Hybris. De ce a pierdut Hillary Clinton alegerile?

În cartea sa recentă Hillary Clinton încearcă să (-și) explice ce s-a întâmplat de a pierdut alegerile prezidențiale americane în fața lui Donald Trump deși, până chiar în ziua alegerilor, era dată drept câștigătoare sigură, cu cel puțin 3 procente avans. Chiar dacă a câștigat votul popular, Cliton a pierdut bătălia în state cheie fapt ce i-a asigurat până la urmă o victorie confortabilă actualului președinte.

Doar că în carte nu e vorba de o explicație. După cum se vede cel mai bine din titlu, Clinton nu-și pune nici o întrebare, nu are nici o nedumerire. Ea vrea doar să-și exprime frustrarea că a pierdut, să dea glas traumei prin care a trecut atunci când a văzut că ceea ce era deja al ei de drept – funcția de președinte – s-a dat până la urmă altuia. Mai mult, cartea este și o răfuială ulterioară cu toți cei care, în opinia lui Clinton, au fost răspunzători pentru pierderea alegerilor. Cum vom vedea, lista este lungă.

Clinton era atât de sigură de victoria sa, încât își pregătise cu multe luni înainte ținuta pentru momentul de investitură ca prima femeie președinte. În august 2013 a cumpărat casa de lângă locuința familiei Clinton din Chappaqua pentru a avea spațiul necesar echipei cu care călătorește de obiecei președintele SUA. Echipa de campanie – extrem de numeroasă – a fost gândită pe modelul unei echipe de la Casa Albă. Cu luni înainte de ziua votului, Clinton își petrecea seara citind CV-uri ale potențialilor membri ai viitoarei ei administrații. Ziua votului Clinton o petrece cu staff-ul ei pregătind discursul victoriei ce urma să fie rostit pe o scenă special amenajată la Jarvis Center, unde susținătorii acesteia deja se adunaseră pentru petrecere. Totul era gândit și organizat ca și cum alegerile ar fi fost deja câștigate, sau cum că ziua votului era doar o formalitate peste care urma să se treacă cât mai repede posibil.

Pentru Clinton pierderea alegerilor n-a fost o simplă înfrângere, după cum reiese din carte. A fost un moment de traumă datorat faptului că a pierdut ceva despre care credea că este în mod inevitabil și de drept al ei. Pentru Clinton funcția de președinte era pasul următor, firesc, al unei cariere care începuse cu funcția de șef al studenților, continuase cu cea de Primă Doamnă, apoi cu cele de Senator și Secretar de Stat. Funcția supremă era de la sine înțeleasă cu un asemenea parcurs, iar întreaga sa campanie electorală a fost axată pe faptul că este cea mai pregătită persoană din competiție pentru a deveni președinte, chiar dacă acest lucru o făcea susceptibilă la acuzațiile de a fi parte din establishment și, deci, parte din problemă.

Mai mult decât datorită CV-ului, Clinton s-a simțit îndreptățită la funcția de președinte datorită genului. Fusese prima femeie candidat al unui partid din istoria SUA și urma să devină prima femeie președinte, urmându-i la conducere unuia de culoare. Practic, așa cum s-a văzut în campanie și se reiterează și în carte, Clinton nu se mai reprezenta doar pe sine. Ea devenise întruchiparea istoriei mișcărilor femeilor ca atare, din a doua jumătate a secolului al 19-lea până astăzi. Cu o asemenea tradiție era imposibil să piardă. Mai mult, ar fi fost o injustiție istorică ca acest lucru să se întâmple, un pas înapoi în mersul inevitabil spre progres al istoriei.

