Minirecenzii I

Cu ocazia târgului Bookfest 2015 care începe pe 20 mai vă prezentăm o serie de minirecenzii pentru a vă putea orienta mai bine în marea de titluri. Minirecenziile au fost publicate de-a lungul timpului în revista Vatra și pe acest site. Lecturi plăcute!

Anii-RomanticiGabriela Adameșteanu, Anii romantici, Humanitas, București, 2014

În comparație cu alte cărți de memorialistică apărute la finele anului trecut – cum ar fi excelentul volum de convorbiri cu Imre Toth, sau scandalosul, dar măcar incitantul volum cu Alina Mungiu-Pippidi –, Anii romantici ai Gabrielei Adameșteanu nu au decât avantajul moderației și bunului simț. Cei care, bazându-se pe trecutul recent al autoarei (redactor-șef vreme de aproape 15 ani la principala tribună ideologică și curte de cadre a dreptei românești) și pe tema volumului (perioada imediat după 89), se așteptau să găsească aici reglări de conturi, delimitări sau măcar o dezvăluire a mecanismelor de funcționare și selecție ale nomenclaturii noastre postcomuniste, vor fi sever dezamăgiți. Ori de câte ori textul pare să se apropie de așa ceva, cotește neașteptat în digresiuni encomiastice pe marginea arborelui genealogic al Adameștenilor, sau în suspine melancolice din gama oameni suntem, timpul trece, unde ești tu, literatură. Astfel încât partea cea mai interesantă a volumului e acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin, în relatarea bursei de trei luni în SUA pe care autoarea a împărtășit-o cu Mircea Cărtărescu, și mai ales în corectarea informațiilor eronate pe care cel din urmă le-a oferit asupra evenimentului în propriile sale cărți. Aflăm, astfel, că acolo unde Cărtărescu pretinde că Adameșteanu își risipea banii în State pe tot felul de lucruri non-necesare, Cărtărescu era de fapt cel zgârcit, pe când Adameșteanu nu făcea decât să încerce experiența americană până la capăt. Sau că, acolo unde Cărtărescu pretinde că Adameșteanu ar fi înfulecat nestăvilită la o sindrofie culturală din Aix en Provence, autoarei nici măcar nu i-a plăcut mâncarea, ci doar a consumat-o din politețe. Istoria literaturii române nu va mai fi la fel. (Alex Cistelecan)

nevoia-de-miracol-fenomenul-pelerinajelor-in-romania-contemporana-mirel-banica-polirom-evobook-ebook-romanaMirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană Polirom, Iaşi, 2014

Romanul începe într-o gară, mai precis în Gara de Nord, iar zumzăiala matinală de babe evlavioase şi călugări somnoroşi acoperă primele însemnări ale autorului. Toate gările se aseamănă între ele. (…)

Se poate începe cronicheta best-seller-ului lui Mirel Bănică parafrazând primul alineat din Dacă într-o noapte de iarnă un călător… al lui Calvino. Atât doar că naraţiunea cercetătorului brăilean – locuieşte şi lucrează în Capitală, dar pomenirea frecventă a locului de baştină e o folositoare tehnică de acroşare a intervievaţilor – debutează pe 13 octombrie 2009, în trenul ce-i duce pe închinătorii sfintei Parascheva către Iaşi. Să spunem din capul locului că e o reuşită literară şi nu una întâmplătoare. Antropologul deghizat în pelerin sau, mai degrabă, pelerinul împăvăzat de studii antropologice socoate că scriitura poetică şi condeiul romancierului sunt singurele căi de pătrundere a pietăţii populare. Rămân în urma lecturii o mulţime de scene memorabile: perechea de gangsteri ce-şi fac loc către moaştele aducătoare de bunăstare prin cruzimea din priviri şi forţa unui BMW 4X4 cu care vor să treacă peste masa de credincioşi; jandarmul cultivat ce recunoaşte în cercetător un confrate în ale credinţei şi-i propune să-l strecoare fără aşteptare lângă racla sfinţită; ori poliţia în civil care-l „umflă” pe bietul specialist în sociologia religiei, văzând în carnetul de notiţe şi aparatul de fotografiat însemnele unei autorităţi concurente. Notele de teren ce ocupă trei sferturi din lucrare alcătuiesc totodată un tulburător roman social, prin vizitarea peste ani a aceloraşi locuri. Vedem în prima sa descindere la Suceava mândria unui vânzător de cute, ce-l ia peste picior pe curiosul orăşean care chipurile ar avea nevoie de o sculă de ascuţit coasa. Un an mai târziu, din ţăranul sfătos, criza economică, vârsta biologică şi răspândirea motocositoarelor mai lăsaseră doar un om necăjit.

Volumul ne reaminteşte că unealta principală a antropologului e trupul său şi că, spre deosebire de cerşetorul ce-şi expune rândurilor de pelerini mutilările spectaculoase, el trebuie să-şi folosească instrumentul cu discreţie, prin epuizarea în drumuri grele, pe trenuri de noapte şi în lungi aşteptări printre confraţii săi întru rugă. În cazul de faţă, un instrument la fel de important al analizei este conştiinţa scindată, dacă nu de-a dreptul nefericită, a „pelerinului între pelerini”, obligat să se dedubleze în cercetător obiectiv al fenomenului la care ia parte. Mirel Bănică e un scriitor al organicităţii maselor de oameni, al regrupărilor spontane şi aglutinărilor forţate, al schimburilor de pomeni şi păreri la ceas de seară, al mirosurilor aşteptării miilor de drumeţi adunaţi de relicvele binecuvântate. E în acelaşi timp un critic al privirii mass media care ratează ansamblul în căutarea detaliului răvăşitor, copleşitor, moralizator şi batjocoritor. Printre rânduri, sunt trimise câteva săgeţi şi către o intelectualitate ortodoxizantă, incapabilă de o apropiere de trăirile sincere ale conaţionalilor lor.

