Gaddafi – ultimul umanist

Războiul civil care s-a declanşat în Libia în ultimele săptămâni este dublat de unul, deşi poate nu la fel de sângeros, dar la fel de puternic, ce se desfăşoară în mediul academic anglo-american. Povestea este de acum foarte bine cunoscută: în vâltoarea evenimentelor din Libia s-a „descoperit” că London School of Economics (LSE) a fost beneficiara unei donaţii generoase de 1,5 milioane de lire sterline din partea fundaţiei lui Saif Al-Gaddafi, fiul lui Muammar şi mândru deţinător al unui doctorat în teorie politică al instituţiei. Mai mult, contra a 2 milioane de lire sterline universitatea se angaja să pregătească mai mulţi oficiali libieni în arta guvernării şi managementului. De atunci, Howard Davies, directorul LSE care a aprobat această donaţie, a demisionat, în timp ce George Soros, de asemenea absolvent al LSE, şi-a cerut scuze pentru sfatul dat instituţiei de a accepta aceste contracte de sponsorizare. Teza de doctorat al lui Saif este acum recitită cu scopul de a se descoperi un presupus plagiat şi de a-i retrage astfel acestuia titlul de doctor.

Acesta este însă abia vârful aisbergului. În 2004 guvernul libian a angajat o firmă de relaţii publice, Monitor Group, în vederea îmbunătăţirii imaginii sale externe, pe fondul unei reorientări politico-economice către puterile vestice. Condusă de un profesor de economie de la Harvard, Mark Fuller, firma de PR angajată de guvernul libian pentru 2 milioane de euro este una aparte. Mare parte dintre fondatori precum şi dintre angajaţi sunt universitari. Firma îşi recrutează personalul din cei mai buni 2% absolvenţi ai universităţilor din Ivy League. Prin urmare, şi strategia de lucru este diferită de restul firmelor din domeniu. În locul unor campanii de PR standard, aceasta operează la un nivel mai subtil: angajarea, contra a unui comision, a unor personalităţi intelectuale şi academice marcante din lumea vestică care, prin poziţia pe care o deţin, pot influenţa atât opinia publică cât şi opinia politicienilor. Astfel, Anthony Giddens, unul dintre cei mai cunoscuţi sociologi contemporani, autorul celebrei „A treia cale”, fost consilier al lui Tony Blair şi fost director al LSE a fost unul dintre cei care au fost plătiţi să meargă în Libia, pentru ca la întoarcere să raporteze, în ziare de impact global precum The Guardian, El Pais, La Repubblica, progresele pe calea democratizării şi deschiderii către vest pe care le-a înfăptuit Libia. Giddens nu a fost singurul, evident, ci a fost însoţit de Benjamin Barber (autorul unei inepţii pseudo-sociologice numită Jihad vs. McWorld, traduse, cum altfel, şi la noi şi introdusă ca lectură obligatorie în unele facultăţi de comunicare şi ştiinţe politice), Francis Fukuyama (omul apocaliptic cu sfârşitul istoriei), Robert Putnam, un neoconservator de la Harvard, precum şi de mai mulţi alţi profesori şi profesoare mai puţin proeminenţi de la LSE, Harvard, Michigan şi alte universităţi de, cum se zice, renume. 

Citite acum, articolele lui Giddens despre Libia par de-a dreptul comice şi pun într-adevăr în chestiune atât integritatea sa profesională (pentru că a pretins că scrie articole de opinie, deşi acestea erau de fapt „comisionate”) cât şi a publicaţiilor care au găzduit texte din care tot ce lipseşte este „p”-ul de la final. Mai mult, întreaga operaţiune în care s-au prins intelectualii şi ulterior LSE are toate trăsăturile unei comedii burleşti: Giddens şi Barber ţinând conferinţe cu Gaddafi în cort; Gaddafi invitat să vorbească prin webcam la un seminar la LSE în timp ce manifestanţi anti-Gaddafi se băteau cu poliţia pe culoarele instituţiei, Saif Gaddafi invitat să vorbească în cadrul unei „Ralph Miliband lecture” (Miliband fiind un fost profesor de orientare marxistă la LSE) despre democraţie şi societate civilă (adică subiectul tezei sale de doctorat), asta în timp ce zeci de articole de presă salutau noul drum al Libiei. Citiţi aici[1] un „reportaj” pe BBC din 2006 despre progresele Libiei pe calea democratizării, dovadă că implicarea universitarilor nu este decât vârful vizibil al unui complex politico-instituţional mai amplu.