Numai că până la urmă Clinton a pierdut și nu în fața oricui, ci în fața unui bărbat alb, recunoscut pentru machismul, sexismul și misoginismul său. Ceea ce trebuia să fie triumful unei istorii a mișcării femeilor culminând cu alegerea primei femei președinte, s-a terminat nu doar cu o simplă negație a sa, ci cu opusul său. Hybris. Nu e de mirare atunci că singura explicație – de natură, să-i spunem, structurală – pe care Clinton o dă eșecului său este tocmai misoginismul și sexismul americanilor, ceea ce face misiunea unei femei candidat (care, ca femeie, trebuie să întâmpine oricum o serie de obstacole fundamentale ce lipsesc în cazul bărbaților) de-a dreptul imposibilă.

“After the election, I thought a lot about this. Maybe it’s because I’m a woman, and we’re not used to women running for President. Maybe it’s because my style of leadership didn’t fit the times. Maybe it’s because I never explained myself as bluntly as this.”

În mod inevitabil, și de mai multe ori în carte, vina pică pe votanți, fie pentru că nu au votat, fie pentru că au votat cu Trump. Practic, pentru Clinton, votanții americani nu țin pasul cu vremurile, mulți dintre aceștia, mai ales cei care au votat cu Trump, fiind în urma istoriei.

“But the biggest reason I shied away from embracing this narrative is that storytelling requires a receptive audience, and I’ve never felt like the American electorate was receptive to this one. I wish so badly we were a country where a candidate who said, “My story is the story of a life shaped by and devoted to the movement for women’s liberation” would be cheered, not jeered. But that’s not who we are. Not yet.”

 

Nu doar că americanii nu sunt la un astfel de grad de dezvoltare, lucrurile stau mai grav. Ei sunt de-a dreptul retrograzi votând Trump.

 

“This has to be said: sexism and misogyny played a role in the 2016 presidential election. Exhibit A is that the flagrantly sexist candidate won. A whole lot of people listened to the tape of him bragging about sexually assaulting women, shrugged, and said, “He still gets my vote.”

 

Și, puțin mai încolo, Clinton scrie:

 

“But I think there’s another explanation for the skepticism I’ve faced in public life. I think it’s partly because I’m a woman. Hear me out.”

 

Opoziția de bază pe care Clinton o folosește ca formă de explicație a înfrângerii sale este, așadar, aceasta: femeia și feminista Clinton, întruchiparea istorică a mișcărilor femeilor, a fost învinsă de un bărbat alb, macho, misogin, sexist și rasist. Americanii au avut un cuvânt de spus în asta, votând pentru acesta din urmă. Nu este doar o formă de victimizare a lui Clinton pe baze de gen (am fost înfrântă pentru că sunt femeie și progresistă), ci și o formă de inculpare a unei părți a electoratului.

Nu că ar fi prima oară: în timpul campaniei Clinton s-a referit la susținătorii lui Trump drept “a basket of deplorables”. În carte revine asupra episodului cu intenția de a clarifica ce a spus și de a-și cere scuze. Numai că ceea ce trebuia să fie un moment de penitență din partea lui Clinton, devine tot un prilej pentru autoafirmare. Practic ea subliniază faptul că a avut curajul de a spune adevărul despre unii susținători ai lui Trump, despre rasismul, misoginismul, sexismul și înapoierea acestora.

Clinton merge și mai departe, comparând tratamentul la care a fost supusă în timpul campaniei de către suporterii lui Trump cu cel primit de Cersei Lanister în serialul Game of Thrones atunci când aceasta din urmă este obligată să străbată pe jos și dezbrăcată drumul spre reședința regală, în oprobiul masei. E o imagine sugestivă nu doar pentru cum își imaginează Clinton corpul politic al alegătorilor, ci și, mai ales, cum se raportează la sine ca politician. Într-un moment de reflecție ceva mai teoretică, Clinton crede că sistemul prezidențial american este mai puțin favorabil afirmării femeilor, tocmai pentru că presupune o doză mai mare de populism, în locul expertizei. Prin contrast, crede Clinton, în țările cu sistem parlamentar unde primul ministru este numit de colegi (sic!), femeile au mai multe șanse, tocmai pentru că își pot afirma mai bine calitățile între colegi, nu în raport cu electoratul.

