, dacă o fac, trebuie să accepte un preţ mult inferior celui cerut. Într-adevăr, pe baza a diverse studii referitoare la perioada 1988-2001, utilizând date neagregate pentru aproximativ 10.000 de importuri în Uniunea Europeană, şi axându-se pe acele categorii de produse la care exportatorii din ţările emergente erau cel mai bine reprezentaţi, Kaplinsky susţine că în aproape o treime dintre aceste sectoare, preţul produselor de provenienţă chineză a scăzut, iar pentru celelalte ţări cu venituri mici, preţul a scăzut într-un sfert dintre cazuri. În plus, cu cât venitul pe cap de locuitor al unei ţări era mai mare, cu-atât mai puţin probabil era ca preţul per unitate ale produselor sale să scadă.[29]  Deși studiul nu se ocupa decât de importurile în Uniunea Europeană, dată fiind paleta largă de produse analizate, e foarte probabil ca tipare similare să fie identificate şi în cazul exporturilor americane şi japoneze. Într-adevăr, din 1990, creşterea în cantităţi absolute a exporturilor chinezeşti a depăşit-o pe cea a primilor 10 exportatori din ţările emergente, iar începând din 2000, cantitatea exporturilor combinate ale tuturor celor nouă ţări în chestiune a început să scadă, iar cea a Chinei a crescut.[30] Prin urmare, miracolul creşterii economice a Chinei nu ar trebui considerat un model demn de urmat, nu doar pentru că nu seamănă mai deloc cu cea preconizată de neoliberali, ci şi pentru că are consecinţe negative pentru alte ţări în curs de dezvoltare.

Fireşte că producţia Chinei a început să devină din ce în ce mai dependentă de importuri, iar în 2004, exporturile latino-americane au crescut cu 37%, mai ales datorită creșterii cererii în Asia de Est, principala responsabilă pentru aceasta fiind China.[31] Valoarea fierului şi a oţelului, a diverselor minereuri şi metale neferoase, a crescut cu aproximativ 30-45 de procente în 2004, ilustrând creşterea cererii Chinei, care este acum principala importatoare a multor bunuri de larg consum.[32] Unele dintre ţările africane, ca Sudanul şi Congoul, au beneficiat la rândul lor de pe urma expansiunii pe piaţa chineză. Această explozie mondială a bunurilor de consum, alimentată de cererea crescândă a Chinei, este semnificativă, însă ar trebui interpretată în contextul mai larg al tendinţei de scădere pe termen lung a preţului bunurilor de consum primare.  De asemenea, în eventualitatea unei încetiniri a economiei mondiale, cât se poate de plauzibilă în condiţiile efectuării unor ajustări pentru reglarea dezechilibrelor comerciale, în special a celor dintre America şi China, e foarte probabil ca, în viitor, să asistăm la o scădere a preţurilor. Mai mult, creşterea producţiei ca răspuns la creşterea cererii va însemna şi o scădere pe termen mai îndelungat a preţurilor, agravată de speculatorii care se vor grăbi să îşi retragă investiţiile din sectoare altă dată înfloritoare. Acest boom  nu va reprezenta o oportunitate pentru ţările emergente decât dacă acestea vor reuși să îşi diversifice economiile, proces care, după cum sugerez mai jos, ar putea fi subminat de liberalizarea comerţului.