Nici titlul cărţii, nici cuvântul înainte nu avertizează că „România contemporană” invocată de autor e una mărginită la universul ortodox. Singura alteritate religioasă e prezenţa restrânsă a greco-catolicilor la locurile sfinte pravoslavnice. Ratează astfel marile pelerinaje catolice, cel bucovinean de la Cacica sau cel secuiesc de la Şumuleu (în treacăt fie spus, cel mai mare din ţară). Varietatea etnico-confesională a istoriei pelerinajelor din România e indicată în postfaţa lui Sorin Antohi, cu precizarea că recunoaşterea ei e o piatră de hotar pentru inimile pelerine. Dar şi pentru contextualizarea unei cercetări, am adăuga noi.

Sceptic în privinţa posibilităţii unei depline neutralităţi axiologice, autorul nu se refuză exerciţiului formulării unor judecăţi de valoare. Avem astfel „memoria lungă a comunismului” – sintagma chemată mai peste tot pentru a da seama de tensiunile dintre pelerini, de fricile provocate de aparatul de fotografiat, de aroganţa politicienilor, de comportamentul oprimant al jandarmilor, etc. Dar memorie înseamnă şi uitare, prin urmare e lăsată deoparte discuţia privind trecutul legionar al unor „sfinţi ai închisorii” recuperaţi de religiozitatea popular-televizuală. Cultul lor e îngăduit de BOR şi promovat uneori cu jumătate de gură, dar tot mai des cu gura întreagă, de istorici, politicieni, jurnalişti, ierarhi ecleziali, toţi slujind preschimbarea istoriei ortodoxiei sub comunism într-o martirologie.

Cartea risca să fie o capodoperă, dacă şi autorul risca să-şi pună în joc valorile religioase. (Claudiu Gaiu)

*

Mirel Bănică își vede cartea sa ca un mesaj într-o sticlă, “o sticlă aruncată în marea cunoașterii” (pp 20). Însă cel care descoperă și deschide această sticlă află destul de repede că aceasta fie nu conține nici un mesaj, fie acesta există dar nu este inteligibil. Cam aceasta este reacția citind cele peste 400 de pagini de note de teren de la și despre diferite pelerinaje din țară. Aceste note au o de multe ori o valoare documentară importantă, chiar dacă, de la un moment încolo, devin redundante, multe aspecte repetându-se în mod inevitabil, în condițiile în care autorul urmărește aceste pelerinaje pe durata mai multor ani și alege să publice notele de la fiecare în parte. Însă dincolo de aceste note nu pare a exista nimic mai mult, nici la nivel narativ, nici la nivel de explicație, interpretare sau măcar ipoteze de lucru. Notele de teren sunt însoțite de câteva “cuvinte de acces” plasate la final. Acestea nu sunt însă nimic mai mult decât o încercare de sistematizare a materialului empiric în jurul câtorva teme: pelerinajul și femeile, pelerinajul și economia, pelerinajul și romii, pelerinajul și turismul, pelerinajul și politica, etc. Practic unde se termină cartea, aceasta ar fi trebuit de fapt să înceapă.

Paradoxul este că deși avem atât de multe detalii factuale despre pelerinaje, la final nu aflăm mare lucru despre acestea. Nu înțelegem mai nimic despre acest fenomen social pe care autorul, pe bună dreptate, îl consideră foarte important și, mai mult, victimă a neînțelegerii cauzate de schematizarea la care este supus în reprezentarea sa mediatică. Din păcate însă, tot războindu-se cu reprezentarea mediatică a acestui fenomen, autorul nu reușește decât să nuanțeze o imagine trunchiată, nicidecum să ofere o interpretare științifică sau măcar o narațiune alternativă. Asta deoarece uneltele sale sunt tot de natură jurnalistică (o combinație de reportaj și documentar), și nu cele ale antropologiei pe care acesta le revendică în Cuvântul înainte al cărții. De altfel, autorul mărturisește că a trecut de la presă la antropologie impulsionat fiind de succesul notelor sale jurnalistice. Însă în ciuda educației formale în antropologie, autorul pare a fi rămas în cele din urmă tot un jurnalist. Cartea de față are așadar farmecul unor reportaje de la fața locului, și cam atât. Neasumând însă în mod direct acest fapt, cartea lovește de multe ori niște note false care o fac stridentă, în special atunci când autorul întrerupe relatarea pentru câte o digresiune teoretică sau, și mai mult, când aceste digresiuni sunt îngropate în notele de subsol, dovadă clară a rolului acestora în întreg demersul.