Ceea ce face Clinton aici este mai degrabă afirmarea unei predispoziții proprii. Ea recunoaște în mai multe locuri din carte că nu-i plac adunările publice, cu mulți oameni. În general, în campanie, preferă contactele bine plănuite cu oameni selectați înainte și care implică discuții, nu discursuri. Clinton nu are o părerea prea bună nici despre opinia populară. Ea deplânge la un moment dat faptul că votanții nu au spus ce credeau, astfel încât sondajele nu au putut înregistra cu acuratețe realitatea din teren. Oamenii mint, sau cel puțin ascund adevărul, nu votează, sau votează pentru un candidat macho – nu prea pot fi de încredere sau de mare ajutor în aceste condiții. În fapt, ceea ce reiese destul de clar din carte este faptul că viziunea despre politică a lui Clinton este una foarte tehnocrată. Tot ce contează sunt politici publice bune, adică bi-partizane, menite a trece de congres. Atât. Restul e populism, gâdilarea sentimentelor publicului.

Dar e adevărat oare ce spune Clinton, că americanii sunt sexisți și machiști și că au votat un președinte retrograd în dauna unei femei progresiste? Răspunsul este tot în cartea lui Clinton și este negativ. Peste 62 de milioane de oameni au votat cu Clinton, al doilea mare succes la votul popular din istoria SUA după Barack Obama. Nu e totuși radiografia unei societăți înapoiate, sau anti-feministe și machiste. Faptul că mai multe femei albe au votat cu Trump decât cu Clinton este amintit în carte, dar autoarea trece repede peste acest detaliu, fără nici un alt comentariu despre cum candidatul femeie și progresist nu a avut majoritatea pe acest segment. La fel, Clinton notează pierederea unui număr semnificativ de votanți dinspre Obama spre Trump fără a-i sugera nevoia unei analize mai ample în acest sens.

Pentru că narațiunea legată de gen trebuie păstrată ca explicație generală a pierderii alegerilor, toate celelalte trebuie infirmate. Greșeli personale ale candidatului? Poate, dar nu chiar, sau, în orice caz, nu decisive. Faptul că a neglijat muncitorii albi și astfel i-a plasat direct în mâinile lui Trump? În nici un caz. Un grafic produs de Vox arată că Clinton a fost candidatul care a vorbit cel mai mult despre slujbe. Faptul că a neglijat o bună parte a electoratului democraților atunci când a luat în derâdere candidatura lui Bernie Sanders? În nici un caz; stânga, cu ideile sale revoluționare, oricum n-are nici o șansă. Și tot așa.

Există un singur moment în reflecțiile lui Clinton atunci când aceasta pare că pune punctul pe i cu privire la înfrângerea sa, dar și acesta e mai degrabă întâmplător și plin de autoafectare.

“Here’s another example where I remained polite, albeit exasperated, and played the political game as it used to be, not as it had become. That was a mistake.”

Clinton se referă aici la un moment dintr-o dezbatere când s-a cenzurat și în locul unui răspuns populist, a rămas fidelă propriilor principii. Însă ce transpare aici, ca și în alte două sau trei locuri din carte, este frustrarea acesteia că nu a înțeles de fapt natura jocului politic și electoral în 2016. Ea a rămas blocată în 2008 când s-a bătut cu Barack Obama pentru nominalizare, de la care a preluat apoi strategiile sale cele mai importante, precum folosirea de big data în campanie. Doar că în 2016 lucrurile stăteau diferit. În timp ce Clinton se pregătea școlărește cu prouneri de politici publice pe care apoi le repeta ad nauseam, atât Sanders cât și Trump, în felurile lor, au mobilizat idei mărețe (big ideas, cum le zice Clinton), sentimente și pasiuni.

Ceea ce ar fi trebuit să fie un avantaj pentru Clinton (candidatul cu capul pe umeri și cu experiență) a făcut-o pe această să apară ruptă de peisaj, desprinsă de realitatea curentă americană. Două elemente centrale au contribuit la acest aspect: ideea că nu e nevoie de oameni și de politică atunci când ai cele mai bune politici și că totul se poate rezolva printr-un focus group și un policy paper scris de cei mai buni experți, în birourile lor; centrarea campaniei pe persoana lui Clinton, nu pe americani. Întreaga campanie a fost despre ea însăși, despre cum va face istorie ajungând la Casa Albă. Prezența fiicei sale în campanie, dar și a soțului Bill, invocarea ritualică a istoriei mamei sale (prezentată ca dramatică, dar fiind așa doar din perspectiva unei existențe tihnite de clasă de mijloc superioară) – toate acestea au dat natura autoreferențială a campaniei care până la urmă s-a întors împotriva lui Clinton.

Desigur, Clinton nu va recunoaște niciodată aceste lucruri în mod direct. De fapt, încercarea discretă de a recunoaște un eșec structural al campaniei (inadecvarea la timpuri) este făcută tot sub forma unei ironii la adresa votanților. Clinton recunoaște că oamenii voiau să-și facă auzite mânia și supărarea și ea le propunea în schimb politici publice realiste, accentul căzând pe faptul că nu prea ai ce să faci cu astfel de oameni nervoși.

Dacă nu mai e deja surprinzător faptul că pentru Clinton poporul e de vină, ce este cu adevărat impresionant, așa cum reiese din carte, este modul în care Clinton și echipa sa nu au priceput nimic din ce au reprezentat Trump și Sanders. Sunt de notorietate detaliile din mailurile democraților scurse presei chiar în campanie conform cărora echipa Clinton încuraja susținerea lui Trump în rândul candidaților republicani din alegerile preliminare. Ideea era că Trump ar fi cel mai ușor de învins. Cum o recunoaște discret în carte și Clinton, echipa sa nu a prevăzut ascensiunea lui Trump, nu a înțeles tipul de politică și retorică a acestuia, nu a cunoscut sau a ignorat direct trăsăturile bazei sale electorale și nu a avut un răspuns adecvat la stilul său de a face campanie. Cum este posibil ca una dintre cele mai mari și mai scumpe echipe de campanie formate vreodată să înregistreze un asemenea eșec? Răspunsul e simplu: incapacitatea de a ieși din propria bulă, de a înțelege dincolo de cercul campaniei. Înconjurată de zeci de consilieri, sfătuitori, scriitori, strategiști, experți, Clinton a pierdut contactul cu cei cărora trebuia să se adreseze și pe care trebuia să-i convingă. De fapt, nici nu simțea nevoia că trebuie să facă asta, victoria fiind de la sine înțeleasă și oricum întemeiată pe baze istorice, nu electorale.

Există în carte descrierea unei zile tipice din campanie. Deși acestea constau în diverse întâlniri și evenimente, centrul de greutate este fie dimineața, cu lectura memo-urilor și a știrilor, fie seara în prezența staffului de campanie. Clinton apare mult mai mult prinsă în propria lume, decât în lumea, cum s-ar zice, reală a votanților. Din descrierile sale, una dintre activitățile care lua cel mai mult timp era aceea de pregătire a dezbaterilor. Acesta era un proces laborios, mergând până la cele mai mici detalii. Pentru Clinton, o asemenea abordare era de la sine înțeleasă, fiind un semn al profesionalismului, însă în practică totul apărea mult prea regizat și fals în raport cu spontaneitatea și directețea lui Trump.

Dacă Trump a fost subestimat și neînțeles, Bernie Sanders a fost ceva complet neașteptat. Atât de neașteptat, că devenise deranjant. Clinton o spune direct în acest caz:

“Even though I understood that a lot of Democratic primary voters were looking for a left-wing alternative, I admit I didn’t expect Bernie to catch on as much as he did. Nothing in my experience in American politics suggested that a Socialist from Vermont could mount a credible campaign for the White House. But Bernie proved to be a disciplined and effective politician.”