Concentrarea fluxurilor de capital (productive) este valabilă şi în cazul fluxurilor financiare. Neoliberalii susţin că libera circulaţie a banilor permite părţilor mai sărace ale lumii să se folosească de economiile mondiale, ceea ce ar promova creşterea economică. De-a lungul anilor ’90, în măsura în care au avut parte de o creştere substanţială a investiţiilor străine directe, ţările emergente au asistat la o creştere la fel de substanţială a fluxurilor venite de pe pieţele internaţionale de capital, îndeosebi pe pieţele emergente din America Latină şi Asia de Est. Acestea au crescut de la 43,9 miliarde de dolari în 1990, la 299 miliarde în 1997, scăzând  la 227$ de miliarde în 1998, datorită retragerii unor fonduri din Asia de Est.[33] Cu toate acestea, investiţiile de portofoliu în ţările în curs de dezvoltare continuă să fie destul de reduse – lumea emergentă a beneficiat de 9,7% din totalitatea fluxurilor mondiale în 1991, 9% în 1994, 6,2% în 1998 şi 5,5% în 2000 – fiind concentrate în cele mai bogate dintre ţările grupului.[34] Majoritatea fluxurilor financiare continuă, însă, să fie concentrate în lumea dezvoltată, nu în ultimul rând în Statele Unite, unde au finanţat deficitul comercial din timpul lui Clinton şi deficitele bugetare şi comerciale din timpul mandatului lui Bush junior. În plus, argumentul potrivit căruia acestea sunt necesare pentru înlesnirea comerţului şi a investiţiilor nu ţine seama de efectul pe care l-au avut asupra Americii Latine în anii ’90. În contextul liberalizării comerţului și a fluxurilor financiare către America Latină (care au condus la o supraevaluare a cursurilor de schimb, formalizate uneori printr-o rată de schimb fixă, raportată la dolar), piaţa a fost inundată de importuri ieftine, ceea ce a condus la o scădere a valorii adăugate în producţia industrială. Principala raţiune a liberalizării financiare este atragerea economiilor de pe pieţele interne și externe pentru a crește rata de investiţii, în anii ’90, însă, ambii indicatori au cunoscut o scădere: economiile, de la 22 la 17 la sută din PIB în Argentina anilor 1989- 1999, în Brazilia, de la 28% în 1985, la 20% în 2001, iar în Mexic, de la începutul anilor ’80 până în 2001, de la 30 la 18 procente; investiţiile, de la 27 la 20% din PIB în Argentina, între mijlocul anilor ’80 și finele anilor ’90, de la 25 la 20%  în Brazilia anilor 1989-2001 și de la 26 la 21 de procente în Mexic, între 1981 și 2001.[35] Combinaţia de rate de schimb ridicate și rate mari ale dobânzii, menită să încurajeze aportul de capital, a stimulat și  importurile ieftine, subminând nu doar investiţiile, ci și exporturile. Aceeași combinaţie a alimentat în schimb mai multe boom-uri ale consumului, care s-au sfârșit, după cum era şi de aşteptat, atunci când deficitele au devenit nesustenabile, iar investitorii străini nu s-au mai arătat atât de dispuși să deţină respectivele monede naţionale. Ceea ce a condus la mai multe  crahuri financiare în Mexic, în 1994, Brazilia, în 1999 și Argentina, în 2001. Astfel, pretenţia neoliberală potrivit căreia “prea multă guvernare” duce la căutarea neproductivă a supraprofitului ignoră cu prea multă ușurinţă modurile în care capitalul nereglementat poate fi el însuși neproductiv și costisitor prin impactul distructiv pe care îl are asupra investiţiilor productive.

