Miza alegerilor din decembrie. Chestiuni tactice

TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?

În decembrie anul acesta nu se alege între dreapta şi stânga, din singurul şi bunul motiv că în România nu există un partid de stânga autentic. Nu se alege nici între subordonarea faţă de Fondul Monetar Internaţional şi „patriotismul economic” (formula îi aparţine ministrului francez al Redresării productive, Arnaud Montebourg), în condiţiile în care România, mă tem, va asculta în continuare de Fond. O să cred în perspectiva unei schimbări sub acest aspect abia atunci când Mugur Isărescu nu va mai conduce politica bugetară şi economică a ţării din postul de la Banca Naţională, iar Iulian Iancu va deveni ministru. În decembrie nu se alege nici între necinste şi onestitate, câtă vreme şi în Uniunea Social-Liberală (USL) se găsesc inşi alunecoşi precum „nea Viorică” Hrebenciuc. Nu contest bunele intenţii ale unor candidaţi şi utilitatea proiectelor pe care le propun. E suficient să mă gândesc la iniţiativa lui Mircea Diaconu privind dezvoltarea integrată a turismului cultural şi a infrastructurii locale în jurul fostelor reşedinţe domneşti, Câmpulung, Târgovişte, Curtea de Argeş. Miza alegerilor, aceea care angajează esenţialmente forţele politice şi orientează electoratul, este însă Traian Băsescu, sau mai exact puterea sa. Deşi avem alegeri parlamentare, totul se joacă în jurul acestuia. Va avea USL o majoritate care să-i permită să-l îngrădească politic ori chiar să-l mai suspende o dată? Problema trimite nu doar la persoana lui Traian Băsescu, ci la întregul sistem din jurul său, în care se întâmplă să intervină bani, procurori şi organe de presă.

Miza este aşadar una fundamental politică: ea nu se referă la căile dezvoltării sociale, ci la modul de conducere a statului. Ca atare, opţiunea este între parlamentarism şi autoritarism, între rolul preponderent al partidelor şi voluntarismul „preşedintelui-jucător” – care nu se împiedică de „prevederi formale” cum ar fi cele constituţionale eventual. În aceste circumstanţe, a mai invoca programele de stânga sau de dreapta devine nu numai irelevant, dar şi impropriu, echivalent cu a pune carul înaintea boilor. Politicile economice şi sociale se gândesc şi se aplică într-un stat, într-un regim determinat care le permite sau nu. Prin urmare, trebuie început cu politica propriu-zisă. Tocmai de aceea marxiştii de până la primul război mondial, de pildă, au revendicat în primul rând democraţia – ca o condiţie prealabilă a realizării socialismului.

Ştiu tot ce se poate reproşa parlamentarismului „burghez”, de la demagogie şi corupţie, până la „ficţiunea” reprezentării populare. Aici nu intenţionez însă o discuţie teoretică, ci am în vedere situaţia concretă din România, care imprimă conţinutul specific „tipurilor-ideale” respective. Or în raport cu această situaţie, parlamentarismul mi se pare preferabil autoritarismului practicat de Traian Băsescu.

Găsesc parlamentarismul preferabil deoarece se întemeiază pe negociere, iar negocierea, cu toate concesiile pe care le presupune, este mai conformă democraţiei şi mai în interesul cetăţenilor decât arbitrarul unuia singur. E suficient să ne amintim cum Traian Băsescu a acceptat Tratatul de stabilitate fiscală de capul lui, angajând fără nici o consultare întreaga societate. Sau cum a decis deodată reducerea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%, fără un studiu de impact social şi fără să-i pese că în spatele numerelor abstracte sunt totuşi oameni reali, care nu pot fi reduşi la o simplă statistică. Parlamentarii în schimb, din oportunism dacă nu din convingere, sunt mult mai receptivi la semnalele dinspre alegători – cum reiese din ezitarea prelungită a deputaţilor şi senatorilor democrat-liberali de a vota legea referitoare la… câinii vagabonzi! Tocmai pentru că sunt mai receptivi la ce doresc alegătorii, încercând să-şi salveze mandatul mai mult decât guvernul, conducerea Partidului Democrat-Liberal (PDL) a interzis parlamentarilor proprii să mai voteze secret la moţiunile de cenzură împotriva cabinetului Emil Boc.