E ceva mai mult decât aroganță aici. Este miopie politică, incapacitate de a înțelege curente sociale în interiorul propriului partid și în societate mai larg. Dar Clinton tot nu este pregătită să înțeleagă sau să accepte acest fapt. Pentru ea și candidatura lui Bernie Sanders este un exemplu de bărbat alb care vrea să pună piedică unei femei în drumul acesteia spre funcția supremă, adică spre o realizare istorică. Feminismul este așadar mobilizat încă o dată ca explicație, sau mai bine zis, justificare.

“Because we agreed on so much, Bernie couldn’t make an argument against me in this area on policy, so he had to resort to innuendo and impugning my character. Some of his supporters, the so-called Bernie Bros, took to harassing my supporters online. It got ugly and more than a little sexist. When I finally challenged Bernie during a debate to name a single time I changed a position or a vote because of a financial contribution, he couldn’t come up with anything. Nonetheless, his attacks caused lasting damage, making it harder to unify progressives in the general election and paving the way for Trump’s “Crooked Hillary” campaign.

Pentru Hillary Clinton, Sanders și Trump nu sunt chiar departe unul de altul într-o frăție a bărbaților menită a pune bețe în roate unei femei în drum spre afirmare politică. Este singura formă de explicație pe care Clinton o poate propune, mobilizând astfel o prejudecată larg împărtășită. Cu acest tip de angajare postmortem ne aflăm la finalul feminismului de tip neoliberal care vedea în afirmarea în politică cu orice preț a femeilor un scop în sine. Aceasta este o ”falsă alegere”, pentru a invoca aici titlul colecției de eseuri care a demontat fără echivoc feminismul faux al lui Hilarry Rodham Clinton. Și acestuia și Clintonismului – adică numele transformării neoliberale a democraților – le putem spune, după înfrângerea lui Hillary, țărână ușoară. În fapt, dar aceasta este o discuție pentru o altă zi, exact tipul de faux feminism practicat de Clinton a făcut posibilă, printre altele, victoria lui Trump.

Dorința lui Clinton de a-și exprima frustrarea și stupoarea nu se oprește doar la acest nivel al denunțului sexismului și misoginiei, al frăției bărbaților care i-ar fi blocat drumul. Cartea, în toate cele peste 500 de pagini, este infuzată de resentiment față de o listă lungă de oameni și instituții considerați vinovați, într-o formă sau alta, de eșecul candidatei. Lista e lungă: după cum am văzut, Donald Trump și votanții săi; cei care nu au votat; sexismul și misoginismul americanilor, Democrații și Bernie Sanders; Republicanii; media (pentru că a atacat-o pe ea și l-a protejat pe Trump, preluându-i discursul); directorul FBI Comey pentru redeschiderea subiectului emailurilor cu doar câteva zile înainte de ziua votului; Vladimir Putin și Julian Assange pentru hacking și intruziune în alegerile americane de partea lui Trump. Președintele Obama primește și el o mică înțepătură pentru că nu a declarat intruziunea rusă drept un atentat la securitatea națională.

Astfel, Clinton dedică capitole separate pentru a se răfui cu media, cu Comey și cu Putin, reluând argumentele binecunoscute. Dacă dimensiunea de gen oferă explicația structurală, intervențiile lui Comey și Putin reprezintă explicația circumstanțială. Pentru Clinton, fără anunțul făcut de Comey, cu tot misoginismul și sexismul din jur, Trump nu ar fi fost președinte. Argumentele despre intruziunea rusească sunt mai cusute cu ață albă și în orice caz au fost adunate pe parcursul anului 2017, altfel spus post-factum, elemente care să suțină o teorie deja oferită ca explicație.

Spre finalul cărții, Clinton încearcă o radiografie a momentului prezent, cu intenția de a trasa liniile viitoare de luptă. În acest sens ea scrie:

“As Appalachian natives such as author J. D. Vance have pointed out, a culture of grievance, victimhood, and scapegoating has taken root as traditional values of self-reliance and hard work have withered. There’s a tendency toward seeing every problem as someone else’s fault, whether it’s Obama, liberal elites in the big cities, undocumented immigrants taking jobs, minorities soaking up government assistance—or me. It’s no accident that this list sounds exactly like Trump’s campaign rhetoric.”

