Extrema dreaptă informală (despre finanţa internaţională)

mina autor-pngExtrema dreaptă se asociază în general cu discursul împotriva libertăţii individuale şi a suveranităţii naţionale în accepţiune luministă. Ea contestă ideea individului creator de drept, sau altfel spus – ideea că cetăţeanul este sursa ultimă a guvernării legitime, contestă reprezentativitatea democratică a sumei voinţelor subiective, opunându-i o viziune religioasă ori metafizică asupra politicii (dreptul divin, „pământul şi strămoşii“, totalitarismul statal sau voinţa de putere). Preferă aşadar conducerea autoritară şi eventual paternalismul corporatist, în detrimentul deliberărilor parlamentare şi al organizării sindicale. Extrema dreaptă se defineşte de asemenea prin raportarea polemică la „duşmanul din interior“, care devine şi „ţapul ispăşitor“ al răului social.

Modelul exemplar pentru extrema dreaptă îl oferă fascismul (folosim termenul generic, fără a mai distinge între diferitele sale variante naţionale). Prin raportare la acest model, în zilele noastre se consideră că ar fi de extremă dreaptă partidele naţionaliste, antiimigraţioniste sau rasiste, de la Frontul Naţional în Franţa şi Partidul Libertăţii din Austria, până la Jobbik[i] în Ungaria şi Zorii Aurii din Grecia.

Nu discutăm acum în ce măsură aceste partide se subsumează într-adevăr extremei drepte. Probabil că Jobbik mai mult, Frontul Naţional mai puţin, dacă ţinem seama că Marine Le Pen a renunţat la insinuările antisemite mai vechi ale tatălui său, în timp ce Krisztina Morvai se afişează cu uniforma grupării paramilitare antiţigăneşti Garda Maghiară. Remarcăm numai faptul că toate au devenit în retorica publică noile „stafii care bântuie prin Europa” ameninţând democraţia, ceea ce nu este în principiu fals dar este înşelător, întrucât abate atenţia de la un pericol mai mare, pe care mijloacele de informare ale establishment-lui caută să-l oculteze agitând sperietoarea naţionalismului.

Să fiu bine înţeles: nu contest ascensiunea extremei drepte în formula ei partinică[ii]. Afirm însă două lucruri trecute în mod obişnuit sub tăcere. În primul rând, că ascensiunea respectivă a fost favorizată indirect de situarea socialiştilor la centrul eşichierului, lăsând categoriile populare autohtone fără altă reprezentare politică decât a partidelor naţionaliste. În al doilea rând, afirm că oricât de spectaculoase ar fi progresele în alegeri ale acestor partide, nu reprezintă încă o ameninţare structurală pentru democraţie. S-ar putea să genereze chiar mişcarea contrară, de mobilizare socială în jurul valorilor civice. Adevărata primejdie vine din partea extremei drepte informale, mai precis din partea finanţei internaţionale, a cărei acţiune erodează democraţia în coordonatele sale fundamentale.

Identificarea finanţei internaţionale cu extrema dreaptă riscă să pară improprie. Să nu uităm însă că activitatea ei nu e de natură strict economică, ci interferează cu zona instituţională, dacă ar fi să amintim numai faptul că firme precum Lehman Brothers şi Goldman Sachs au fost dealeri primari pe piaţa bonurilor de trezorerie. Băncile recurg la serviciul statelor fie ca factori de presiune – a se vedea poziţia guvernului german în chestiunea datoriei greceşti –, fie ca infuzori de capital prin împrumuturi publice – cum s-a întâmplat în România. Aşa-numitele datorii suverane constituie în fond contribuţia statelor la capitalizarea profiturilor şi socializarea pierderilor.

În unele ţări, delegaţii Fondului Monetar Internaţional sunt implicaţi în deciziile financiar-bugetare mai mult decât miniştrii, ceea ce se poate spune şi despre guvernatorii băncilor centrale, de pildă Mugur Isărescu – mai preocupat de cursul de schimb şi de imperativele monetariste ale Fondului, decât de relansarea economică. Organismele financiare se angajează aşadar efectiv într-un joc cu implicaţii politice. Este ilustrativ cazul Ungariei, unde Viktor Orban a iniţiat preluarea băncii centrale sub controlul guvernului. Consecinţa a fost că presa străină l-a transformat din democrat şi european, în dictator şi naţionalist. Încercarea de a rezista Fondului Monetar Internaţional a contat mai mult decât ideologia holistă a Coroanei maghiare eterne.

Spre deosebire de partidele naţionaliste, care funcţionează la vedere şi pot fi combătute mai uşor, extrema dreaptă informală procedează prin reţele de influenţă şi afilieri mai puţin sesizabile şi deci mai dificil de contracarat. Este vorba de un complex transnaţional de bănci, corporaţii de servicii financiare, firme de consultanţă, fonduri de investiţii, cu relaţii în presă şi chiar în mediul universitar, cum reiese din schema Ponzi pusă la cale de Bernard Madoff.

Reprezentanţii acestui complex încearcă să-i disimuleze potenţialul antidemocratic recitând mantra friedmaniană a capitalismului care garantează libertatea. Înţeleg că şi consilierul guvernatorului Băncii Naţionale a României, Lucian Croitoru, şi-a exersat de curând pana în acest sens. Ei nu precizează însă că libertatea nu e totuna cu democraţia, şi nici capitalismul nu e totuna cu liberalismul. Pentru capitalism singura libertate care contează cu adevărat este cea de întreprindere, care se disociază la o adică – aşa cum arată istoria – de libertatea individuală sau de asociere. Capitalismul se acomodează cu regimurile autoritare, până şi în China comunistă, deoarece astfel de regimuri îl scutesc de neplăcerile pe care le cauzează sindicatele libere, negocierile colective şi cu deosebire grevele.

Documentul care certifică exemplar orientarea de extremă dreaptă a finanţei internaţionale este Tratatul de guvernanţă fiscală, care-şi propune să asigure pieţele financiare prin măsuri monetariste, în spiritul „regulii de aur“ a nedepăşirii deficitului bugetar. În sine, opţiunea monetaristă nu este ilegitimă sau nedemocratică. Numai că, în conformitate cu Tratatul, aplicarea ei nu survine pe calea persuasivă a negocierilor instituţionale şi a dialogului social, ci prin impunerea de către birocraţii Comisiei Europene, care se substituie demnitarilor aleşi ai statului. Atare substituire contravine esenţialmente sistemului democratic reprezentativ, în care decizia trebuie să aparţină conducătorilor legitimaţi prin alegeri, nu unor funcţionari din afară şi iresponsabili în faţa cetăţenilor pentru care decid.

În această ecuaţie de putere, voinţa cetăţeanului, ca sursă a dreptului, devine irelevantă. Este înlocuită cu argumentul de autoritate al expertizei tehnocratice, iar legitimitatea fondată pe suma voinţelor pozitive liber exprimate se estompează în favoarea noii metafizici a pieţelor şi a cursului valutar – succedaneu mercantil pentru „voinţa de putere” în capitalismul consumerist secularizat. Este simptomatică aprehensiunea establishment-ului în legătură cu referendumurile, susceptibile să încurce planurile multinaţionalelor şi ale birocraţiei suprastatale de la Bruxelles[iii], şi încă mai simptomatică este desconsiderarea opţiunii populare proclamate explicit – cum s-a întâmplat cu ocazia referendumului din România, în 2012.

Spre deosebire de autoritarismul afirmat al extremei drepte mai vechi, cel practicat de finanţa internaţională actuală este insidios, în sensul că exponenţii ei politici caută să salveze aparenţele invocând parlamentarismul împotriva poporului în stradă (situaţia din Grecia) sau voluntarismul justiţiar prezidenţial împotriva corupţiei parlamentare (situaţia din România). În primul caz întâlnim mai curând o formă de oligarhie cu reacţii autoritare la protestele sociale, pe când în România avem un autoritarism propriu-zis, în care preşedintele infirmat prin referendum conduce în continuare încălcând Constituţia, graţie susţinerii externe. Cu cât liderii care servesc finanţa internaţională sunt mai impopulari, cu atâta depind mai mult de sprijinul din exterior, executând în schimb comenzile primite.