Parlamentarismul este preferabil şi pentru că se întemeiază pe acţiunea unor partide care procedează în termenii interesului social obiectiv, la antipodul tendinţelor „patrimoniale” ce se manifestă de la Cotroceni. Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional-Liberal reprezintă mai degrabă mediul de afaceri şi clientela lor decât categoriile populare, dar o fac în logica „numerelor mari”, păstrând raţionalitatea actului politic, spre deosebire de PDL, care în sensul autoritarismului băsist s-a pus la un moment dat în serviciul fiicei şefului, asigurându-i alegerea ca europarlamentar. Ca să nu mai pomenim de situaţia halucinantă în care, tot pentru că aşa a decis şeful, a schimbat peste noapte familia politică, trecând de la stânga la dreapta… Acţiunea partidelor din USL, însă, pare mai în măsură să asigure profilul „sociologic” şi predictibilitatea în linii mari a guvernării, permiţând la o adică inclusiv inserţia structurală a intereselor populare în politică, mai mult decât o permite fluctuaţia umorală a conducătorului autoritar.

Autoritarismul băsist mi se pare negativ din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, asemenea tuturor autoritarismelor, recurge la control şi intimidare (ascultări telefonice, controale fiscale, dosare penale instrumentate precumpănitor adversarilor). În consecinţă, implică un risc mai mare pentru libertatea individuală decât parlamentarismul deliberativ, oricât de plutocratic ar fi acesta. În al doilea rând, spre deosebire de putinismul care procedează în interiorul unui cadru instituţional autoritar de jure, băsismul înseamnă încălcarea normelor constituţionale cel puţin în spiritul lor, fapt care alimentează periculos lipsa de respect faţă de norme în întreaga societate, grevând statul de drept şi perspectivele democraţiei în general. Atitudinea de tipul „Sunt tare şi te fac!” nu începe cu Traian Băsescu, dar el este primul şef de stat postrevoluţionar care o personifică şi o acreditează ca model de succes.

Nu mă iluzionez în legătură cu democratismul mai multor lideri ai USL. În definitiv, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu au condus ca premieri un sistem oligarhic, bazat pe o clasă politică relativ endogamă şi pe „noii îmbogăţiţi” ai capitalismului speculativ, care printre altele a demantelat industria şi organizaţiile sindicale. Exact această realitate oligarhică a speculat-o Traian Băsescu, dându-se „om din popor” băutor de şpriţ şi ascunzând apartenenţa lui de fapt la acelaşi sistem. Prefer însă parlamentarismul, fie chiar şi oligarhic, autoritarismului băsist, măcar pentru că nu ameninţă libertatea individuală şi e mai respectuos cu ideea de reprezentativitate. În toate procesele electorale au existat nereguli, dar numai în 2009 s-a produs, după toate probabilităţile, o fraudă care a falsificat esenţial voinţa electoratului.

În aceste împrejurări, varianta rezonabilă pentru cei de stânga mi se pare votul în favoarea USL. Tactic vorbind, e mai bine să te angajezi pe un singur front decât pe două. Mai întâi să fie eliminat politic răul cel mare, să fie asigurată „democraţia burgheză”, pentru ca abia apoi să urmeze confruntarea cu oligarhia. Băsismul nu este un curent populist opus partidelor oligarhice; reprezintă tot oligarhia, în formula ei cea mai nocivă social, adică autoritară şi discreţionară. În plus, participarea masivă la vot ar putea eventual să pună presiune pe guvernarea USL, obligând-o să-şi asume un program mai popular sau cel puţin să nu fie la fel de rapace ca aceea a PDL. Absenteismul nu face decât să îi permită lui Traian Băsescu o marjă mai mare de manevră în viitorul context politic.

Celor care, de dragul conformităţii cu opţiunea lor de stânga, minimalizează afacerile „între burghezi” şi se rezervă pentru lupta finală contra capitalismului, le reamintim că nu există o „luptă cea mare”, ci numai o succesiune de confruntări mai mici, ale căror efecte conjugate sunt susceptibile să conducă la o transformare structurală. Cum arăta un maestru al artei militare: „Abia când succesele luptelor parţiale s-au adunat într-un tot independent apare succesul strategic; atunci încetează, însă, starea de criză, forţele îşi redobândesc forma lor iniţială şi nu sunt diminuate decât cu partea efectiv distrusă. […] Numai ce este antrenat tactic în conflict, adică în lupta parţială cu forţa inamică, este slăbit, deci dacă tactica nu este risipitoare, iese slăbit doar cât este inevitabil, în nici un caz nu sunt slăbite toate forţele angajate strategic în conflict”[1]. Un eventual partid anticapitalist eficient se poate constitui numai în cursul unor astfel de confruntări mici, în care se câştigă experienţă politică şi notorietate socială; numai în astfel de confruntări grupul anticapitalist se coordonează în mod concret cu interesele generale, reuşind să asimileze opţiunea sa cu problematica „vieţii de stat”, în care se regăsesc toate categoriile[2].



[1] Carl von Clausewitz, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1982, p. 193.

[2] Antonio Gramsci, Principele modern, în Opere alese, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 167-168.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.