Între noi, harfiștii

 Un text de:  vlad a. arghir

Emoționant ca un claxon puternic în plină noapte, ca o criză de nervi la desert sau ca un ghiont neașteptat sub coaste, articolul lui Erwin Kessler* nu-i un produs critic, ci un produs a ceea ce critică. Tăios și suveran peste un samar, umplut, din greu, cu informație despre artiști, opere și epocă, textul cosește evidențele și seceră pe cei evidențiați. Ca orice criză de nervi (șoferul, exasperat, se aruncă pe claxon) e, firește, indistinctă, hiperbolică, paralogică, puțin dezlînată și prea sonoră, e spumoasă și, spumegîndă, împroașcă puțin cu scuipat unde se nimerește – cireașa de pe tort, de pildă (Ciucurencu, Bernea). Ca oricărui acces de exasperare, nu poți nici să-i dai dreptate, nici să nu-i dai, n-ai loc să-l contrazici, nici timp să îl aprobi. Pulsul sare brusc și rămîne sus: aha, ar fi putut dar nu au ieșit în stradă, au avut armele și le-au folosit drept pensule. „Lucrările (600!) lasă loc descoperirii”, de acord, am văzut-o și eu, și, fără să mă simt, în calitate de „public”, „ofensat”, expoziția, ca expoziție, mi se pare o ironie critică alunecată în bășcălie istorică, Salon în regim de penurie, tableau vivant (cum sugerează cei doi Grigorești animați de-o firmă de monitoare și expuși, la înălțime, pe bune, de-o parte și de alta a intrării), un bazar fără altă miză, decît, poate, scandalul (care nu știu să fi avut loc) și fără altă noimă decît, poate, comercială. Sau e, poate, doar o provocare – fiindcă poate. Vorba asta, care (deși ar fi putut, pînă la urmă, totuși, nu) l-a compromis pe Clinton marchează dreptul aroga(n)t la abuz – anomia, diversiunea sarcastică sub pretextul conciziei și pretenția, nesusținută, de înțelepciune sau măcar de sinceritate. În română, aluzia la povestea asta acoperă și un frecvent îndemn obscen sau o exclamație (nu e clar de ce) injurioasă. Pulsul revine încet-încet la normal. Cu de-alde astea sîntem obișnuiți. Erwin Kessler reperează onoarea artistică, recuperează puțin ortodoxism, ceva conceptualism, niște artiști mai tineri. Expoziția e, văd și eu, o varză nesărată, un comprimat de tip digital, abundentă, haotică și hipertextuală, multidimensională și labirintică, tarată de stîngăcia, sau taxată de fronda, cuiva care nu a reușit să-și domesticească mediul de lucru (tipul acesta de expunere și spațiul disponibil) și are, oricum, intenții mai mari decît îi permite plapuma. Așa și articolul. Revoltat pe bună dreptate, o ia razna prin păpușoiul propriei enervări pînă se calmează. Publicul e mulțumit, expoziția (ca și articolul lui Erwin Kessler) are brusc un sens, vădit ba prin demascare, ba prin ricoșeu. Criza de nervi, ca o șampanie destupată cu pocnet, se liniștește. Șampania i se scurge din sticlă pe mînă și criticul e mulțumit, a demonstrat, ca și Bitzan, pe care-l citează, „(pentru) că puteam totul”. Sincer cu intenție și „onest fără să vrea”, articolul expune „chiar asta”. Că Erwin Kessler poate. Ce noroc !

___ 

* Erwin Kessler – Harfistul şi torpoarea, Revista 22, 6.11.2012

 Imagini expozitie aici: aici  si aici

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.