Prin urmare, discuţia de faţă sugerează faptul că ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu o problemă nu din cauză că nu sunt suficient de globalizate sau integrate în economia mondială, ci pentru că forma pe care o ia integrarea lor nu face decât să le întărească poziţia (relativ) marginală. Spre deosebire de cele susţinute de neoliberali, capitalul este atras exact în acele zone consacrate ale acumulării de capital, în care profiturile pot crește cu niște costuri relativ scăzute. Odată constituită, acumularea încurajează aglomerarea spaţială prin crearea de noi tehnologii și cunoaștere tacită, dezvoltarea infrastructurii, reţele locale și diversificare economică, concentrarea activităţilor înalt profesionalizate, inclusiv cercetarea și dezvoltarea, și înfiinţarea unor sisteme de creditare capabile să finanţeze noi runde de acumulare. Ceea ce nu exclude un anume nivel de activitate industrială în zonele mai sărace, dar nici nu reprezintă clamata convergenţă dintre ţările capitaliste sau un sfârșit al dezvoltării inegale. Mai mult, chiar și acele investiţii care se îndreaptă către periferie nu sunt nici pe departe atât de favorabile creșterii sau reducerii sărăciei pe cât susţin apologeţii lor neoliberali. Pentru ca ISD să aibă un efect pozitiv asupra dezvoltării trebuie să conducă la o creștere a conturilor curente și de capital, dar și a veniturilor guvernamentale. Prin urmare, un transfer net de venit în contul de capital va depinde în parte de intrări mai mari decât ieșirile, sub forma repatrierii profiturilor, împrumuturilor intra-companie, redevenţelor și veniturilor din impozite. Dat fiind nivelul ridicat al schimburilor dintre filialele aceleiași companii, o practică des întâlnită printre multinaţionale este transferul preţurilor, care conduce la declararea profiturilor în ţările cu impozite mai mici. Astfel de practici pot fi întâlnite chiar și în cazul statelor care au oferit diverse stimulente fiscale multinaţionalelor, cum sunt subvenţiile plătite din banii contribuabililor. Situaţie care poate avea un impact negativ atât asupra contului de capital, cât și asupra veniturilor bugetare. La fel, în cazul contului curent, multinaţionalele pot exporta bunuri, dar exporturile lor pot fi contrabalansate de nivelul ridicat al importurilor unora dintre filialele lor sau al celorlalte companii. O altă practică des întâlnită a companiilor transnaţionale este strângerea de fonduri numai de pe piaţa internă, ceea ce duce la subminarea intrărilor de capital. Nu e ușor să evaluezi impactul tuturor acestor factori, nu în ultimul rând pentru că e foarte probabil să varieze de la un sector la altul. Mai mult, este extrem de greu de evaluat ce s-ar întâmpla în absenţa investiţiilor străine – apologeţii presupun că nu s-ar mai face nicio investiţie, în vreme ce criticii tind să accepte prea ușor o sporire a “responsabilităţii sociale” a capitalului local, când, de fapt, și acesta se bazează tot pe importuri pentru care exportă capital. Ceea ce sugerează că impactul ISD nu poate fi separat de forma pe care o iau atât acumularea de capital, cât și reglementările de politică fiscală din fiecare ţarăîn parte – cu alte cuvinte, în unele privinţe, impactul acestor investiţii depinde de condiţiile locale. Cu toate acestea, ceea ce putem afirma cu oarecare certitudine este că reglementările fiscale neoliberale tind să reducă aspectele pozitive ale investiţiilor străine, accentuându-le pe cele negative. Altfel spus, într-un cadru neoliberal, ieșirile de capital, scutirile de impozite și neplata acestora vor fi mai frecvente decât manifestările economice pozitive sau instituirea unei legislaţii favorabile mediului. În acest sens, ţările în curs de dezvoltare sunt prinse într-un cerc vicios în care nu primesc suficiente investiţii, dar, disperate să atragă influxuri de capital, adoptă politici ce subminează potenţialul de dezvoltare dinamică al acelorași investiţii.[36] Cu alte cuvinte, fiind în continuare “lideră” la capitolul sporirii productivităţii şi al producţiei, diversificarea industriei prelucrătoare rămâne centrală oricărui proces de dezvoltare dinamică. Cea mai mare parte a investiţiilor industriale din ţările emergente este concentrată însă în producţia cu mică valoare adăugată, în care barierele de intrare sunt joase, şi nu în sectoarele de vârf, care pot genera rente. Iar politicile comerciale liberale agravează acest proces, pentru că reduc şansele nou-veniţilor de a construi o industrie eficientă, întâi de toate, prin instituirea unui protecţionism faţă de importurile producătorilor consacraţi din zonele dezvoltate.