Dar care este până la urmă „revelaţia” care animă acum mediul academic, prins în acest vortex al demascărilor şi complicităţilor? Faptul că un sociolog de talia lui Giddens a acceptat să susţină în mod direct şi prin scris regimul Gaddafi? Dar de ce ar fi asta mai blamabil decât susţinerea în mod direct şi prin scris a regimului Blair? Giddens era la fel de vinovat, ca intelectual şi universitar, când s-a pus în slujba puterii lui Blair, legitimând „capitalismul cu faţă umană” sub numele de „A treia cale” – adică, mai precis, înscrierea New Labor în coordonatele thatcherismului. La fel de vinovat a fost, ca intelectual şi universitar, tăcând în momentul în care guvernul Blair a decis intervenţia în Irak pe baza unor minciuni sfruntate legate de armele de distrugere în masă. Adică e firesc să minţi pentru Blair, dar e o catastrofă să minţi pentru Gadaffi? Lucrurile stau la fel şi la un nivel mai general, dincolo de persoana particulară a lui Giddens sau a celorlalte nume implicate. În filmul documentar cu adevărat remarcabil „Inside Job” (2010), proaspăt câştigător la Oscar, se arată foarte clar cum gândirea economică universitară americană (cea din mainstream, în frunte cu Harvard Business School) a trecut încă din anii 1970 de partea puterii poltice dominante (transpartinice) şi a marilor corporaţii (care de fapt şi finanţează aceste universităţi). Astfel, pe lângă inventarea unor economice financiare complicate şi oculte (precum derivativele) mare parte din gândirea economică universitară americană a argumentat şi legitimat constant nevoia de dereglementare a sectorului financiar, de micşorare a taxelor pentru cei mai bogaţi, de tăiere a fondurilor sectorului bugetar, de mărire a vârstei pensionării, etc –adică a principalelor coordonate ale gândirii neoliberale. De ce LSE ar fi mai vinovată că face afaceri cu Gaddafi, decât pentru curicula neoliberală de public policy pe care o promovează? Asta ca să nu spunem nimic despre universităţile şi centrele de cercetare medicală care sunt complet supuse dominaţiei financiare a corporaţiilor din industria farmaceutică, despre universităţile tehnice aflate sub papucul complexului militar-industrial global sau despre anti-comunismul post-communist academic care nu a făcut altceva decât să legitimeze şi să sprijine politicile dure neo-liberale ale tranziţiei din ţările fostului bloc sovietic. Astfel, toată povestea cu Gaddafi (tatăl şi fiul) pare a avea rolul perfect de calmare a conştiinţelor: am găsit elementul perturbator, ţapul ispăşitor intrat ilegitim în sala de clasa, acum putem să ne continuăm liniştiţi treburile ca şi până acum – adică perpetuarea dependenţei structurale a mediului academic global de factorii politici, economici şi ideologici dominanţi.     

Astfel, nu se poate să nu existe un dram de înţelegere pentru reacţia lui Saif Gaddafi la modul în care cei de la LSE au vrut să scape de toată afacerea[2]: acesta i-a numit laşi pe foştii prieteni universitari care, dacă nu apăreau problemele din ţară, nu ar fi suflat o vorbă despre doctorat şi despre bani[3]. Adevărul este că situaţia internă din Libia este doar parte din context. Discuţiile legate de finanţarea LSE de către familia Gaddafi şi guvernul libian vin într-un moment în care mediul academic din întreaga lume suferă tăieri de fonduri fără precedent. Parte a politicii neoliberale, mediul academic este acum reajustat în conformitate cu „cerinţele pieţei”, „rentabilităţii” şi „profitului”. Astfel, politicienii, prin tăierea de fonduri publice pentru universităţi, le obligă pe acestea să intre pe piaţă în căutarea de bani –ceea ce LSE a şi reuşit cu succes, obţinând câteva miliarde. Aceşti bani au fost foarte buni şi foarte curaţi atâta timp cât Gaddafi era în graţiile occidentului –deşi este vorba de acelaşi Gaddafi care a recunoscut implicarea Libiei în atentatul de la Lockerbie. Suntem puşi astfel în faţa unei gândiri cinice totale: universităţile trebuie să acţioneze pe piaţă pentru atragerea de bani, dar trebuie în acelaşi timp şi să păstreze aparenţa unor anumite standarde etice-morale cu privire la provenienţa banilor – cerinţă ce nu se aplică altor companii ce evoluează pe piaţă şi nici universităţilor atunci când îşi asigură fonduri din parteneriate cu corporaţii ce fac afaceri cel puţin la fel de dubioase cu ale familiei Gaddafi.

