G. M. Tamás: „Trebuie să revenim la politică”

Textul a apărut inițial inițial în limba engleză aici

Lukáš Likavčan: În Ungaria, o tânără mișcare civică anti-Orbán, Momentum, a obținut recent un succes important în campania împotriva organizării Jocurilor Olimpice. Credeți că această mișcare poate schimba regulile jocului în politica maghiară?

 G.M. Tamás: Nu pare foarte plauzibil ca Momentum să câștige viitoarele alegeri, însă mișcarea reprezintă un nou stil de a face politică. Acești oameni preiau de la dreapta majoritatea prejudecăților, fără însă a-i accepta toate politicile, și preiau de la stânga moderată și de la liberali anumite politici, fără să admită că sunt moderat de stânga ori liberali. Mișcări similare apar pretutindeni în Europa, de pildă USR în România – care se bucură deja de succes, intrând în Parlament – sau mișcarea lui Emmanuel Macron, care pare să fie cel mai bine clasat candidat la viitoarele alegeri prezidențiale din Franța.

Să luăm un exemplu. Liderul mișcării Momentum afirmă în toate interviurile că la ultimele alegeri a votat pentru partidul d-lui Orbán, asta și pentru a demonstra că nu-i un „agent străin”, un iudeo-liberal ori un „roșu”. Multă lume din societatea civilă maghiară (de pildă, mișcarea profesorilor) procedează la fel. Asta le oferă, cum ar veni, onorabilitate în ochii majorității. De asemenea, ei ocărăsc toate partidele ce s-au aflat la guvernare după 1989 (fie ele de stânga ori liberale de centru), conformându-se astfel prejudecății generale că în țara noastră acționează, desigur, niște forțe antinaționale care ne înrobesc și ne vând Europei, liberalilor, feminiștilor, egalitariștilor, vegetarienilor și altor drăcovenii de acest fel.

Oamenii din mișcarea Momentum se conformează acestei prejudecăți răspândite, dar totodată se opun măsurilor antidemocratice, antiliberale, antiegalitare ale guvernului. Însă o fac cu mare grijă. Ar spune ceva de genul: „Noi nu avem nicio ideologie. Nu suntem nici de dreapta, nici de stânga, însă vom merge în fiecare localitate din Ungaria și le vom cere părerea oamenilor. Problemele n-ar trebui abordate prin prisma niciunei teorii.” Aceasta este o teorie neanderthaliană a politicii – și anume că nu există niciun fel de concepte politice, ci doar experiențe și interese și prejudecăți. Totodată, aceste mișcări au o foarte puternică dispoziție generațională și de clasă. Pretutindeni, tinerilor li se spune să fie tineri, neîntinați de blestemele trecutului, indiferent dacă-i vorba de sistemul comunist ori de cel democratic din ultimul sfert de veac. Acești oameni vorbesc despre trecut cu o intonație ce sugerează că-i vorba de un mysterium tremendum al răului. Trecutul este o crimă, însă tradițiile noastre naționale trebuie venerate. În plus, sunt și mișto.

 

Așadar, ați spune că într-o astfel de mișcare politică nu există nicio urmă de strategie populistă?

 

Dacă prin termenul populist îi desemnăm pe cei care măgulesc opinia publică, atunci, într-adevăr, sunt buni la asta. Însă nu aș vrea să le lipesc vreo etichetă. Dar e tragic că acești oameni cred că teoriile politice se invalidează în virtutea faptului că sunt teorii și că avem nevoie numai de o administrare publică eficientă și o conștiință națională sănătoasă. Este foarte interesant că toată campania împotriva Jocurilor Olimpice a ignorat problemele legate de sportul profesionist (corupție, șovinism, răspândirea celui mai nociv spirit competitiv: o metaforă atât pentru capitalism, cât și pentru război) ori de turismul de masă. A fost vorba numai de faptul că Olimpiada e mult prea costisitoare. Niciun alt aspect n-a fost atins, întrucât ar fi stârnit controverse – iar ei nu vor controverse, vor doar consens și, deci, popularitate și, deci, succes electoral. Mișcarea Momentum s-a înfățișat drept cel mai mic numitor comun, lipsit de orice idee.