Prin urmare, dacă studiem mobilitatea din ultima perioadă a diverselor ţări din economia mondială, e limpede că nu s-au schimbat prea multe. Bazându-se pe o cercetare efectuată asupra a 100 de ţări, împărţite pe trei paliere – centru, periferie şi semi-periferie – în perioada 1960-1999, Wade conchide că 72 dintre cele 100 şi-au păstrat poziţia iniţială, iar restul de 28 nu au avansat decât un singur palier. Cele care au urcat în ierarhie sunt aproape la fel de numeroase ca acelea care au coborât şi nu există nicio corelaţie semnificativă din punct de vedere statistic între aceste mişcări şi politicile de liberalizare a comerţului. Între 1980 şi 1999, luând în considerare ratele de schimb ale pieţei, PNB pe cap de locuitor al periferiei, ca procent al PNB-ului ţărilor centrale, a scăzut în majoritatea regiunilor studiate: de la 4 la 2 procente în Africa Subsahariană, de la 18 la 12 procente în America Latină, şi de la 9 la 7 procente în Asia de Vest şi Africa de Nord. Progrese au fost constatate în Asia de Sud (de la 8 la 13%), Asia de Est (fără China şi Japonia), de la 8 la 13%, şi China, de la 1 la 2%.[37] După cum am văzut, însă, acestea sunt exact acele regiuni în care, în pofida unor liberalizări, politicile de tip neoliberal au fost sporadice, cel puţin până de curând.

Discuţia de mai sus a arătat că există suficiente raţiuni pentru a pune sub semnul întrebării credinţa neoliberală potrivit căreia, cu condiţia adoptării unor politici corespunzătoare, globalizarea poate stimula convergenţa. În această secţiune am susţinut că globalizarea reală însăşi este “intrinsec structurată de inegalitate.”[38] Prin urmare, ce raport există între acest postulat şi problema dezbătută în primele două secţiuni, cea a sărăciei? Se poate susţine că, în contextul  unei dezvoltări mondiale inegale, inegalitatea dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci locuitori ai planetei creşte cu adevărat, dar că asta nu are importanţă, atâta vreme cât “globalizarea” îi scoate pe cei mai săraci din sărăcia absolută, aşa cum este ea definită de Banca Mondială. Cu toate acestea, argumentul se bazează pe o viziune depăşită asupra sărăciei, care continuă să susţină că pentru a eradica sărăcia nu e nevoie decât de “şi mai multă globalizare”. Dacă noi vom susţine, însă, nu doar că globalizarea (reală) şi inegalitatea sunt inextricabil legate, dar şi că inegalitatea are un impact profund supra sărăciei, vom ajunge, în mod inevitabil, la cu totul alte concluzii. Pentru că, dacă globalizarea actuală este constituită pe baza unor relaţii sociale inegale, iar beneficiile sale tind să le revină în mod covârşitor celor bogaţi, nu în ultimul rând prin preferinţa sa dovedită de a se stabili în centrele existente ale acumulării de capital, atunci nu-i deloc surprinzător că inegalitatea va genera în mod obligatoriu marginalizare şi, în consecinţă, sărăcie absolută. Ca atare, există o strânsă relaţie sistemică între bogăţia unora şi sărăcia altora, chiar dacă cea din urmă nu o cauzează în mod direct pe cea dintâi. Un scurt exemplu va ilustra perfect eroarea argumentului potrivit căruia pentru a eradica sărăcia e suficent să avem  “mai multă globalizare.”

Rowthorn[39] face o analiză utilă a ipotezei potrivit căreia Malaezia, o importantă destinaţie a ISD, ar putea constitui un “model” pentru alte ţări în curs de dezvoltare. Pe baza datelor privitoare la investiţiile străine din perioada 1991-1993, acesta susţine că pentru ca toate ţările emergente să primească un nivel de ISD similar celui al Malaeziei, nivelul total al investiţiilor străine pe cap de locuitor în ţările emergente ar trebui să crească de cincisprezece ori, adică de 3,5 ori mai mult decât investiţiile ce se îndreaptă spre ţările OECD. Chiar dacă evaluarea s-ar face după procentul deţinut de investiţiile străine în PIB, acestea tot ar fi de 1,7 ori mai mari decât cel al ţărilor OECD. Rowthorne sugerează că a accepta o astfel de ipoteză înseamnă a duce argumentul globalizării ca factor favorizant al dezvoltării până la absurd – iar dacă în locul Malaeziei am folosi China, cifrele ar fi şi mai fantasmagorice.