Desigur, nu este deloc cazul să plângem pe umărul LSE sau al oricărei alte universităţi. Însă tot acest scandal nu relevă decât, pentru a câta oară, nivelul incredibil de ipocrizie al vestului – şi în principal al intelectualilor şi universitarilor săi. Când Gaddafi, la începutul anilor 1970, reprezenta avangarda luptei anti-imperialiste şi încerca fundamentarea unui regim socialist şi islamic moderat pan-african în vederea emancipării colective a acestor state în cadrul unei federaţii africane, Gaddafi era pur şi simplu un „dictator sângeros şi nebun”. Când la începutul anilor 2000 contextul s-a schimbat, şi Gaddafi a intrat în jocul neoliberal cu petrol şi luptă anti Al Qaeda a devenit brusc simbolul schimbării şi democratizării Africii – o potenţială Norvegia a Africii, cum frumos se exprima Giddens. Acum, când o mişcare populară de răsturnare a lui Gaddafi a câştigat teren (destul de dubioasă ea însăşi, din câte se pare[4]), Gaddafi a devenit din nou dictatorul care trebuie să plece –verdict venit evident după o perioadă de aşteptare şi tatonare a puterii forţelor de opoziţie. Una dintre soluţiile de rezolvare a crizei din Libia este considerată a fi intervenţia armată a forţelor vestice. După cum era probabil de aşteptat, primele voci care au cerut imperativ această măsură au fost -da, aţi ghicit- vocile unor universitari americani, atît neoconservatori cât şi liberali[5]. Astfel, pare că ne aflăm în faţa mecanismului de funcţionare a vestului descris foarte bine de Noam Chomsky, unul dintre puţinii universitari americani cu adevărat critici cu sistemul din care face parte: ştergerea urmelor prin rescrierea istoriei. Ce este mai convenabil în acest moment decât o intervenţie glorioasă a vestului în Libia care să ducă la înlăturarea (eventual asasinarea, precum a lui Sadam Husein) dictatorului Gaddafi şi instaurarea „democraţiei”. S-ar uita atunci foarte repede că acesta a fost partenerul atât politic cât şi economic al vestului. Momentul ştergerii de situri compromiţătoare ar rămâne astfel o mică, inutilă, pudoare britanică.

Din această perspectivă, Gaddafi (atât tatăl cât şi fiul) apar ca adevăraţi umanişti, în cea mai bună tradiţie europeană. Nu mă refer aici doar la încrederea în educaţie şi în rolul intelectualilor publici de a construi argumente raţionale în cadrul tradiţional al sferei publice (presă, cărţi, mediul academic) cât, mai precis, la acea injuncţie etică de a trăi viaţa în vederea auto-împlinirii cu scopul realizării binelui general. Chiar şi decizia de a rămâne în ţară şi de a lupta cu arma în mână trebuie privită în cadrul acestui orzont etic –oricât de sângeroasă şi brutală ar părea. Este foarte simplu şi la îndemănă respingerea unor astfel de idealisme în lumea noastră post-politică, tehnocrată şi academică drept simple fundamentalisme ale unui dictator însetat de putere, dar măcar Gaddafi, cel puţin retoric, încă mai face referinţă la imperativul egalităţii între oameni şi la datoria suprimării exploatării– glume de seminar, desigur, în alte medii mai progresiste, preocupate mai degrabă de legitimarea tăierilor fondurilor publice şi, deci a creşterii inegalităţilor, atunci când nu sunt direct implicate politic în asta (cum este cazul mediul intelectual şi academic mainstream din România, profund implicat nu doar în legitimarea politicilor de austeritate, cât în producerea acestora[6]).  

Adevărata barbarie este de găsit atunci în cadrul mediului intelectual şi academic. Mulţumită lui Mark LeVine, profesor de istorie la University of California, Irvine, a devenit public ceea ce toată lumea ştia de fapt deja: armata americană, prin diferite corporaţii militare sau subcontractori cu care aceasta lucrează, angajează în mod frecvent absolvenţi de ştiinţe sociale în vederea oferirii de „informaţii culturale” despre populaţiile ţărilor invadate sau în curs de invadare[7]. Practic, antropologii şi sociologii sunt chemaţi să ofere expertiză atât în vederea pregătirii unei invazii militare cât şi pentru managementul socio-cultural al perioadei post-invazie. Desigur, legătura dintre antropologie şi imperialism/colonialism este la fel de veche precum disciplina ca atare, însă modul acesta de angajare militară a fost brevetat în timpul războiului din Vietnam şi readus la viaţă o dată cu intervenţiile militare din Afganistan şi Irak. O eventuală invaziei a Libiei ar mai oferi câteva locuri de muncă pentru o serie de universitari ce trăiesc acum cu spectrul şomajului datorită reducerii de fonduri şi posturi. Astfel, preceptele universităţii burgheze clasice sunt complet aruncate la coşul de gunoi al istoriei, în timp ce graniţa dintre mediul academic şi complextul politico-militar devine doar o aparenţă pe care nimeni nici măcar nu se mai oboseşte să o apere în mod public. În aceste condiţii, nebunia sângeroasă şi vizibilă a lui Gaddafi este mult mai umană şi se înscrie în coordonatele modernităţii iluministe comparativ cu exerciţiul raţiunii şi raţionalităţii private a universitarilor vestici, vinovaţi de crime la fel de odioase, comise însă la adăpostul anonim-tehnocratic al „ştiinţei”, „democratizării” şi „civilizării”. În raport cu mediul universitar actual, Gaddafi pare a fi ultimul umanist. Poate că merită salvat.


[2] Un articol din Financial Times de acum câteva săptămâni arăta cum LSE a trecut conştiincios la editarea sitului instituţiei, dar şi a biografiilor profesorilor, eliminând orice referinţă la colaborarea cu Libia.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.