Exploatarea muncitorilor români în industria forestieră din Cehia (II)

SERIA: Noua iobăgie

(prima parte aici)

Acest articol vine în continuarea celui publicat în martie 2011, în care descriam situaţia unor muncitori români care au fost exploataţi în industria forestieră cehă în prima jumătate a lui 2010. Textul se bazează pe o serie de interviuri realizate în iulie 2011 cu muncitori, cu reprezentanţi ai unor instituţii publice, precum şi cu oameni din cadrul unora dintre companiile care au avut legătură cu acest caz. Scopul este de a descrie cum s-au schimbat strategiile de recrutare după închiderea biroului PBM Union Jobs din Târgu Mureş, actorii implicaţi în toată această poveste, precum şi condiţiile de trai şi de muncă ale muncitorilor respectivi.

***

În cercetarea anterioară am aflat că o parte semnificativă a muncitorilor români aduşi să lucreze în industria forestieră din Cehia erau etnici maghiari, provenind mai ales din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna. Acesta este principalul motiv pentru care am hotărât să continuăm cercetarea în această zonă şi să încercăm să îi contactăm pe diverşii actori implicaţi.[1] Pentru o înţelegere în ansamblu, ar fi trebuit să lărgim orizontul cercetării pentru a include sutele, dacă nu chiar miile, de cetăţeni români care au lucrat temporar în Cehia. Am decis totuşi să ne concentrăm atenţia pe oamenii recrutaţi din zonele rurale şi oraşele mici din Covasna şi Harghita, luând în considerare şi rolul celorlalte părţi implicate (companii de transport, reprezentanţii locali ai firmelor de recrutare, etc.).

Recrutarea muncitorilor

În cea de-a doua etapă a cercetării am obţinut informaţii mai detaliate despre diferitele strategii folosite în recrutarea muncitorilor români—de la cele mai transparente (publicarea ofertelor de muncă în ziarele locale şi înfiinţarea unor birouri de recrutare) pâna la cele mai obscure, acestea din urmă presupunând contactarea directă a potenţialilor muncitori în mai multe sate din câteva regiuni.

În urma scandalului în care a fost implicată firma principală de recrutare, PBM Union Jobs din Târgu Mureş, şi a investigaţiilor făcute de Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate, compania şi-a încetat activitatea în vara anului 2010, atunci când directoarea companiei, Marta Pavelová, a şi plecat din oraş.

Cu toate acestea, Pavelová a rămas în Romania, participând la demersuri similare de recrutare în mai multe sate din Covasna şi Harghita, prezentându-se drept angajată a companiei-mamă din Cehia.[2] Unii săteni îşi amintesc că au auzit de Pavelová de la locuitorii altor sate unde, împreună cu un bărbat ceh/slovac, aceasta îşi promova oferta de muncă în străinătate.[3]

Pentru recrutarea muncitorilor, compania cehă se baza pe o serie de actori, incluzând recrutori locali (spre exemplu, C.H., o femeie despre care se presupune că este din Odorheiu Secuiesc), sau chiar şi unii dintre cei care erau recrutaţi pentru a munci în Cehia, aceştia fiind rugaţi să îi anunţe pe toţi cei care credeau că sunt interesaţi de generoasa ofertă.

Zvonul s-a răspândit rapid, pe măsură ce recrutorii treceau dintr-un sat în altul, vorbind cu oameni din fiecare locaţie, lăsând fluturaşi la magazinele din sate, publicând anunţuri în ziarele locale în limba maghiară şi stabilind întâlniri cu oamenii interesaţi din fiecare comunitate. Aceste întâlniri erau fixate la numai câteva zile după ce satele respective erau vizitate pentru prima oară fie de către „Marta” (Pavelová) fie de către recrutorii locali. Situaţia pe care aceştia le-o prezentau sătenilor era foarte similară, deşi nu identică, în toate locaţiile. Aceştia spuneau că au nevoie de cât mai mulţi oameni—atât bărbaţi, cât şi femei—dispuşi să înceapă lucrul în doar câteva zile. Angajatorul oferea cazare, bani pentru mâncare şi asigura transportul gratuit din România în Cehia. În cazul în care muncitorii rămâneau pentru mai mult de trei luni, costurile întoarcerii acasă urmau de asemenea să fie acoperite de angajator. Faţă de primăvara lui 2010, când muncitorii trebuiau să plătească între 150 şi 450 de euro, de această dată nu s-a cerut niciun comision de recrutare.