Concluzii: neoliberalismul şi sfârşitul dezvoltării

Acest articol şi-a propus să demonstreze că ideea neoliberală potrivit căreia dezvoltarea şi reducerea sărăciei vor duce la o mai profundă integrare mondială, facilitată, la rându-i, prin intermediul unor politici de liberalizare, subestimează serios uşurinţa cu care ţările în curs de dezvoltare pot pătrunde pe noi pieţe de export. Cu toate acestea, problema este şi mai complicată, pentru că liberalizarea subminează capacitatea ţărilor în curs de dezvoltare de a-şi crea un avantaj comparativ dinamic, prin intermediul, bunăoară, al unei politici menite să accelereze dezvoltarea industrială cu ajutorul unor măsuri protecţioniste. Situaţie agravată şi de reglementările OMC, destinate a promova expansiunea (selectivă) comerţului liber. În acest sens, politicile implementate altă dată în ţările dezvoltate au devenit imposibil de aplicat în actuala ordine internaţională neoliberală.[40] Standardele duble şi protecţionismul lumii dezvoltate sunt mijloace importante prin care statele îşi menţin poziţia dominantă în economia mondială, în acelaşi timp, însă, articolul de faţă sugerează că mişcarea în direcţia liberului schimb nu constituie un pas înainte în dezvoltarea Lumii a Treia. Ceea ce nu înseamnă că Sudul este condamnat fără drept de apel la stagnare, ca şi cum vechile idei ale teoriei subdezvoltării s-ar aplica şi epocii neoliberale. Şi nici că neoliberalismul n-ar fi decât o construcţie “occidentală” impusă cu forţa statelor din lumea în curs de dezvoltare – căci este adevărat că hegemonia neoliberală se bazează pe un important sprijin venit din partea “capitalului local” din ţările emergente.[41] În egală măsură, însă, dominaţia neoliberalismului nu înseamnă că ideile teoriei modernizării – contacul cu “occidentul” şi economia internaţională – vor promova în mod automat recuperarea economică şi dezvoltarea. Ci, mai degrabă, că neoliberalismul a accentuat dezvoltarea inegală. Pentru reducerea sărăciei trebuie să existe o acumulare susţinută şi dinamică de capital, adică o dezvoltare reală în lumea emergentă, iar pentru ca asta să se întâmple, statul trebuie să joace cu totul alt rol decât cel rezervat lui de teoria neoliberală. Cu toate acestea, dată fiind adeziunea unor puternici actori ai momentului, atât din lumea dezvoltată, cât şi din cea în curs de dezvoltare, faţă de (diverse forme de) neoliberalism, orice îndepărtare de politicile neoliberale ar putea avea importante consecinţe interne şi internaţionale.

Traducere: Alexandru Macovei


[1] Banca Mondială, Globalization, Growth and Poverty, p. 30.

[2] Hans Singer, ‘The Distribution of Gains from Trade between Investing and Borrowing Countries’, American Economic Review, 40 (1950), pp. 473–85; Raul Prebisch, ‘Commercial Policy in the Underdeveloped Countries’, American Economic Review, 44 (1959), pp. 251–73.