Nu e clar dacă e o descriere corectă a Americii de azi, dar cu siguranță se potrivește perfect cărții scrise de aceasta: încercarea de a da vina pe oricine sau orice altceva decât pe propria personă pentru înfrângere. Volumul este un cri de coeur al unei persoane rănite în propriul orgoliu, deposedată de ceea ce i se părea că merită dincolo de orice dubiu. Normal că într-o asemenea schemă interpretativă doar lumea exterioară poate fi cea vinovată. Cum zice la un moment dat Clinton în carte, ea a făcut tot ce trebuia să facă, acum venise timpul ca și poporul american să-și facă treaba. N-a făcut-o și normal că acum este rândul lui Clinton să fie supărată și nervoasă, adică exact ce ea detesta la votanții lui Trump. Ironia însă îi scapă lui Clinton.

De fapt, la acest nivel se poate identifica cu adevărat eșecul cărții. Pe parcursul acesteia, există încercarea de a o umaniza pe Hillary, de a deschide puțin ușa înspre spațiul privat al acesteia, fie că e vorba de casa ei din nordul statului New York, fie că e vorba de elemente picante din campanie. Hillary vrea să se prezinte pe sine ca om, ca mamă, fiică, soție, soră, bunică. Însă efectul este mai degrabă unul contrar, precum în acest fragment în care Clinton vorbește despre sine la persoana a treia.

“<When I got sick, Hillary hounded me until I went to her doctor and called me immediately after for a full report.” “That’s nothing! When my little girl cut her face, Hillary insisted I get a plastic surgeon and then called back ten minutes later with the best one in Washington on the phone.> They knew me well. It happens at work, too. I make sure everyone has eaten, that my staff is wearing sunscreen if we’re at an event in the baking sun. When reporters who traveled abroad with us got sick or injured, I made sure they had ginger ale and crackers and would send the State Department doctor to their room with Cipro and antinausea drugs.”

Deși Clinton caută să se prezinte pe sine ca o femeie normală cu multe obligații specifice, privilegiul de care aceasta se bucură intră mereu în joc.

“We’ve also been privileged, since moving into the Governor’s mansion years ago, to have people helping ensure that we’re well fed and taken care of. Neither of us has had to make an emergency run to the store to pick up milk in decades. Still, even our privileged lives require a lot of small but vital actions and decisions to keep rolling along, and I’m the one who tends to handle them.”

Desigur, pare ceva foarte complicat. Ce rezultă însă din carte este faptul că familia Clinton are în subordine sute de angajați, fie ca urmare a activităților politice, fie la fundația Clinton. Unele detalii sunt cu adevărat impresionante. Faptul că familia Clinton are un director de reședință nu e chiar surprinzător, chiar dacă nici foarte comun. Hillary are însă un schedule director și scheduler – adică persoanele care se ocupă doar de organizarea agendei zilnice a acesteia. Are de asemenea un responsabil cu deplasarea, care trebuie la rându-i să se coordoneze cu cei 3 agenți de la Secret Service ce se află în permanență în preajma familiei. Hillary beneficiază zilnic de serviciile a patru persoane pentru arănjarea părului și machiaj, toate aflate la vârful meseriei lor. Prietenii familiei Clinton sunt foști președinți americani, senatori, oameni de cultură celebrii, artiști și actori de la Hollywood. Annie Leibovitz a documentat vizual campania electorală. Hainele lui Clinton sunt făcute de o echipă specială formată din prietenii ei de la Ralph Lauren. Cartea la rându-i a fost scrisă în colaborare de cei trei speechwriters ai ei. Orice, dar nu o femeie obișnuită este Hillary Clinton.

Un singur lucru lipsește însă ca totul să merite, să aibă sens: funcția de președinte. Istoria, pe care Clinton o credea de partea ei, a hotărât altfel.