Mirel Bănică, prin această carte și prin cele anterioare, este unul dintre exponenții a două tendințe locale foarte pregnante: pe de o parte fetișizarea realismului, pe de alta reducerea antropologiei la etnografie autopoietică. Nu e vorba doar de celebrul val de film, ci și de alte producții locale mai puțin notorii, precum noul val de jurnaliști tineri sau de scriitori (mai mult sau mai puțin tineri, unii aparținând generației 2000) – toți au în comun dorința de a descrie lumea așa cum este, în mod concret, direct, de la fața locului, fără alte medieri. Toți vor să raporteze, să descrie, să spună o poveste simplă, din viața reală. Această foame de concretețe este de înțeles ca reacție la idealismul culturii autohtone, dar în același timp reprezintă și o respingere mic burgheză a teoriei și ideilor. „A fi la fața locului”, „a fi în mijlocul evenimentelor”, „a sta de vorbă cu oamenii” sunt suficiente. Nu mai e nevoie de nicio explicație, de nicio interpretare, de nici un argument. Realitatea devine transparentă plin simpla participare directă, aceasta vorbește de la sine.

Problema e, desigur, că lucrurile nu stau deloc așa. Realitatea nu vorbește de la sine, ci prin vocea personajului care relatează. Acesta poate fi mai discret sau mai prezent, dar în orice caz este acolo, colorând în mod subiectiv și ideologic relatarea. Noul jurnalism autohton este de tip gonzo: naratorul este prezent într-un grad foarte mare, fiind unul dintre actorii principali. La fel stau lucrurile și în cartea lui Bănică. Practic personajul principal al cărții, subiectul acesteia, nu este pelerinajul, nici pelerinii, ci naratorul. Acesta este mereu în prim-plan, prin ochii acestuia vedem totul, pelerinajul apare prin prisma experienței sale subiective. Îl urmărim pe acesta căutând sacrul, îmbibându-se de experiențe și sentimente, plângând, mâncând, călătorind. Restul pelerinilor sunt reduși la un personaj-colectiv donator al cărui rol este acela de a oferi personajului principal prilejul propriei autodescoperiri și aventuri. La final, cartea este una de autocunoaștere. Vocile pelerinilor sunt trunchiate, cacofonice, neinteligibile și, nu de puține ori, selectate tocmai pentru exotismul lor (altul decât cel căutat de presă, dar tot exotism). Astfel, fetișismul realismului nu poate sfârși decât în narcisism, realitatea fiind redusă la realitatea subiectului povestitor.

Problema e desigur că acest tip de dublu fetișism este prezentat drept un demers antropologic. Pentru Bănică (dar nu numai, ci și pentru o mare parte a școlii antropologice românești actuale) unicitatea antropologiei provine din modul în care o experiență personală poate să devină un demers științific (pp 15). Nu numai că nu e deloc clar cum se petrece o asemenea alchimie (cartea de față nefiind de ajutor în acest sens), dar totodată acesta este un mod foarte simplist de a înțelege antropologia, reducând-o la o metodă: etnografia. Tot ceea ce este specific antropologiei ca domeniu de investigare teoretică și practică științifică (mai ales în versiunile critice post- și decoloniale ale acesteia) se pierde astfel prin reducerea acesteia la empirism și autopoiesis. În această logică, antropologia nu este nimic altceva decât o călătorie subiectivă cu pretenții științifice – ceea ce este desigur adevărat pentru antropologia colonială de secol 18. Poate că din acest punct de vedere, da, cartea pare a fi una antropologică.

Cartea este așadar un simptom elocvent al celor două tendințe descrise mai sus: între jurnalismul gonzo și etnografia autopoietică scapă exact ceea ce acestea caută să surprindă: realitatea și înțelegerea acesteia. Merită salutat totuși efortul documentar realizat de autor. (Florin Poenaru)

diferenteiVintilă Mihăilescu, Fascinația diferenței. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Trei, București, 2014

Vintilă Mihăilescu dă dovadă de ceva curaj republicând materiale scrise acum mai bine de un sfert de secol, cartea fiind o reeditare a primei ediții din 1998, care la rându-i conținea texte publicate anterior. Volumul are o valoare documentară: povestește nu atât formarea ca antropolog a autorului cum sugerează subtitlul, ci mai degrabă originile antropologiei românești ca disciplină autonomă înainte și după 1989. Aceasta apare la intersecția dintre psihologie socială și psihologie experimentală, la care se adaugă, inevitabil, fascinația protocronistă de la mijlocul anilor 70 pentru mitologie și analiza formală a acesteia. Așadar, Piaget și Jung, Caillois și Eliade se află în preistoria antropologiei autohtone. E drept că o astfel de genealogie rupe antropologia de cercetarea folclorică și culegerea de proverbe (care devin apanajul studenților la litere), dar o împinge într-o zonă foarte alunecoasă, aceea a realizării de profiluri psihologice (prin administrarea unor baterii de teste) unor populații în vederea comparării acestora. Cum remarcă autorul că i s-a întâmplat, acuzațiile de rasism sunt mereu doar la un pas distanță.

Mihăilescu concluzionează această ediție a cărții cu observația că acest capitol de cercetare este deplin încheiat în viața sa. Cartea e un mesaj în sticlă. Întrebarea care rămâne însă e asta: în ce măsură antropologia autohtonă contemporană a reușit să lase în urmă moștenirea instituționalizării sale ca disciplină? Aici răspunsul e mai ambiguu: ceva din școala culture and personality pare încă să mai supraviețuiască în cercetările antropologice mainstream; la fel și un individualism metodologic (methodological individualism) evident. De asemenea, căutarea de meaning (înțeles, sens) e intactă. Istoria pe care ne-o prezintă această carte, deși nu foarte cunoscută, mai are încă reverberații ce merită cunoscute. Din acest punct de vedere, cartea poate fi o lectură utilă. (Florin Poenaru)

Tranzitia Primii 25 de ani coperta site_11071238Alina Mungiu Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian, Tranziția. Primii 25 de ani, Polirom 2014.

Cartea este vintage AMP. Aceasta vorbește la plural despre ea însăși și descrie întreaga istorie a tranziției românești ca un act de voință proprie. Tot ce s-a făcut în tranziția românească i se datorează. Acum, sătulă de acest efort demiurgic, AMP a ales să se retragă la Berlin de unde mai intervine în treburile locale doar așa, pentru a nu arunca peste bord ultimii săi 25 de ani din viață, după cum spune singură.

Pe de altă parte, istoria tranziției pe care aceasta o prezintă este destul de convențională: tranziția postcomunistă a fost o luptă cu moștenitorii Partidului Comunist. Tema anti-corupției (inventată, v-ați prins, de AMP) a fost chintesența acestui proces. Politicienii corupți pe de o parte, societatea civilă pe de alta – acesta e antagonismul tranziției identificat de AMP. Restul populației este evacuată ca inutilă, tarată de mentalitatea comunistă și incapabilă să aleagă corect la urne forțele progresiste. E de remarcat totuși că, spre final, AMP pare a fi mai conciliantă decât apostolii publici ai anti-corupției (Monica Macovei de exemplu): pentru că nu toți politicienii pot fi băgați la pușcărie, AMP concede totuși că trebuie imaginată o zonă a politicului, a luptei politice ca atare care să ia locul confruntării actuale dintre politic și justiție.

Convenționalitatea istoriei tranziției este contrabalansată de micile dezvăluiri ale intervievatei. Practic AMP recunoaște în diferite locuri că a făcut trafic de influență, că a șantajat, că a folosit canale informale de presiune, că a mințit (atunci când a promis un nou statut al minorităților în România în cadrul unor negocieri), că primit foloase necuvenite (când a primit o casă de la Stelian Tănase pentru a veni de la Iași la București, casă luată de la primărie), că a favorizat anumiți politicieni în acțiuni civice, etc (vezi mai ales pg. 72, pg. 266-7). Totul justificabil, desigur, în numele democrației, transparenței, construirii de instituții formale și întăririi statului de drept, cum altfel. Asta poate și pentru că pentru AMP, România, în ansamblul său, este populată numai de oameni fără experiență, needucați și tarați de comunism. Nu e de mirare atunci că și obișnuitul rasism social și islamofobia marca AMP sunt prezente bine-merci (pp 16, 353-355), la pachet cu disprețul profund cam pentru tot ce este autohton. Te și întrebi, ca cititor, la ce bun aceste eforturi de salvare a unui spațiu pe care autoarea îl urăște în mod evident.

Însă pe acest fundal, genialitatea intervievatei apare la cote înfricoșătoare. Nu e de ajuns doar grandomania personajului în acest sens, dar și intervievatorul, Vartan Arachelian, se comportă exact ca un personaj din dialogurile platoniciene. Adică e capabil fie doar de observații banale, menite a ridica mingea la fileu maestrei, fie de simple interjecții (formidabil!, așa e!, incredibil!, etc.) ce exprimă perplexitatea în fața geniului pur. Însă megalomania Alinei Mungiu Pippidi ar putea fi relativ amuzantă doar dacă nu ar exprima o patologie socială locală mai amplă. Există o galerie întreagă de figuri publice românești care le știu pe toate, le-au făcut pe toate, cărora nimic nu le scapă și care, evident, fiind atât de geniale, nu sunt înțelese de poporul prost și nerecunoscător. În termenii lui AMP, istoria acestei patologii e atât de lungă că te miri de ce nu există încă un doctorat pe subiect. AMP e doar cea mai recentă încarnare a acestui proces.

Zăbovind totuși în acest orizont al megalomaniei, ar merita făcută o mică speculație psihanalitică. Pentru Freud, megalomania era un obstacol în calea curei psihanalitice, un element de care trebuia să treci pentru a ajunge la cauze. În alte interpretări însă, megalomania este în sine un simptom: un mecanism defensiv și de compensare. Întrebare care se pune atunci este asta: în raport cu ce anume megalomania Alinei Mungiu Pippidi funcționează ca un mecanism defensiv? Răspunsul imediat, cel feminist, este deja prezent în carte, dat chiar de AMP: aceasta povestește câteva episoade în care, ca femeie tânără, a trebuit să țină piept presiunii unor grupuri de bărbați mai în vârstă și în poziții de putere (această observație fiind însoțită totodată și de un comentariu autoironic despre lipsa atributelor feminine standard ce sunt așteptate de la o femei într-o societate patriarhală). Deci megalomania este justificată aici ca un mecanism necesar de a răzbi întro lume a bărbaților – o interpretare ce mi se pare plauzibilă.