[3] A se vedea, printre alţii, Prabirjit Sarkar and Hans Singer, ‘Manufactured Exports of Developing countries and their Terms of Trade’, World Development, 19:4 (1991), pp. 333–40; Prem-chandra Athukorala, ‘Manufactured Exports from Developing Countries and their Terms of Trade: A Re-examination of the Sarkar-Singer Results’, World Development, 21:10 (1993), pp. 1607–14; Prabirjit Sarkar, ‘Growth and Terms of Trade: A North South Macroeconomic Framework’,

Journal of Macroeconomics, 19:1 (1997), pp. 117–33; Alfred Maizels, ‘The Manufacturing Terms of Trade of Developing countries with theUS, 1981–97’, Working Paper no. 36 (Oxford: Queen Elizabeth House, 1999); Alfred Maizels, Theodosios Palaskas and Trevor Crowe, ‘The Prebisch

Singer Hypothesis Revisited’, in David Sapford and John-ren Chen (eds.), Development Economics and Policy (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 1998); Raphael Kaplinsky and Amelia Santos-Paulinho, ‘Innovation and Competitiveness: Trends in Unit Prices in Global Trade’, Oxford

Development Studies, 33:3/4 (2005), pp. 333–55; Peter Robbins, Stolen Fruit (London: Zed Books, 2003).

[4] UNCTAD, Trade and Development Report 2002 (Geneva: UNCTAD, 2002), p. 51.

[5] Gordon White (ed.), Developmental States in East Asia (London: Macmillan, 1988); Alice Amsden,

Asia’s Next Giant (Oxford: Oxford University Press, 1989); Robert Wade, Governing the Market

(Princeton, NJ: Princeton University Press, 1990); Kevin Gallagher (ed.), Putting Development First

(London: Zed Books, 2005).

[6] UNCTAD, World Investment Report 2002 (Geneva: UNCTAD, 2002), p. 7; UNCTAD, World

Investment Report 2006 (Geneva: UNCTAD, 2006), pp. 23–7.

[7] UNCTAD, World Investment Report 2004 (Geneva: UNCTAD, 2004), p. 4.

[8] UNCTAD, World Investment Report 2006 (Geneva: UNCTAD, 2006), p. 3.

[9] Vezi şi Gary Gereffi and Miguel Korzeniewicz (eds.), Commodity Chains and Global

Capitalism (Westport: Praeger, 1994); Peter Dicken, Global Shift, 3rd edn. (London: Sage, 2003);

Peter Dicken, Philip Kelly, Kris Olds and Henry Wai-Cheung Yeng, ‘Chains and Networks,

Territories and Scales: Towards a Relational Framework for Analysing the World Economy’, Global

Networks, 1:2 (2001), pp. 89–112; Peter Gibbon and Stefano Ponte, Trading Down (Philadelphia,

PA:TempleUniversityPress, 2005).

[10]Gary Gereffi, ‘Capitalism, Development and Global Commodity Chains’, in Leslie Sklair (ed.),

Capitalism and Development (London: Routledge, 1994), pp. 211–31.

[11]Raphael Kaplinsky, Globalization, Poverty and Inequality (Cambridge: Polity, 2005), p. 64.

[12] Deşi raportul a concluzionat că supermarketul nu ar fi abuzat de poziţia sa de piaţă, datele pe care le-a scos la lumină sunt mai interesante decât raportul în sine. În plus, preşedintele comisiei de evaluare, John Bridgeman, a declarat ulterior că, ţinând cont de concentrarea pieţei în sectorul de vânzări, se simte nevoia întocmirii unui nou raport. Vezi Felicity Lawrence ‘Former OFT chief urges inquiry into ‘‘abuse’’ of market

position by supermarkets’, The Guardian, 10 November 2005. La începutul lui 2006, Comisia pentru Concurenţă a anunţat lansarea unei noi anchete.

[13] Din cei 2600 de furnizori ai Tesco, numai opt aveau un procent din venituri mai mare de 1%, şi numai 230, cu o cotă-parte mai mare de 0,1%. Vezi Gibbon and Ponte, Trading Down, p. 20.

[14] Anthony D’ Costa, ‘Uneven and Combined Development: Understanding India’s Software Exports’,

World Development, 31:1 (2002), pp. 211–26.

[15]UNCTAD, Trade and Development Report 2002 (Geneva: UNCTAD, 2002), p. 51.

