Încă un pas față de „impresiile de la Cluj” de săptămâna trecută: criza capitalismului post-socialist pe străzile României

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

După câteva momente de atenție dedicate „populației”, „cetățenilor”, „oamenilor”, „românilor” – sau oricum li s-ar fi adresat – (vezi disponibilitatea PDL-ului de a dialoga, dar și mitingul stradal USL), după ce au auzit – și de o parte și de alta – scandările „PDL, USL aceeași mizerie”, oamenii politici s-au reîntors rapid la ipostaza în care își acordă atenție unul altuia. „Poporul“ a redevenit instrumentul abstract al „clasei politice” care face eforturi mediatizate în vederea câștigării competiției asupra statutului celui mai puțin blamat și blamabil politician și/sau partid, sau asupra (re)legitimării lor ca actori credibili ce merită încrederea „poporului”. În cel mai bun caz, din aceste răfuieli politice susținute de dorința de a-l trage la răspundere pe celălalt, putem afla câteva detalii despre sau ne putem reactiva memoria legată de politica deceniilor de după 1990, mai precis de ce a făcut sau nu a făcut un guvern de o culoare politică sau alta în timp ce a asigurat „poporul” din patru în patru ani că îi vrea numai și numai binele. Violența inerentă acestor schimburi de replici ne convinge încă odată că interesele politicienilor se structurează în jurul unor lupte dure asupra privilegiilor economice câștigate datorită pozițiilor politice ocupate, dar ele se repoziționează și sub impactul unui sistem de șantaje reciproce. Cine se mai miră, că în astfel de condiții nimeni nu vrea să demisioneze, nici membrii guvernului, și nici parlamentarii opoziției, sau că unul dintre liderii UDMR care se află parcă din toate timpurile în poziție de conducere lansează (cui? etnicilor maghiari care nu îi contestă, fiind preocupați de turismul politic către Budapesta orchestrat de Viktor Orbán) apelul la răbdare („căci mai sunt doar câteva luni până la alegeri”).

Pe baza acestor evoluții, în ultimele zile, analiștii par să cadă de acord asupra faptului că protestele stradale ar atrage atenția asupra crizei clasei politice și/sau lipsei comunicării acesteia cu cetățenii sau și mai mult, asupra deteriorării democrației. Dar persistența cu care oamenii acuză politicienii de hoție și minciună (tradus și în sloganul din Cluj „vrem primar la primărie, nu primar la pușcărie”), caracterul difuz și generalizat al nemulțumirilor exprimate care aparent nu pot fi satisfăcute de nimeni și nimic, dar și inabilitatea cred, a tuturor, de a prevedea ce se va întâmpla de acum înainte, ne face pe câțiva dintre noi să afirmăm că toate acestea sunt manifestări ale unei crize curente a capitalismului.

Desigur, într-o fostă țară socialistă, și în particular în România unde dictatura național-comunistă a ajuns la cele mai înalte culmi în fostul bloc sovietic, este dificil să transformi azi critica capitalismului într-o marfă vandabilă, sau și mai mult, într-o viziune care reușește să îmbine demontarea neoliberalismului cu atitudinile anti-naționaliste în timp ce propune idei constructive care nu rezonează cu memoria „socialismului real” trăit în România. Să ne amintim și de procesul prin care, într-o țară ca România marcată cel puțin în anii 1980 de o severă economie a lipsurilor, dar și de strategiile cotidiene de adaptare la acea stare (colorate eventual de mici tactici de delimitare de regimul oprimant), politicienii și intelectualii (și în lipsa altor alternative, și în contextul internațional favorabil pentru așa ceva) au transformat nemulțumirile populației într-o “revoluție anti-comunistă”. Până la urmă asta fac elitele de toate felurile: transformă în narative mari povestirile cotidiene minore. Confuzia din când în când panicată de care dă dovadă discursul public (inclusiv cel mediatic) de azi se datorează tocmai incapacității de a crea un Grand Narrative din fluxul de idei care traversează străzile țării. Un Grand Narrative care să mulțumească pe toată lumea, sau cel puțin să re-ducă oamenii înapoi în casele lor și să le recanalizeze atenția de la marile probleme (publice) ale regimului către măruntele lor probleme (private) zilnice.
Vedem, totuși, încercări la diverse nivele (de la protestatarii de pe stradă, prin „societatea civilă instituționalizată”, la politicieni) de a face liste, sinteze, programe de revendicări, acțiuni prin care răzbate speranța că ele pot fi fixate odată pentru totdeauna, și pot fi predate cuiva, undeva, care va face ceva bun cu ele. Cred, că tocmai asta este câștigul major al acestei crize: ne deschide curajul/apetitul/dorința/abilitățile de a ne forma și exprima opiniile despre bunul public și de a le negocia, sau, altfel spus, de a face politică, și de a transforma personalul în politic și invers (chiar dacă, paradoxal sau nu, îi blamăm în extremă pe politicieni, sau, în general, demonizăm politicul).

Da, „nemulțumirile sunt produsul vremurilor”, precum a afirmat premierul de curând; a vremurilor neoliberale, am adăuga noi (precum nemulțumirile din anii 1980 au fost produsul vremurilor național-comuniste), în timp ce trebuie să ne delimităm clar de modul în care acesta și-a continuat explicația: „nemulțumirile sunt produsul măsurilor pe care am fost obligați să le facem”. Căci nu putem accepta astfel de interpretări fataliste care îi dezvinovățesc pe cei care au adus în mod deliberat aceste măsuri în timp ce, prin ele, au favorizat clar o clasă socială susținută de corupția generată la intersectarea intereselor economice cu cele politice. Sau pe cei care azi se mândresc că „au fost felicitați de Uniunea Europeană pentru modul în care au impus populației măsurile de austeritate”, dar nu au dorit niciodată să transpună în politicile publice naționale agenda europeană socială.
După mai mult de douăzeci de ani de transformări post-socialiste – timp în care economia de piață s-a constituit în urma sau în funcție de negocierile privilegiaților aflați în apropierea puterilor politice (naționale și internaționale) – este timpul să ne dăm seama și trebuie să rostim fără temeri că regimul capitalist este marcat de crize, și trebuie să învățăm să facem ceva cu ele. Trebuie să le observăm, analizăm, și trebuie să știm să ne revendicăm drepturile social-economice în timp ce negociem cu autoritățile locale, cu statul, și de ce nu, cu FMI-ul, cu Banca Mondială. Până una alta, trebuie să rămânem pe stradă până când și oricând va fi nevoie să convingem factorii decizionali să re-atribuie statului atribuțiile sale sociale; să aibă tăria să impună politici de redistribuire menite să rebalanseze inegalitățile produse de economia de piață (chiar dacă acestea contravin intereselor lor economice personale); să găsească soluții și fonduri pentru protejarea bunului public (cum ar fi educația, sănătatea) față de influențele nefaste ale „competiției economice”; și să atragă investiții pentru crearea unor locuri de muncă unde, cel puțin, angajații nu ajung în situația să „nu poată să producă suficient față de cât fură angajatorii”, sau în situația să nu poată să-și permită să cumpere ceea ce produc. Strada este și va rămâne spațiul legitim al reacțiilor față de criză până când clasa politică nu va pune și nu va menține „nemulțumirile difuze” produse de regimul neo-liberal pe agenda publică.

24.01.2012.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.