Pe de altă parte însă această megalomanie pare că ascunde un eșec. Cartea e interesantă până la urmă pentru că documentează cariera unuia dintre primii ONG-iști locali post-1989. Împreună cu Monica Macovei, Renate Weber, Cristian Preda, Mircea Toma, Cristian Pîrvulescu, și alții, AMP este un produs tipic al tranziției post-comuniste. Prea tineri pentru a se putea bucura de prestigiul intelectualilor umaniști formați în comunism (celebrul grup de la Păltiniș, dar nu numai), acești ONG-iști și-au construit reputația ca agenți ai schimbării post-comuniste. Legitimându-se prin competențe tehnice, de experți (dobîndite din mers, în practica tranziției), aceștia au avut atât instrumentele, cât și dorința de a se implica în reorganizarea instituțională a tranziției într-un mod în care “boierii minții” nici nu puteau, nici nu doreau să o facă: au devenit ONG-iști, figurile principale ale “societății civile”. Din această postură au reușit să obțină o semnificativă influență politică locală (unii fiind apoi recrutați în rândul politicienilor, precum Macovei, Weber sau Preda), dar și o anumită legitimitate morală, ei fiind văzuți drept garanții, dar și arbitrii, transformărilor spre democrație. Acest dublu rol de participant la schimbările tranziției dar și de evaluator al acestora a dus la accesarea unor fonduri semnificative (în special în perioada de pre-aderare la UE), precum și la câștigarea unei anumite staturi internaționale, aceștia reprezentând cureaua de transmisie între situația locală și instituțiile internaționale. Deopotrivă interni și externi procesului de transformare, nici nu au putut fi trași la răspundere pentru eșecul social al tranziției, dar nici nu au putut să își asume –decât frizând megalomania– realizările acesteia. După 25 de ani, această generație de ONG-iști –la nivel individual foarte realizată – pare că i s-a epuizat rolul istoric pe care îl avea de jucat. Mai mult, însăși traiectoria membrilor săi pare a fi o tranzitie perpetuă între aspirație și realizare, între status academic și putere politică, între prestigiu și bani, între funcții politice relevante și slujbe de experți bine plătite. AMP este un personaj simptomatic în acest sens, poate cel mai vocal și mai reprezentativ.

O ultimă observație: în toată cartea AMP vorbește despre cât de prost se fac lucrurile în România și despre cum, spre deosebire de alte locuri, în România nu există specialiști și profesioniști. Modul în care este realizată cartea este un exemplu în acest sens: plină de greșeli de redactare, prost îngrijită, tipărită aiurea, fără nicio lectură profesionistă înainte de a fi trimisă la tipar – exact caracteristicile lucrului românesc prost făcut. AMP nu prea pare deranjată de acest fapt, de moment ce nici aceasta nu pare să mai fi trecut odată prin propriul text pentru a îndrepta greșeli de redactare evidente. De unde se vede că disprețul față de situația locală nu poate funcționa decât printr-un dublu standard. (Florin Poenaru)

pnPetru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, Cartier, 2014 (traducere din franceză de Gabriela Șiclovan)

Studiul lui Petru Negură reprezintă o analiză bourdieusiană a formării și funcționării câmpului literar moldovenesc în timpul stalinismului, precum și a transformărilor acestuia de după aceea. La bază o lucrare academică, cartea este bine documentată, folosind date de arhivă în trei limbi din România, Republica Moldova și Rusia, lucru mai rar accesibil pentru cercetători. Cartea explorează impunerea realismului socialist în Moldova, dar totodată, prin acesta și uneori împotriva sa, crearea unei identități sovieto-moldovenești prin intermediul literaturii. Analiza lui Negură se concentrează asupra traiectoriilor istorice și biografice ale principalilor autori, dar oferă și o analiză a conținutului operei acestora. Capitolul V (O interpretare a literaturii moldovenești din perspectivă discursivă) – care pe urmele lui Katerina Clark (The Soviet Novel. History as Ritual) oferă o analiză detaliată a principalilor tropi ai realismului socialist moldovenesc– este și cel mai reușit.

Chiar titlul volumului indică însă obiecția ce se poate ridica studiului detaliat al ui Negură. Nici eroi, nici trădători exprimă încercarea autorului de a muta discuția din zona maniheistă privind responsabilitatea autorilor din perioada comunistă în raport cu puterea politică. În versiunea post-comunistă (și anti-comunistă) a istoriei, scriitorii au fost fie colaboratori, fie dizidenți, fără cale de mijloc – operele acestora fiind complet lipsite de valoare poetică, ci doar de încărcătură politică. Răspunsul lui Negură la această dihotomie este de (re)integrare a operelor realismului socialist (și a autorii lor) într-un câmp social mai amplu, care cuprinde atât comanditarii politici, cât și consumatorii acestora (publicul larg, elevii prin manualele școlare, etc), această fandare teoretică având rolul de a dedramatiza relația scriitorilor cu puterea politică. Însă recursul la sociologia literaturii (salutar pentru a ieși din eternele lupte culturale ale anti-comunismului) nu poate escamota cu totul discuția despre relația literaturii cu puterea politică. Identificând o autonomie foarte limitată a câmpului literar în raport cu cel politic (care pare că reușește să își subordoneze toate sferile vieții), Negură rămâne în orizontul interpretărilor totalitare despre stalinism și comunism în general. Nici eroi, nici trădători, în stalinism, scriitorii – precum toată lumea – nu pot fi decât niște victime. (Florin Poenaru)

de-ce-nu-avem-o-piata-a-ideilor_1_fullsizeHoria-Roman Patapievici, De ce nu avem o piață a ideilor, Humanitas, București, 2014

Se ia o premisă radical idealistă (ideile și schimbul de idei dintre profesioniști sunt cele care susțin și construiesc realitatea socială obiectivă) și se cuplează cu o observație empirică indiscutabilă: deși avem filosofi și cărți de filosofie românești (dovadă succesul de casă al știm noi cui), ele nu creează o școală, o direcție și o piață de idei. Concluzia imediată: atâta timp cât alde Sorin Lavric și alții nu se vor mobiliza să instituționalizeze ideile maeștrilor într-o structură de continuitate, dând astfel substanță și fundament realității românești, riscăm ca, mâine-poimâine, să nu mai vedem nimic pe geam și să nu ne mai înțelegem om cu om. Ceea ce n-ar fi tocmai plăcut.