 

Într-un articol recent ați contrazis un discurs răspândit ce susține că politicile lui Orbán, Fico or Szydło/Kaczyński sunt populiste. Puteți lămuri puțin chestiunea?

 

Istoric vorbind, nu există nicio specie de populism care să nu fi fost întemeiată pe resentimentul, real sau imaginar, al majorității populare față de elite. Ungaria și Polonia sunt regimuri autoritare și, oricât de elitiste ar fi ele, au nevoie de susținerea votanților – ceea ce nu-i nimic nou –, la fel cum procedează oricine vrea să câștige alegerile. Dar a dori să câștigi alegerile nu înseamnă populism. Până și Charles de Gaulle voia să câștige în alegeri. Deci? Este o neghiobie să se considere populismul un sistem care exclude participarea populară, înlocuind-o cu versiunile cele mai extreme de inegalitate. Drept exemplu, să ne gândim la faptul că domnul Trump a fost acuzat că e populist. Ei bine, e un demagog – însă nu toți demagogii sunt populiști. Cu siguranță, a vrut un vot majoritar – și l-a obținut. Dar s-a dovedit că votanții săi erau, în medie, mai înstăriți decât votanții adversarei sale; cea mai mare parte din politicile pe care le-a propus nu sunt în avantajul majorității populare; iar anturajul lui e format din câțiva dintre cei mai bogați oameni din lume. Însă acest ultim aspect n-ar fi atât de important dacă numirea lor în funcții înalte n-ar fi în acord cu măsurile antipopulare pe care le propune. Oricum am lua-o, el nu reprezintă interesele majorității populare.

Este paradoxal că acum egalitariștii sunt cei acuzați că ar constitui elita, iar asta în virtutea simplului fapt că se întâmplă să fie pe moment o minoritate. Formau socialiștii utopici din anii 1830 elita? Cred că bancherii din Paris și saint-simoniștii și orléaniștii constituiau elita, iar faptul că socialiștii utopici erau o minoritate neînsemnată nu-i făcea elitiști. Așa că este complet ridicol să spunem, de pildă, că universitarii liberali și de stânga din America formează elita. Elita se află pe Wall Street, în serviciile secrete, în aparatul militar, la Washington DC. Aceștia sunt oamenii cu prestigiul și puterea elitelor tradiționale. A răsturna totul cu sus-n jos – și nu în realitate, ci doar retoric – nu este o metodă foarte valoroasă de analiză politică ori de teorie socială.

 

Dar se poate pune întrebarea și invers: există o legătură necesară între populism și politica emancipatoare?

 

Această legătură este contingentă, însă există mai multe șanse ca o mișcare egalitară, nu una antiegalitară, să aibă și un conținut emancipator.

 

Face posibilă contingența acestei legături între populism și politica emancipatoare un fel de „trădare a stângii”, după cum v-ați exprimat recent?

 

Tot ce se poate. Este incontestabil că majoritatea partidelor social-democrate au trecut în tabăra neoliberală, iar asta din diferite motive, cele mai multe datorându-se diferitelor frici sociale. Dar nu există nimic necesar în faptul că clasa muncitoare albă devine rasistă; lucrul acesta poate fi prevenit, și poate fi prevenit prin ceva ce se numea cândva politică. Ea a fost calea prin care s-au preîntâmpinat asemenea dezastre. Însă această cale a fost uitată – o trădare nu neapărat din rele intenții, ci una datorată nervilor prea slabi sau orizontului prea îngust.

 

Cum răspundeți argumentului că pentru a avansa, de exemplu în ceea ce privește politica emancipatoare, trebuie să depășim distincția dintre stânga și dreapta?