Sătenilor li se spunea că urmau să se ocupe mai ales cu tăiatul copacilor în păduri din Cehia, timp nouă ore pe zi (cu o oră pauză de prânz), şase zile pe săptămână. Deşi se ştia că în unele sate munca la pădure era o tradiţie, nu se cerea niciun fel de calificare sau experienţă de muncă în domeniul forestier. Salariile promise variau între 1200 şi 1700 de euro pe lună, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a îndeplini, sau chiar de a depăşi, normele de lucru impuse de angajator.[4]

Recrutorii le-au mărturisit sătenilor că urmau să fie plătiţi cu 50-80 de euro pentru fiecare lucrător, fiind în interesul lor să recruteze cât mai mulţi oameni cu putinţă.

Plecarea din România

La câteva zile după ce au avut loc aceste discuţii, câteva autocare şi microbuze au venit sa îi ia pe muncitori. Pentru că la momentul respectiv cei interesaţi erau prea mulţi, nu au putut să plece toţi în acelaşi timp. Câteva grupuri au avut drum direct până în Cehia, pe când alţii au trebuit să schimbe autocarele în Budapesta, unde au fost preluaţi de microbuzele angajatorului ceh sau ale altor companii din Ungaria şi Slovacia. La fiecare două-trei zile veneau microbuze care aduceau înapoi muncitori şi plecau cu alţii.

Muncitorii erau transportaţi din satele în care locuiau până în oraşele din apropiere cu autobuze închiriate de la firmele locale de transport; unii dintre oamenii cu care am discutat şi-au amintit că un şofer din Baraolt (judeţul Covasna) se plângea că şoferii nu fuseseră plătiţi pentru serviciile prestate. În aceeaşi situaţie se afla şi o companie de transport din Cluj-Napoca, deşi se pare că până la urmă compania cehă şi-a achitat parţial datoriile faţă de aceasta.

Munca în pădurile din Cehia

Deşi erau angajaţi de aceeaşi companie, Wood Servis Praha—probabil un subcontractor indirect al Less and Forest—românii erau împărţiţi în grupuri care lucrau în mai multe regiuni ale Cehiei—e.g. Parcul Naţional Šumava, Munţii Krušné hory, sau Parcul Naţional Krkonoše—condiţiile de cazare şi muncă variind relativ puţin de la un loc la altul.[5]

Odată ajunşi la destinaţie, muncitorii erau de regulă cazaţi în pensiuni şi cabane care pe timpul iernii erau destinate turiştilor. Între patru şi opt oameni trebuiau să împartă o cameră, baia şi bucătăria fiind comune pentru mai multe camere. Aceasta era şi cea mai mare problemă din punct de vedere al cazării, spaţiul insuficient pentru baie şi bucătărie obligându-i pe oameni să stea foarte mult la coadă.

În comparaţie cu cei despre care am scris în articolul precedent, grupurile care au plecat la lucru în cea de-a doua jumătate a anului au primit echipament de protecţie, deşi bocancii, mănuşile şi căştile nu au fost disponibile de la început. Pentru a le putea folosi, muncitorilor li s-a spus că li se va deduce din primul salariu o sumă între 150 şi 200 de euro, urmând ca banii să le fie returnaţi la terminarea contractului, cand urmau să ajungă înapoi în România.