Dar mai există o soluție, pe care tocmai autorul – sau „editorul [său] exemplar” – o pune în practică în acest volum: se ia o carte de acum câțiva ani (Despre idei & blocaje [2007], care deja în sine era propria ei reeditare, mai bine de jumătate constând doar din reformulări, recapitulări și anexe), i se lipește o scurtă prefață de actualizare prin reconfirmare, și se scoate la vânzare cu un cu totul alt titlu. După care ne întrebăm serios de ce nu avem o piață a ideilor. (Alex Cistelecan)

thumb.phpAlexandru Polgár, Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel, Idea Design & Print, Editură, Cluj, 2013

O şlefuire a instrumentelor conceptuale pentru a gândi revoluţia sub forma unei decizii (în sensul lui Kierkegaard, adâncit de Heidegger) de răsturnare a capitalismului, prezentată sub forma unui studiu subiectiv şi academic despre un filosof major al epocii noastre, Gerard Granel (1930-2000). Radicalitatea gândirii e ceea ce rămâne după epuizarea experienţelor politice emancipatoare ale modernităţii, istovire camuflată tot mai puţin de competiţia electoralistă. Ceea ce falsifică aparentele deosebiri politice între o falsă stângă şi o falsă dreaptă e temeiul lor comun: Piaţa ca mod de manifestare al fiinţării. Piaţa ca esenţă a Fiinţei nu este anunţul unei noi epoci venită după lumea veche, evul mediu şi modernitate, ci blocarea procesului de constituire a oricărei lumi, căci esenţa sa este de a refuza orice limitare în numele unei producţii infinite. Odată cu marginile ce hotărau lumea, sunt măcinate şi caracterele ce defineau cândva diversele tipuri istorice şi geografice ale umanităţii. Cvasilumea noastră rămâne populată de stafiile indistincte a unor mărfuri-producători-consumatori. Granel aprofundează istoria citită de Heidegger sub forma unor noduri de gânduri metafizice în care Fiinţa se dă ascunzându-se, dar, în interpretarea sa, Fiinţa îşi pierde caracteristicile solare, întunecându-se, devenind sursa oricărei limitări ce face posibilă alcătuirea lucrurilor şi fiinţelor. Se preschimbă în Diferenţă! Deschiderea faptul de a fi în lume, de la care pornea analiza existenţială a lui Heidegger, se transformă în rană, buze ale rupturii, oferind uneltele de limbaj necesare pentru a înfrunta direct criza economică, catastrofa ecologică sau excluderea ca anomalii ce devin norma vremii noastre. Contemplarea diverselor sfârşituri ale Infinitului ce nu-şi mai opreşte re-producerea, sfârşind cu tot ce-i stă în cale! (Claudiu Gaiu)

Ex_libris_Proiectul-feroviar-romanesc_Toader-PopescuToader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, 2014

O istorie fascinantă, extrem de bine documentată, despre care se poate spune că-i lipsește un singur lucru pentru a fi excelentă: abordarea marxistă. Autorul analizează proiectul feroviar românesc în a doua jumătate a secolului 19 ca parte integrantă a proiectului modernității românești. Însă pe cât de bine sunt documentate din punct de vedere istoric transformările succesive ale acestui proiect, pe atât de puțin există o preocupare pentru a lega dezvoltarea sistemului de căi ferate de expansiunea capitalismului la nivel global în a două jumatătate a secolului 19. Cum au arătat istorici precum Maurice Dobb, Fernand Braudel sau Eric Wolf, expansiunea sistemului de căi ferate a susținut a doua fază a revoluției industriale și a repornit mecanismul acumulării de capital, intrat în criză la începutul secolului 19. Prin apariția căii ferate se trece de la industria ușoară a textilelor și manufacturilor la industria grea a fierului și a cărbunilor, ce vor deveni determinante pentru dinamica globală a capitalului în perioada analizată de autor. Nimic din toate acestea nu se regăsește în studiul de față, iar în ciuda unor conexiuni izolate, volumul rămâne foarte ancorat într-o istorie națională clasică. Discuția despre capitalism care lipsește este înlocuită cu una despre modernitate și configurarea spațiului modern prin apariția căilor ferate, destul de abstractă pentru a fi convingătoare.