 

Cred că-i o tâmpenie (râde). Stânga are o lungă și complicată istorie, dar încă mai există câteva criterii simple cu care se poate judeca dacă cineva este sau nu de stânga. Unul trimite la egalitatea socială, materială și culturală, dincolo de egalitatea de șanse și dincolo de drepturi egale. Altul trimite la participarea populară și împărțirea puterii. Dacă sunt prezente ambele lucruri – mai ales simultan –, atunci se poate vorbi de o stângă. Niciun partid și nicio mișcare de dreapta nu îndeplinește aceste două criterii. Faptul că toată lumea pretinde acum că trece dincolo de clasă este, desigur, un fenomen important ce nu trebuie negat. Tabăra liberală de stânga apreciază egalitatea cu etalonul coeficienților de stratificare cu siguranță foarte importanți ai etnicității, rasei, genului, vârstei și stării de sănătate, însă procedând astfel trece cu vederea clasa – deși acest lucru s-a mai schimbat oarecum odată cu intrarea în prim-plan a unor oameni ca Bernie Sanders și cu victoriile și înfrângerile stângii în Grecia, Spania și Portugalia.

Până una alta, dreapta le spune celor din clasa muncitoare albă: „Sunteți mai săraci nu din cauza automatizării, robotizării, digitalizării, și nu din cauza exploatării tot mai accentuate, ci din cauza tuturor acelor tinere stângiste din universități care cer drepturi egale pentru femei și homosexuali.” Aceasta e o propagandă mincinoasă, însă, în mod nefiresc, a fost luată în serios. Ce spunea Cezar plebeilor romani? „Sunteți într-o situație proastă din cauză că aristocrații decadenți din Senat slujesc interese grecești și asiatice și nu mai iubesc Roma, pentru că au adoptat năravuri și obiceiuri străine «nefirești», sunt imorali și priapici.” Aceasta e cea mai veche minciună din istorie! Nicio societate de castă sau de clasă nu poate supraviețui fără să încerce să înșele majoritatea și s-o convingă că are un interes legitim în menținerea neîncetată a inegalității. Astăzi însă până și progresiștii învinovățesc indirect clasa muncitoare de evoluțiile autoritare și inegalitare reacționare. Ceea ce-i tragic (fiind totodată ridicol), pentru că înseamnă capitulare în față opiniei clasei conducătoare. Clasa conducătoare crede că proletarii sunt niște țărănoi și, ca atare, nu merită niciun respect – de pildă, nu merită să fie educați –, condamnându-i la consumul de resturi materiale și spirituale. Aceasta reprezintă concepția conservatoare pe care se presupune că stânga o disprețuiește și o combate.

 

Dar nu cumva argumentul dumneavoastră implică o distincție deloc necesară între clasă și alte tipuri de identitate? Se pot naște mari neînțelegeri dacă esența stângii ar consta într-o concentrare exclusivă pe conflictul de clasă.

 

Nu, nu aș nega că activiștii pentru drepturile homosexualilor și feminiștii din clasa de mijloc sunt de partea stângii. Acestea sunt chestiuni autentice și relevante pentru orice politică de stânga. Dacă până și vechii social-democrați au fost destul de isteți încât să-și dea seama acum 120 de ani că pensia universală și dreptul de vot pentru femei sunt parte a luptei de eliberare, de ce noi ar trebui să fim mai proști decât ei? Toate acestea sunt și luptele noastre. În unele din aceste lupte avem aliați liberali, de exemplu în chestiunile egalității de gen sau în luptele comunităților LGBTQ+. Dar există lucruri cu privire la care socialiștii nu-și vor găsi niciodată aliați. Socialiștii sunt singuri când afirmă că conducerea politică nu trebuie întemeiată pe poziția privilegiată a unei clase avute, a unor indivizi bogați și cu relații, a unor grupuri politice și profesionale de elită, a unor elite aristocrate, clericale sau militare, ori chiar a majorităților etnice sau confesionale.

Să luăm ca exemplu noile mișcări civice deja amintite. Toți liderii mișcării Momentum au lucrat la Bruxelles ca asistenți și stagiari în instituțiile Uniunii Europene. Ei fac parte din clasa de mijloc managerială, cea care în clipa de față se presupune că deține suprema măiestrie intelectuală. Aceștia sunt oameni care „știu”. În timpul monarhiei austro-ungare, se spunea mereu că e nevoie de conducerea unei clase superioare educate („de calitate”, cum spuneau britanicii), pentru a nu ceda instinctelor animalice ale prostimii. În vremea monarhiei austro-ungare, „de calitate” ar fi însemnat oamenii cu diplomă, care puteau fi ofițeri în armată, sau cei din eșaloanele superioare ale administrației de stat. Aceștia erau „satisfaktionsfähig”, cei care puteau provoca ori puteau fi provocați la duel. Se presupunea că doar ei dispuneau de „onoare”. Educația a fost întotdeauna înfățișată ca unicul fundament al superiorității.