[16] Andrew Glyn, Capitalism Unleashed (Oxford:OxfordUniversity Press, 2006), p. 91.

[17] Glyn, Capitalism Unleashed, p. 97.

[18] UNCTAD, World Investment Report 2006, pp. 6–7.

[19] În anul 2000, primele zece ţări erau Hong Kong-ul (luat în considerare separat de China), China, Brazilia, Mexic, Singapore, Argentina, Indonezia, Malaezia, Chile, şi Coreea de Sud. Vezi UNCTAD, World

Investment Report 2001 (Geneva: UNCTAD, 2001), Annex Table B3.

[20] UNCTAD, World Investment Report 2006, p. 4.

[21] Bill Robinson, A Theory of Global Capitalism (Baltimore,MD:JohnsHopkinsUniversity Press,

2004), p. 59.

[22] UNCTAD, World Investment Report 2006, pp. 3–4.

[23] UNCTAD, World Investment Report 2002 (Geneva: UNCTAD, 2002), p. 5.

[24] James Petras, ‘Six Myths about the Benefits of Foreign Investment’, (2005), la:

www.counterpunch.org/petras .

[25] UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, p. 6.

[26] UNCTAD, World Investment Report 2002, p. 265.

[27] UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, p. 4.

[28] UNCTAD, World Investment Report 2002, pp. 80–1.

[29] Kaplinsky, Globalization, Poverty and Inequality, ch. 7.

[30] Barry Eichengreen, Yeongseop Rhee and Hui Tong (2004) ‘The Impact ofChina on the Exports of

Other Asian Countries’. Working Paper no.10768, NBER

[31] World Trade Organisation, International Trade Statistics 2005 (Geneva: WTO), p. 11.

[32] Ibid., pp. 1–2.

[33] World Bank, Global Economic Prospects and the Developing Countries (Washington: World Bank,

1999), p. 24.

[34] Ilene Grabel, ‘International Private Capital Flows and Developing Countries’, în Ha Joon Chang

(ed.), Rethinking Development Economics (London: Anthem, 2003), p. 327.

[35] Alfredo Saad-Filho, ‘The Political Economy of Neoliberalism inLatin America’, în Alfredo

Saad-Filho şi Deborah Johnston (eds.), Neoliberalism: A Critical Reader (London: Pluto, 2005),

p. 226.

[36]Ha Joon Chang, Globalisation and the Economic Role of the State (London: Zed Books, 2003), ch. 7;

James Crotty, Gerald Epstein and Phil Kelly, ‘Multinational Corporations in the Neoliberal Regime’, în Dean Baker, Gerald Epstein and Robert Pollin (eds.), Globalization and Progressive Economic

Policy (Cambridge: Cambridge University Press, 1998), pp. 117–43.

[37]Robert Wade, ‘Is Globalization Reducing Poverty and Inequality?’, World Development, 32:4,

pp. 568, 579.

[38] Nicola Phillips, ‘Globalization Studies in International Political Economy’, în N. Phillips (ed.),

Globalizing International Political Economy (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2005), p. 45.

[39] Bob Rowthorn, ‘Replicating the Experience of the NIEs on a Large Scale’, in K. S. Jomo şi

Shyamala Nagaraj (eds.), Globalization versus Development (Basingstoke: Palgrave Macmillan),

p. 107.

[40] Ray Kiely, Industrialization and Development (London: UCL Press, 1998), chs.8 and 9; Ha Joon

Chang, Kicking Away the Ladder (London: Anthem, 2002); Robert Wade, ‘What strategies are

viable for developing countries today? The World Trade Organization and the shrinking of

‘‘development space’’ ’, Review of International Political Economy, 10 (2003), pp. 621–44.

[41]Ray Kiely, The New Political Economy of Development (London: Palgrave, 2007), chs. 8 and 9.

Fragment din: Poverty  reduction  through  liberalisation? Neoliberalism  and the myth of global convergence – RAY  KIELY

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.