 

3 răspunsuri la Hybris. De ce a pierdut Hillary Clinton alegerile?

  1. Valentin spune:

    cred ca Mrs.Clinton ar fi dat dovada de o luciditate remarcabila daca ar fi incercat sa explice de ce 45% dintre americanii cu drept de vot pur si simplu nu sunt interesati de competitie; [si de ce aproape 10% dintre cei care au votat cu Obama in 2008/2012, l-au preferat pe Trump in 2016]. oricum, ideea este ca oamenii nu prea mai vad nici o miza reala in cursa politica si o trateaza ca pe un spectacol, mai mult sau mai putin reusit

  2. Dan Ungureanu spune:

    A explica ”de ce Trump a cîștigat” sau ”de ce Hillary a pierdut” e inutil. Diferența de voturi a fost foarte mică, așa cum a fost în ultimii 50 de ani în SUA. Ca de obicei, 50 % din alegători nu au venit la alegeri : diferența dintre candidați le-a părut prea mică. Un singur lucru e de zis : Trump e primul candidat independent care cîștigă – independent, fiindcă și-a susținut campania din banii proprii, și nu a mai avut funcții politice. Sentințele McCutcheon și Citizens United ale Curții Supreme ale SUA au permis companiilor să cheltuiască oricît în campaniile electorale. Ceea ce a avut contrariul efectului scontat : la republicani, un independent a bătut toți cei zece candidați ai establishmentului. Iar mesajul lui Trump, demagogic sau nu, populist sau nu, ipocrit sau nu, a fost unul anti- establishment.

  3. Camila Rodela spune:

    Am fost rănită și inima sa stricat când o problemă foarte mare a avut loc în căsnicia mea acum șapte luni, între mine și soțul meu. atât de îngrozitor încât a dus cazul în instanță pentru divorț. el a spus că nu a vrut niciodată să stea cu mine din nou, și că nu mai mă iubește. Așa că a împrăștiat casa și mi-a făcut pe mine și pe copiii mei să treacă prin dureri severe. Am încercat toate mijloacele mele posibile să-l duc înapoi, după ce am cerșit mult, dar nu i-am făcut nici un folos. Și a confirmat că ia luat decizia și nu a vrut niciodată să mă vadă din nou. Deci într-o seară, când mă întorceam de la muncă, m-am întâlnit cu un vechi prieten al meu care mi-a cerut soțul. Așa că i-am explicat toate lucrurile, așa că mi-a spus că singurul mod în care îl pot aduce pe soțul meu înapoi este pentru a vizita o vrăjitoare, pentru că a lucrat cu adevărat și pentru el. Deci niciodată n-am crezut în vrajă, dar nu aveam altă alegere decât să-i urmez sfaturile. Apoi mi-a dat adresa de e-mail a vrăjitorului pe care la vizitat. ogagakunta@gmail.com. A doua zi dimineață, am trimis un e-mail la adresa pe care mi-a dat-o, iar vrăjitorul mi-a asigurat că îmi voi aduce sotul înapoi a doua zi. Ce afirmație uimitoare! N-am crezut, așa că a vorbit cu mine și mi-a spus tot ce trebuie să fac. Apoi în dimineața următoare, așa de surprinzător, soțul meu, care nu mi-a sunat în ultimele 7 luni, mi-a sunat pentru a mă informa că se întoarce. Atât de uimitor!! Așa sa întors în aceeași zi, cu o mulțime de dragoste și bucurie, și-a cerut scuze pentru greșeala lui și pentru durerea pe care mi-a provocat-o eu și copiii mei. Apoi, din acea zi, relația noastră era acum mai puternică decât a fost înainte, cu ajutorul unei vrăjitoare. Deci, vă voi sfătui acolo dacă aveți ogagakunta o problemă de contact, vă ofer 100% garanție că vă va ajuta .. Trimiteți-l la: ogagakunta@gmail.com

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.