Uitați ce se petrece în țări atât de moderne ca Germania. Știți ce zic unii oameni împotriva lui Martin Schulz? Că nu are bacalaureatul. Aceștia susțin că nu au nimic împotriva tatălui său, un modest polițist, dar totuși continuă să spună că fiul ar fi trebuit să aibă studii superioare – ca și cum copiii săracilor s-ar bucura de șanse egale cu restul. În privința acestor lucruri, socialiștii vor rămâne socialiști, iar alții nu. Desigur, trebuie să schimbăm societatea dacă vrem într-adevăr să scăpăm de aceste inegalități sociale și culturale de care suferim.

 

Referitor la capitalism și schimbare socială: se poate separa criticarea capitalismului de practicarea solidarității?

 

Nu, și nici nu ar trebui. E vechea poveste a indiferenței radicalilor față de reformele sociale treptate. În această privință (chiar dacă nu și în altele), sunt un admirator al lui Lenin, căci el a înțeles foarte bine că nu trebuie niciodată să pierdem din vedere care este poziția noastră și care sunt scopurile noastre, iar pentru a le atinge trebuie să combinăm munca în parlament și în administrațiile locale, unde e cazul, cu activitatea clandestină, conspirativă, și cu organizarea sindicală. Haideți să vedem cum putem face astăzi mai acceptabilă viața oamenilor în vârstă: sunt complet de partea celor care vor mărirea pensiilor. Viața este prelungită fără să fie extinsă viața bună, iar această problemă poate fi rezolvată prin reforme treptate. Voi sprijini astfel de reforme, deși nu cred că acest lucru va duce la emanciparea omenirii și la sfârșitul alienării. Dar dacă alină suferința, sunt de partea lor.

 

În ceea ce privește solidaritatea, m-am întrebat mereu care ar trebui să fie strategia noastră. Ar trebui să punem mâna pe stat, să ni-l apropriem, ori să construim rețele autonome de solidaritate ce pot șunta un sector public disfuncțional?

 

Multă lume după ’89 și-a pus speranțele în societatea civilă, în mișcarea Occupy, în antiglobalizare… S-o spunem direct: aceste tactici au fost înfrânte. Nu ne putem sustrage puterii, întrucât puterea este prea puternică. Îmi doresc, dacă vreți, un gen mai vechi de politică. Vechiul stat capitalist opresiv are noi aliați: rețelele sociale și diferite alte platforme ale societății civile. Iar pentru a schimba această stare de fapt, stânga trebuie să încerce să influențeze, să modifice, să transforme puterea. Să înceapă de la „a spune adevărul în fața puterii” și să încheie cu a pune mâna pe putere. Asemenea metode trebuie inventate, iar metodele din trecut inventariate și verificate.

Cu toate acestea, se poate argumenta că sistemele parlamentare ar putea deveni irelevante. E adevărat că rolul și rațiunea lor de a fi este pusă serios sub semnul întrebării. Chiar și dacă aș fi liberal, n-aș ști cum să mă raportez la problema supraviețuirii statelor naționale parlamentare. Sunt deschis în privința metodelor de urmat, însă cred că abandonând politica reală, care implică puterea și controlul asupra violenței de stat, nu vom ajunge nicăieri. Evitarea luptei asupra puterii, pentru a ne păstra conștiința curată și puritatea teoretică, nu este o opțiune. Desigur, mi-aș dori să fie adevărat contrariul a ceea ce spun. Cine vrea să meargă într-un cătun și să discute virtuțile democrației directe cu un bătrân țăran habotnic? Am fost cândva, pentru foarte scurt timp, politican de profesie, și-mi amintesc că lucrul acesta e foarte obositor. Dar nu poate fi evitat. Rudimentar spus, dacă ești de partea poporului, trebuie mai întâi să vorbești cu poporul, iar apoi să faci ceva pentru el.