Adversitatea faţă de sindicate este o altă caracteristică a extremei drepte recognoscibilă în acţiunea finanţei internaţionale, în Europa de Est mai ales, unde privatizările şi dezindustrializarea au demantelat organizaţiile sindicale. Aici nu mai intervine legea „mâinii invizibile” a pieţei, ci un demers direcţionat al Fondului Monetar Internaţional, pe placul Băncii şi Comisiei Europene, al cărui efect social este restrângerea mobilizării populare şi scăderea rezistenţei la austeritate. Un fenomen analog se observă la scară mai mică şi în Occident, dar de această dată ca efect al delocalizărilor. Dincolo de exploatarea inerentă, capitalismul producător a avut cel puţin meritul de a fi asigurat progresul material (industrie, infrastructură, magazine universale etc.). Capitalismul speculativ, în schimb, este interesat mai mult de tranzacţiile bursiere cu titluri fictive, respectiv de falimentarea şi vânzarea la bucată a fostelor mari întreprinderi.

Dezindustrializarea şi delocalizările, prin faptul că generează şomaj şi pauperizare, oferă totodată extremei drepte informale referenţialul polemic specific, adică „duşmanul din interior“ şi „ţapul ispăşitor“. Este vorba despre asistaţii sociali sau chiar despre bugetari în general, pe care Traian Băsescu îi califica drept „graşii“ ce trăiesc pe seama „slabilor“ din sectorul privat. Despre aceştia se insinuează că sunt de fapt nişte paraziţi, că ei sunt vinovaţi de criza economică, nu bancherii care au încasat prime inclusiv când au adus băncile în pragul falimentului, că în ignoranţa sau reaua lor voinţă nu pricep argumentele superioare ale noii dogme monetariste, insistând nejustificat cu tot felul de revendicări suspectabile de, horribile dictu, comunism sau antieuropenism. Uneori compromiterea se extinde la nivelul întregii naţiuni, cum se întâmplă cu grecii invariabil „evazionişti“ şi „puturoşi“. Este şi aceasta o manieră de exercitare a dominaţiei smbolice, întrucât prin discreditarea morală a categoriilor populare se delegitimază implicit activismul lor social-politic.

Astăzi nu se mai recurge la eliminarea fizică a „duşmanului din interior“, măcar nu în mod direct. Pentru respectarea deficitelor de austeritate, reprezentanţii politici ai intereselor financiare procedează la reducerea cheltuielilor bugetare şi la disponibilizarea salariaţilor de la stat. E adevărat că mai apar scăpări ilustrative pentru adversitatea lor faţă de bugetari, ca de pildă la altminteri mereu seninul Emil Boc, atunci când evoca ieşirea „pe cale naturală“ a pensionarilor din sistem.

În aceată ipostază informală, corespunzătoare intereselor finanţei internaţionale, extrema dreaptă informală ni se pare aşadar mai primejdioasă pentru democraţie decât partidele naţionaliste. Este mai greu sesizabilă organizaţional, înşală publicul cu trimiterile declarative la drepturile omului şi acţionează de la nivel guvernamental, ceea ce partidele naţionaliste aflate în opoziţie nu pot face. Situaţia este de natură să-i îngrijoreze nu numai pe socialişti, dar şi pe liberali, în măsura în care susţin un regim reprezentativ bazat pe responsabilitatea conducătorilor în raport cu propriul electorat, nu pe aservirea acestora unor structuri mai mult sau mai puţin oculte.

Desigur că va apărea întotdeauna un decalaj între principiile şi practica democraţiei. Acesta va creşte sau va scădea în funcţie de mobilizarea socială şi de critica aplicată puterii. Condiţia unei critici adecvate este însă identificarea corectă a ţintelor, deoarece, ca să reiau o formulă cunoscută, marea înşelătorie a diavolului este să te facă să crezi că nu există.

 



[i] Numele complet al formaţiunii este Alianţa Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie Mai Bună.

[ii] În Ungaria, la alegerile din 2010, Jobbik a obţinut 16,67% din voturi şi 47 de mandate parlamentare, în timp ce în Grecia, în 2012, Zorii Aurii au obţinut 6,97% din voturi şi 24 de mandate, intrând pentru prima dată în Parlament.

[iii] După surpriza neplăcută de la consultarea privind Constituţia europeană, în 2009 în Franţa s-a hotărât ca problemele organizării europene să fie tranşate prin votul Adunării Naţionale, exact în maniera în care înţelegea lucrurile conservatorul britanic John Major în anii ’90.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.