Toate aceste limitări teoretice (care la rândul lor iau și forme metodologice) nu ar trebui totuși să ne orbească de la a vedea însemnătatea acestui volum. Acesta este unul dintre puținele studii locale care reușește o abordare interdisciplinară, aducând la un loc perspective istorice, sociologice, culturale, de urbanism și arhitectură. Volumul este structurat în trei părți: prima parte cartografiază sistemul de linii ferate și impactul acestuia asupra reconfigurării spațiului (atât la nivel fizic cât și mental), a doua discută elemente tehnice de reconfigurare urbană în momentul în care un oraș devine racordat la calea ferată, iar partea a treia analizează clădirile specifice ale gărilor. Această schimbare progresivă de scală permite surprinderea fenomenului studiat de la nivelul deciziei politice de construire a căilor ferate (și a negocierii transeelor), la nivelul particular al amplasării și arhitecturii unei gări. Însoțit de numeroase date de arhivă, dar și de o serie de fotografii și cărți poștale, volumul este în sine aproape un obiect de artă, remarcabil pentru calitatea sa grafică și vizuală.

Cu o perspectivă teoretică mai amplă și mai bine ancorată istoric (care ar fi depășit astfel cadrul teoretic folosit de autor, anume teoria sincronismului lui Lovinescu!!!) acest volum ar fi fost unul de referință. (Florin Poenaru)

*

Cruzimea și obida din Proștii lui Rebreanu sau ironia și ridicolul din Ziua solemnă a lui Caragiale – un tren ratat și altul oprit – trimit către începuturile feroviare autohtone, cu violența și pasiunile inițiale, de care dă seama Toader Popescu în prezentul său op.

E un tratat despre spațializarea modernității pe meleaguri extracarpatine, studiul îngemănându-se, pentru cititorul amator, cu investigațiile în geografia umană a industrializării, de care se ocupa la sfârșitul anilor 90 Octavian Groza. Spre deosebire de geograf, arhitectul și urbanistul Toader Popescu e mai înclinat spre aspectul voluntarist al creării spațiului, adică mai spre Caragiale și descrierea, chiar și ironică, a acțiunii și mai departe de Rebreanu și analiza resimțirii obiectului modern. În plus, cum ne arată el, în periferia răsăriteană a Europei infrastructura feroviară a precedat uzina. Straturile geologice ale modernității pomenite de autor ar fi poșta, drumul de fier și apoi industriile. Dacă mai adăugăm târzia electrificare a țării, avem o cartografiere tehnică a teritoriului, de multe ori lăsată de o parte în favoarea analizei straturilor culturale ale construirii națiunii prin rețeaua de învățământ public și apoi prin radiodifuziune.

E o istorie intelectuală și faptică a căilor ferate române începând cu propunerea unui „drum de fier tras de cai”, înaintată de inginerul Marin din Cernăuți către domnul Moldovei Mihail Sturza, (1842) până la monumentalitatea gării Suceava-Burdujeni (1898), expresie a unui război al reprezentativității angajat de autorități la frontiere, prelungire a conflictelor vamale cu Imperiul Austro-Ungar. O jumătate de secol de proiecte abandonate, înfăptuite sau modificate ce schimbă hărțile și viețile oamenilor pe măsura avansării căii ferate într-un amestec de voință centralizată guvernamentală, decizie economică a concesionarilor străini și inițiative locale sau interese private. Amalgamul acesta rămâne un discurs secund al cercetării care privilegiază explicit proiectul unitar al decidentului politic. Slăbiciunea inițială a poziției specialistului a condus la privilegierea câștigului în dauna siguranței. Astfel, istoria feroviară română deține tristul record al celui mai grav accident mondial: Ciurea – 1917, peste 1000 de morți, soldați ruși și români, precum și refugiați din calea ofensivei germane. Abia în 2004 și din pricina unui tsunami, statistica dezolantă a catastrofelor consemnează un dezastru și mai însemnat pe căile ferate srilankeze.

Vedem de-a lungul cărții decăderea unor capete de linie, ca Botoșani, viața nouă a unor localități odinioară izolate, ca Pașcani, nașterea din glasul roților de tren a turismului pe Valea Prahovei sau a agriculturii în Bărăgan. Avem cronica ivirii urbanismului românesc în cadrele unor comunități puse în fața unui obiect straniu – gara – de la respingerea inițială până la bulevardele principale ce leagă centrul orășenesc de poarta feroviară a localității. În fine, posedăm o trecere în revistă a apariției „stilului arhitectural CFR” plecând de la reproducerea planurilor unor gări occidentale comandate de concesionari și imitate de băștinași până la maturizarea unui caracter local datorat gândirii și realizărilor unor Elie Radu, Giulio Magni (proiectantul gărilor filobizantine de la Curtea de Argeș și Comănești) sau Petre Antonescu (un gând pentru el în dreptul unor bucolice cantoane sau a actualei primării a Bucureștilor, fostul Palat al Lucrărilor Publice).

La capătul lecturii și a contemplării fotografiilor și planurilor de epocă ne putem întreba ce rămâne în urmă azi? Închizând volumul și ridicând privirea, vom zări abandonul treptat al „proiectului feroviar”, reapariția concesionarilor, reprezentați lângă vechile clădiri și monumente ceferiste de micul chioșc de bilete al noilor exploatatori ai căii ferate naționale. Și obsesia unei noi geografii, cea a autostrăzilor, mereu reîncepute și perpetuu celebrate. (Claudiu Gaiu)

bisnitari_descurcareti_coperta1Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coord.), Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori Curtea Veche, București, 2013

„Tataie, cum a fost viața dumitale de când te-ai născut și până în ziua de azi?” (p. 279).