Cu toate că migranţilor li se spusese că vor trebui să taie copaci şi lemn, la destinaţie aceştia şi-au dat seama că unii dintre ei trebuiau să decojească trunchiurile de copaci—o sarcină pe care o considerau a fi mult mai solictantă decât tăiatul. În funcţie de specificul sarcinilor pe care trebuiau să le îndeplinească, majoritatea au primit câte o drujbă cântarind aproximativ 14 kilograme. Pentru  mulţi dintre aceştia era prima oară când vedeau asemenea unelte pentru decojit, unelte pe care nici măcar nu ştiau să le folosească. Cu toate acestea, fiecare trebuia să înveţe să folosească drujba şi să lucreze cu uneltele respective în fiecare zi.

În privinţa programului de lucru, muncitorii şi-au dat seama că în loc de 9 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, după cum li se promisese, trebuiau să lucreze 7 zile din 7, trezindu-se la ora 4 dimineaţa şi întorcându-se nu mai devreme de 6 seara, rămânând la lucru uneori chiar şi până la ora 10 noaptea.

Oamenii erau transportaţi de la spaţiile de cazare la locurile unde trebuiau să lucreze în maşini supraaglomerate şi câteodată în containere închise, fără ferestre şi fără vreo sursă de aer şi lumină. Pauzele de masă s-au scurtat la jumătate de oră, iar în zilele ploioase primeau doar o haină de ploaie şi nu toată ziua liberă. Din cauza programului şi a numărului limitat de facilităţi, muncitorii nu aveau cum să cumpere sau să gătească mancare seara şi nici să îşi usuce hainele ude, deşi trebuiau să le poarte zilnic.

Muncitorii erau supravegheaţi constant, supervizorii—fie slovaci, fie români de etnie maghiară—insistând în permanenţă, chiar şi în afara orelor de lucru, ca aceştia să fie mai rapizi şi eficienţi, motivul, spuneau supervizorii, fiind că buştenii trebuiau predaţi cât mai repede pădurarilor, urmând ca numai după aceea statul ceh să îi plătească. Migranţii s-au plâns de lipsa de comunicare cu supervizorii slovaci care le spuneau încontinuu „robota, robota,” nefiind capabili să comunice mai mult de atât cu muncitorii. În unele cazuri, aceştia erau filmaţi şi înregistraţi de supervizori, spunânduli-se că, dacă şeful cel mare (Martinák) va vedea casetele şi va considera că nu muncesc îndeajuns de mult, vor fi concediaţi.

Cu ajutorul pădurarilor, supervizorii atribuiau sarcinile zilnice fiecărui grup în parte. Fiecare muncitor trebuia să îndeplinească o anumită normă, depinzând de locul unde urma să lucreze şi de specificul muncii respective. Fiecărui tăietor de lemne îi erau desemnate de la 0,5 până la 0,7 hectare pe zi, în timp ce decojitorii trebuiau să termine 10 metri cubi de lemn pe zi. Supervizorii erau cei care se îngrijeau de îndeplinirea acestor norme, muncitorii plângându-se de faptul că erau câteodată forţaţi să muncească mai mult, chiar dacă atingeau normele respective.

În plus faţă de toate acestea, unii migranţi cred că erau supravegheaţi din când în când de elicoptere aparţinând Less and Forest, precum şi că Martinák şi gărzile de corp ale acestuia inspectau locurile de cazare.

Numai cei dintr-un singur grup îşi amintesc să fi primit instructajul de protecţia muncii şi prim ajutor, cei mai mulţi nefiind instruiţi în folosirea echipamentului, asigurarea şi menţinerea unui mediu de lucru sigur, sau măsurile ce trebuiau luate în caz că vreunul dintre ei era rănit. Unele zone erau foarte abrupte, muncitorii amintindu-şi că „se întâmpla ca cineva să taie lemne sus şi nu avea ce să facă decât să fluiere şi să ţipe după cei de jos, să se dea la o parte ca să nu fie loviţi de copacul care urma să cadă.” Muncitorii cred ca au fost expuşi prea multor pericole, pericole pe care au trebuit să înveţe singuri cum să le evite, în loc sa fie preveniţi şi instruiţi de angajator.

În timp ce lucrau, oamenii şi-au dat seama că se expuneau încă unui pericol, copacii fiind infestaţi de insecte a căror muşcătură e considerată a fi otrăvitoare; câţiva dintre cei muşcaţi nu au mai putut continua munca. Alţii au căzut victime accidentelor de muncă şi bolilor, după cum urmează: au fost loviţi de copaci aflaţi în cădere,  răniţi cu drujba, dureri de spate cauzate de suprasolicitare, gripă, pneumonie, afecţiuni ale oaselor ca urmare a purtării hainelor uzi pe vreme rece, etc. Aceştia nu au beneficiat de asistenţă medicală adecvată, dându-şi astfel seama că nu aveau de fapt asigurare medicală, deşi atât recrutorii, cât şi patronul ceh le promiseseră că aceasta le va fi oferită de angajator. După ce deveneau „inutili,” sau dacă situaţia de sănătate urma să li se înrăutăţească, aceştia erau trimişi înapoi în România, primind de obicei o sumă de bani drept compensaţie pentru munca pe care o făcuseră până la data accidentului. Au existat însă cazuri în care „cei răniţi nu au fost plătiţi pentru munca depusă. Li s-a spus că asistenţa medicală este foarte scumpă aşa că nu o să primească niciun ban pentru ce au muncit.” Atunci când unul dintre muncitori şi-a tăiat un deget de la un picior, „pentru că nu avea asigurare medicală, a fost lăsat pe coridor şi supervizorul a trebuit să plătească 5000 de coroane ceheşti pentru ca acesta să primească asistenţă medicală primară. Omul a fost trimis înapoi, dar rana a continuat să sângereze timp de trei zile. […] Altul a fost rănit de o drujbă şi rana i s-a infectat. A fost trimis înapoi la lucru şi după aceea l-au trimis înapoi în România.

Puşi în faţa unor asemenea situaţii, muncitorii şi-au dat seama cât de important este să aibă un contract de muncă şi să înţeleagă clauzele privitoare la condiţiile şi drepturile de muncă. Dar cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu au văzut un asemenea document până când nu au protestat, ameninţând cu oprirea lucrului dacă nu se semnează un contract ferm.

Grevele

Confruntându-se cu condiţii grele de muncă şi cu incertitudinea situaţiei în care se aflau—fiind nevoiţi să depună o muncă periculoasă fără a avea un contract de muncă şi asigurare medicală şi fără a avea garanţia că vor fi plătiţi—majoritatea grupurilor de muncitori români au început să organizeze sau să participe la greve, refuzând să muncească şi cerând plata imediată şi condiţii mai bune de cazare şi de muncă. Printre principalele revendicări s-au numărat: acordarea unei zile libere în fiecare săptămână şi reducerea numărului de ore de muncă pe zi, acces la facilităţi adecvate pentru gătit şi îndeajuns timp pentru a putea cumpăra mâncare, schimburi suplimentare de echipamente de siguranţă şi un spaţiu unde să poată să îşi usuce hainele, plata muncii efectuate până la data începerii grevelor, întocmirea contractelor de muncă, asigurare medicală etc. La scurt timp, aceştia au oprit munca. Martinák—„şeful cel mare”—, împreună cu gărzile sale de corp şi un translator, au venit să vorbească cu muncitorii, promiţându-le din nou că vor avea un salariu bun şi ca vor avea posibilitatea să câştige mai mult dacă depăşesc normele stabilite. Salariile nu s-au dovedit a fi cele promise înaintea plecării în Cehia, deşi erau satisfăcătoare—între 800 şi 1200 de euro pe lună.