 

O ultimă întrebare. După Brexit și câștigarea alegerilor de către Donald Trump, pare că Vestul se aliniază Estului, nu invers. Credeți că experiența regimurilor autocrate ale lui Putin, Orbán, Kaczyński sau Fico oferă stângii est-europene posibilitatea de a deveni un fel de avangardă a politicii anti-establishment?

 

Acesta este exact lucrul pe care-l credeau Lenin și Troțki în 1905: că datorită naturii extreme a autocrației țariste, Rusia era veriga slabă. Sigur, într-un fel cred că suntem mai moderni decât Vestul; nu mai există o aristocrație ori nobilime autentică, iar tradiția este fără vlagă (acesta fiind motivul pentru care intelectualii est-europeni vorbesc atât de mult despre ea). Dar există o deosebire între Rusia anului 1905 și situația de astăzi: în Rusia, exista o abnegație eroică a ilegalismului politic, identificat cu Narodnaia volia. Poate că astăzi avem autocrație, dar ne lipsesc vechii nihiliști simpatici, ba chiar și creștinii dezamăgiți. Vă puteți închipui mișcările de stânga de astăzi spunând, așa cum afirma Eugen Leviné, marele revoluționar din Bavaria, că sunt moartea-n vacanță („Wir Kommunisten sind alle Tote auf Urlaub”)? Ori că sunt viitorii martiri ai mișcării comuniste? Epoca unor astfel de oameni a trecut.

Totuși, chiar dacă pentru scurtă vreme, am fost expuși direct iluziilor capitalismului liberal, iar aceasta a fost o lecție foarte dură. Și mai există o altă lecție pe care am învățat-o, căci evenimentele din 1989 au arătat cât de ușor se poate schimba un sistem social. Nu au existat milioane de morți, și cu toate acestea economia a fost privatizată brusc, iar Armata Roșie s-a topit în aer. Suntem martorii vii ai faptului că schimbările bruște sunt posibile. Prin urmare, nu trebuie să disperăm, chiar dacă pe moment forțele noastre sunt neînsemnate. Există mulți oameni care se declară la „stânga”, inclusiv unii reacționari, clovni naționaliști precum d-l Fico, însă problema stângii veritabile ține nu atât de slăbiciune, cât de număr. Există fermitate, există seriozitate, însă adevărata stângă este foarte mică și este adesea îngropată în teorie și în istorie. Nu aș numi asta slăbiciune, căci slăbiciunea ar implica o neseriozitate. Nu este cazul.

Așa că, desigur, trebuie să revenim la politică, iar asta într-o manieră serioasă. Nu înființând mici partide și obținând câteva mii de voturi, demers foarte respectabil, dar foarte epuizant – și nu merită. Uneori însă gesturile publice cântăresc greu și trebuie să ne afișăm adevăratele convingeri. Acesta e un argument cu privire la tactică. Din acest motiv, cred că partide ca Razem din Polonia reprezintă demersuri utile, deși prea pe linie pentru gustul meu. Dar asta-i o chestiune de detaliu. În ansamblu, vechile probleme ale căii reformiste și căii revoluționare trebuie rediscutate în lumina noilor circumstanțe cu care ne confruntăm. Să nu uităm că dușmanul este colosal de puternic. În anii 1920 și 1930, socialismul în Europa a fost înfrânt pretutindeni – fără excepție –, chiar și acolo unde contrarevoluția fascistă a avut un caracter preventiv, lucru foarte bine înțeles de către Ernst Nolte. Azi nu ne confruntăm cu fascismului, deși există asemănări izbitoare – în special mobilizarea rasistă a maselor populare împotriva propriilor interese. Dușmanul de clasă nu s-a schimbat mult și nu ne va ierta dacă demonstrăm că vrem să și înfăptuim ceea ce spunem.

 

Lukáš Likavčan este filosof și activist ecologist, colaborator frecvent al platformei A2larm.cz.

 

Traducere din limba engleză de Andrei State

 
CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *