Muncă, memorie și un viitor mai bun

Interviu cu Matei Bejenaru realizat de Raluca Voinea

Matei Bejenaru este un artist vizual care trăiește și activează la Iași. Este membru fondator al Asociației Vector din Iași și director al Bienalei de Artă Contemporană Periferic. În proiectele sale din ultimii ani, prin fotografie video și performance-uri, el analizează felul în care modurile de producție economică, cunoașterea tehnologică, mentalitățile și stilurile de viață ale oamenilor s-au schimbat în țările postcomuniste în ultimele două decenii. Imigrația muncitorilor români în Vest a fost analizată în proiectele artistice Ghid de călătorie și Maersk Dubai, prezentate în diferite expoziții internaționale, precum cele de la Tate Modern din Londra în 2007 sau în Bienala de la Taipei din 2008.

Raluca Voinea ¬ Proiectul Cîntece pentru un viitor mai bun/Songs for a Better Future datează conceptual de cîțiva ani, spuneai tu, și ar putea fi realizat pentru prima dată anul acesta. Cînd și cum s-a născut acest proiect și ce anume a născut ideea de a lucra cu un cor, cu piese muzicale, practic de a colabora cu profesioniști din alt domeniu decît cele pe care le cunoști bine?

Matei Bejenaru √ Ideea unui performance coral s-a conturat acum trei ani, cînd am fost invitat să particip la festivalul de performance Blurrr din Tel Aviv, organizat de curatorul Sergio Edelsztein. Fiind destul de interesat de practicile artistice performative, am descoperit ce putere emoțională are muzica corală și, consec­vent cu interesul meu pentru forme artistice bazate pe experiment și pe contradicția dintre formă și conținut, am început să gîndesc tot felul de performance-uri corale care, pe lîngă setting-ul performativ (loc, coregrafie…), să includă forme muzi­cale purtătoare ale unui mesaj ideologic.

Cei de la Tel Aviv nu au avut resursele financiare să lucreze cu un ansamblu coral și proiectul a rămas în așteptare. De-abia anul acesta, curatoarea britanică Cylena Simonds, căreia i-a plăcut proiectul, mi-a propus să-l prezentăm la The Drawing Room și la Tate Modern, în Londra. Proiectul s-a clarificat mult după ce am început să lucrez cu muzicianul britanic Will Duta, care, pe baza ideilor și discuțiilor avute cu mine, va compune cîteva piese corale experimentale ce vor fi prezentate în locurile amintite. Cîntece pentru un viitor mai bun/Songs for a Better Future e un proiect modernist ce experimentează forme muzi­cale în raport cu un mesaj utopic despre viitor. Will Duta va scrie piesele inspirat din muzica corală proletcultistă a anilor ’50 care glorifica muncito­rul proletar, fetișizîndu-l, din perspectiva mea, și din muzica electronică a grupului Kraftwerk, care la rîn­du-i fetișiza progresul tehnologic și stilurile de viață corespunzătoare din lumea occidentală.

¬ Multe dintre proiectele tale au un caracter performativ, însă momentul efectiv în care au ele loc e precedat de luni sau chiar ani de pregătire și cercetare. Îți vezi activi­tatea ca pe un proces, în care implicarea ta personală, energia dedicată și relațiile stabilite de-a lungul acestui proces sînt la fel de importante ca momentul final, sau e doar o muncă premergătoare, una nu neapărat vizibilă în lucrarea finală?

√ Este adevărat că pentru multe dintre proiectele mele mă pregătesc perioade de timp mai lungi, fiindcă, indiferent de modul în care se finalizează și se prezintă pu­blicului, în ce mă privește ele sînt procese artistice în care eu creez, documentez sau comentez situații de viață. Unele dintre ele, datorită unor contexte nefavorabile, nu se finalizează, rămînînd ca proiecte în mintea mea. Atunci cînd încerci, ca ar­tist, să interacționezi cu lumea reală e foarte greu, nu mai ești protejat de sistemul artistic. Majoritatea proiectelor mele au diferite componente, unele vizibile, altele nu, iar lucrarea finală, chiar dacă nu aduce la suprafață toate aceste aspecte, eu o văd unitar, ca un proces care le înglobează pe toate.

Spre exemplu, acum doi ani, cînd am avut o rezidență la Tourcoing, în Franța, și am vrut să fac un video documentar despre un cartier defavorizat unde locuiau mai ales algerieni, cele mai emoționante momente nu au fost cele surprinse în film, ci în­tîlnirea mea pregătitoare într-un club de fitness cu un grup de tineri musulmani fun­damentaliști, care, evident, nu m-au lăsat să-i filmez sau să-i înregistrez. Erau niște tineri masivi, îmbrăcați cu acele cămăși lungi pînă în pămînt, aveau adidași Puma sau Nike și făceau exerciții la aparate. Imensa lor frustrare și refuzul lor de a se integra în societatea franceză se eliberau prin felul în care își „tratau“ propriul corp. Unii mi-au spus că atunci cînd merg cu familia la supermarché sînt adolescenți francezi care strigă după ei „Papa Noël!…“. Discuția cu ei a fost esența proiectului care a avut loc doar în mintea mea și despre care vor afla cititorii acum… M-a influențat în modul în care am făcut ulterior documentarul video.

Deci, fără discuție, energia consumată într-un proiect face parte din asta. Încerc să fiu onest și corect cu oamenii cu care lucrez și, pe cît posibil, să nu fiu un artist ipocrit, care, odată ce a luat materia primă din realitate, se refugiază în lumea artei, conti­nuîndu-și traiul dulce al „gauchismului de salon…“. Victor Burgin spunea într-o confe­rință că el nu crede în arta socială, de vreme ce subiecții din proiectele artistice nu profită de pe urma lor. Mă gîndesc adesea la asta și ajung în cele din urmă la întrebări pri­vind func­ția artei pe care o produc.

¬ Ești, în ultimii ani, din ce în ce mai interesat de viața emigranților (legali sau nu), a mun­ci­torilor de tot felul, a cercetătorilor din institute. În ce fel te raportezi la acești oameni, cum te apropii de ei și cînd decizi că povestea lor trebuie transpusă într-un limbaj artistic? Crezi că există limbaje artistice adecvate pentru a nara aceste istorii, adesea anonime și colective?

√ Eu vin din mediul industrial, am lucrat cîți­va ani ca inginer în perioada comunistă, ex­periență care m-a marcat. În douăzeci de ani, lumea noastră s-a schimbat fun­damental, atît în bine, cît și în rău. Departe de mine de a fi un nostalgic al ceaușismului, totuși, con­sider că am făcut un efort de dezvoltare industrială din care s-a ales praful în anii ’90. Evident, nu a fost vorba de o dezvoltare firească, într-o dictatură comunis­tă unde totul era centralizat, dar am acumulat o cunoaștere tehnologică care, chiar dacă inferioară celei occidentale, putea fi baza unei viitoare dez­voltări după 1989. M-am amăgit în anii ’90 crezînd că o bună parte din infrastructura industrială a Româ­niei se va moderniza prin transfer tehnologic din Vest. Acest lucru nu s-a întîmplat din cauza proastei guvernări a țării și a multor factori externi. O țară care nu produce tehnologie este o țară de mîna a doua. Mă întreb ce nevoie avem noi de ingineri și cercetători, azi, în „timpul mallurilor“ și al nesfîr­șitelor șantiere de biserici ortodoxe. Cît ne interesează că teoria evoluționistă e contestată în manualele de bio­lo­gie de liceu sau că fizica, chimia și biologia se doresc a fi comasate într-o singură materie numită „Științe“, iar orele de religie sînt obligatorii?…

În timp ce scriu acest text, mă uit pe masa mea și văd că nimic nu e făcut în țara mea, de la șurubul și piulița veiozei pînă la hîrtia albă de scris…

Mulți dintre oamenii cu care am lucrat în fabrică au emigrat și poate de asta am început să fiu sensibil la acest fenomen, care nu e altceva decît modul nostru de a ne integra în lumea globalizată: producînd orice în regim de lohn (de la textile pînă la… cul­tură), exportînd forță de muncă ieftină și copii deștepți.

Atunci cînd vorbesc despre aceste subiecte, folosesc în special documentarul ex­pe­rimental și fotoreportajul obiectiv, asimilate unei practici artistice conceptuale.

¬ Cine te inspiră în munca ta fotografică? Putem vorbi astăzi despre o revenire a fo­torealismului cu tematică socială sau el nu a dispărut, de fapt, niciodată?

√ Nu cred că putem discuta acum despre o revenire a fotorealismului, în spiri­tul lui Lewis Hines, Walker Evans, dar pot face cîteva considerații despre interesul meu pentru practica fotografică. Un prim motiv ar fi acela că sînt profesor de foto­grafie, deci trebuie să mai și știu cîte ceva. Un alt motiv este cel de a documenta fotografic procesul muncii, nu numai pauzele de masă, așa cum s-a făcut în mai mul­te proiecte fotografice. Eu duc o viață destul de simplă și austeră, în care muncesc mai tot timpul. De aceea cred că tot despre mun­că, despre cunoaștere și relații în procesul muncii vorbesc în proiectul meu fo­tografic mai amplu, intitulat M3: Muncă, memorie, mișcare. Pentru mine, trebu­ie să fie o legătură între forma de docu­mentare și subiectul documentat. Atunci cînd documentez fapte de viată legate de procesul muncii, folosesc numai fotografia analo­gică, încercînd să controlez toate etapele lanțului tehnologic. Trebuie să precizez că în imagini nu caut nici esteticul, nici spectaculosul jurnalistic, ci încerc să documen­tez obiectiv o situație, căutînd să reflectez și asu­pra mediului fotografic, și asupra a ceea ce poți spune prin asta.

Treptat, am ajuns să lucrez cu camere de format mare, 4 x 5 și 8 x 10 inch, și am început o „odisee“ de achiziționare a acestei în­tregi tehnologii care moare. Am fost prin nenumă­rate locuri din Europa ca să cumpăr un foto­măritor, un tanc de developare, o cameră sau niște echipamente pentru camera obscură. Un alt proiect e acumularea unei tehnologii de vîrf și aducerea ei într-o țară fără tehno­logie…

¬ Care crezi că este responsabilitatea artistului în societate?

√ Asta depinde de funcția oficială a artei din acea societate. Dacă ea e, în principal, cea de a legitima ordinea lucrurilor, atunci artistul care vrea recunoaștere și prestigiu trebuie să intre în plutonul celor care „bat pa­sul de defilare al artei“ acelei lumi. Astfel, funcția lui e una de decorator și porta­voce…

Dacă arta poate însemna mai mult decît atît, și asta ține de o societate progresistă, atunci artistul e responsabil cu interpretarea adevărurilor, medierea conflictelor și critica ordinii oficiale a lucrurilor. Cred că el nu va schimba lumea, dar poate sensibiliza multă lume în lupta împotriva osificării și a alienării generale.

Text apărut în Idea artă + societate # 35

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.