Palpitant, relevant și, mai ales, autentic ca o călătorie cap-coadă cu Iași-Timișoara. Cam aceeași proporție și aceeași probabilitate să dai peste povești interesante, cu tâlc, utilizabile, sau dimpotrivă, perorații, banalități și sforăieli interminabile. Tot acest ghiveci consistent de chit-chat presărat cu informație istoriografică e ținut laolaltă, desigur, de pretextul și principiul – atât de venerat astăzi – al experienței directe, contactului imediat, într-un cuvânt: al autenticității.  Problema cu genul acesta de experiență a autenticității, comprimată și directă ca-ntr-un compartiment cu ușile închise, este că, totuși, la un moment dat trebuie să mai ieși pe coridor, la aerisire. Munca istoricului sau a sociologului abia de-aici începe.

Sau, ca să rămânem în litera și spiritul textului: „Pentru început, cum vă numiți, unde și când v-ați născut? Știi bine că mă numesc Marian și Badiu și îți mai sunt și unchi” (p. 338). (Alex Cistelecan)

modernitatea_romaneasca_Vlasceanu_2014_coperta1Lazăr Vlăsceanu, Marian-Gabriel Hâncean, Modernitatea românească, Paralela 45, 2014

Volumul încearcă să răspundă la o întrebare deja clasică: de ce există decalaje (și acumulare a acestora) între România și (în principal) vestul Europei? Prima parte a volumului documentează aceste decalaje de la începutul modernității și până astăzi, pe câteva paliere: politic (stat de drept, indicatori democratici, etc.), economic (PIB, productivitatea agricolă și industrială), și sociali. Din toate datele (unele foarte utile) reiese în mod clar înapoierea României față de restul Europei, ce se acumulează istoric.

A doua parte încearcă să ofere o explicație a acestei înapoieri, a cauzelor sale. Autorii trec în revistă explicațiile date până acum, grupându-le în trei mari categorii: explicații istorice, geografice și culturale. Această parte, deși acoperă o arie intelectuală vastă, are substanța unor note de curs (în cel mai bun caz). Explicațiile anterioare care s-au dat problemei subdezvoltării și dependenței României în contextul modernității sunt amestecate, trunchiate sau superficial prezentate. Eterogenitatea surselor este de asemenea amețitoare: BP Hasdeu, Cioran și Daniel Chirot sunt toți mobilizați cu aceași seriozitate. Alte abordări, în speciale cele marxiste și cele din școala world-system theory, abia sunt menționate în trecere rapidă. Scopul autorilor nu este de a polemiza în mod direct cu aceste abordări, ci de a introduce propria teorie: o variantă mai istorică de neoinstituționalism. Neoinstituționalismul a fost oricum abordarea principală în științele politice privind tranziția estului post-comunism după 1989. Aici acest model este extins pentru a da seama de retardarea istorică a estului în modernitate. Această extinsie teoretică este valabilă – pentru cine acceptă premisele neoinstituționalismului desigur- numai că cine citește cartea nu poate scăpa de senzația că același argument ar fi putut fi făcut în 45 de pagini, nu în 450. Ultima parte a cărții reprezintă o aplicare a modelului teoretic la situația actuală din România. Acolo se află și câteva pagini foarte penetrante despre nivelul de inegalitate actual din România, cu date elocvente.

Există o întreagă literatură critică la adresa neoinstituționalismului, deci nu va fi locul pentru așa ceva aici. O singură observație merită totuși ridicată cu privire directă la acest volum. Una dintre premisele teoriei dezvoltate de autori este aceea că în modernitatea românească nu am avut o situație în care nu au fost adoptate instituții moderne, de tip vestic, ci, ceea ce a fost specific, a fost faptul că aceste instituții odată adoptate au fost distorsionate de elitele locale, care astfel le-au folosit în interes propriu, de grup, golind astfel instituțiile de sens și ducând astfel, pe termen lung, la subdezvoltare și înapoiere. Ordinea instituțională oficială a fost mereu înlocuită de una practică (informală), între cele două existând mereu o disjuncție. Pentru autori, România va recupera ecartul dezvoltării față de vest doar în momentul în care va fi eliminată această ordine informală – prilej pe care autorii îl identifică în mod optimist în integrarea României în UE după 2007.

O asemenea perspectivă transformă desigur elitele politice și economice locale în agenți ai istoriei, de parcă aceștia ar acționa autonom în interiorul granițelor naționale, singura determinare fiind doar voința acestora de a împlini binele general. Dar nici măcar acest aspect nu este principala problemă cu această formă de explicație istorică. Problema e că nu e o explicație, ci o proiecție abstractă. Atunci când se identifică un model ideal (abstract și anistoric) de ordine instituțională formală, care doar trebuie corect importat în diferite locuri pentru a reproduce modelul și succesul vestic este absolut sigur că importul va fi mereu inferior perfecțiunii originalului. Prin urmare, explicația eșecului instituțional va fi perpetuă, în condițiile în care insituțiile vor fi mereu perfectibile, iar voința elitelor locale mereu insuficientă și în orice caz îndoielnică. Astfel, Vlăsceanu și Hâncean mobilizează o serie de argumente academice și date sociologice pentru da glas unui sentiment care deja este foarte răspândit la nivel popular: dacă am avea un capitalism ca în vest (și nu varianta sa autohtonă, oligarhică, neocomunistă și coruptă), totul ar fi ca acolo. Construcția capitalismului de tip vestic –visul modernității Est Europe – continuă. (Florin Poenaru)

 

 

One Response to Minirecenzii I

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.