Imediat după această întâlnire, muncitorii au fost forţaţi să semneze contracte redactate în limba cehă. „Am cerut traducerea contractului dar ni s-a spus că nu este posibil şi că ori semnăm pe loc ori vom fi trimişi acasă,” îşi aminteşte unul dintre muncitori. În unele cazuri, oamenii nu au mai văzut niciodata contractele după ce le-au semnat. Faţă de grupurile din prima jumătate a lui 2010, atunci când contractele erau semnate cu compania Affumicata, principalul angajator în cea de-a doua parte a anului a fost Wood Servis Praha. În contract nu se menţiona nimic referitor la durata acestuia sau la remunerarea muncitorilor. Numai după ce am verificat tipurile de contracte în vigoare în Cehia am descoperit că migranţii români semnaseră un contract special pentru muncă temporară, valabil pentru nu mai mult de 150 de ore de muncă în total şi pentru care angajatorul nu era obligat să plătească niciun fel de beneficii sociale pentru angajaţi.

Plata

Până la momentul întoarcerii în România, niciunul dintre muncitori nu primise banii pentru munca depusă în pădurile ceheşti. Cei care au stat în Cehia pentru perioade mai scurte au primit ceva bani, dar cei care au rămas să lucreze mai mult timp erau de regulă abandonaţi, fără bani pentru mâncare şi fără nicio dovadă că ar fi fost vreodată angajaţi de compania cehă.

După cum am spus deja, în vara lui 2010, oamenii plecau din România în aceleaşi microbuze care îi aduceau înapoi acasă pe muncitorii răniţi. La început am fost surprinşi de lipsa de comunicare dintre săteni, din moment ce păreau a nu vorbi deloc unii cu alţii despre condiţiile de muncă şi plată în pădurile ceheşti. Am aflat apoi că celor care se întorceau „li se dădeau ceva bani…nu 1500 de euro, dar 500 sau 800. Exista totuşi o explicaţie pentru banii care lipseau, aşa că noii muncitori nu îşi imaginau că urmau să nu fie plătiţi. Şi chiar şi pentru cei care luau 500 de euro…ăştia erau bani mulţi pentru ei.

Dânduşi seama că nu vor fi plătiţi şi că munca grea nu merită riscul, unii dintre muncitori au cerut să fie trimişi acasă pretinzând că s-au îmbolnăvit, ştiind în acelaşi timp că, făcând asta, vor primi măcar o parte din banii pe care îi meritau. S-a întâmplat ca, după unul dintre proteste, atunci când oamenii au cerut să fie plătiţi măcar parţial în avans, Martinák s-a dus la o bancă în cel mai apropiat oraş, de unde „a luat banii, i-a pus pe capota maşinii lui şi a început pur şi simplu să ne întrebe pe fiecare câte zile am lucrat…şi atâţi bani am primit.” Până la urmă se pare că unii oameni au primit o parte din salarii, pe când alţii nu au reuşit să obţină nimic.

Fiecare muncitor primea 1000 de coroane ceheşti săptămânal pentru mâncare, dar au fost cazuri în care muncitorii nu primeau nici mâcar atât, fiind nevoiţi să intre in grevă sau să găsească alte strategii de a obţine banii necesari supravieţuirii—folosirea unor cantităţi mai mici de combustibil pentru drujbe şi folosirea unei părţi din banii de combustibil pentru mâncare, sau culegerea plantelor sălbatice din pădure. Momentul în care nu se mai dădeau cele 1000 de coroane semnala aproape sigur că muncitorii urmau să fie abandonaţi şi că vor fi daţi afară din spaţiile de cazare.

Toţi muncitorii care ajungeau în situaţia aceasta trebuiau să îşi găsească singuri drumul înapoi acasă, aceasta întâmplându-se de obicei cu ajutorul colegilor sau familiilor. Unii oameni au încercat să o contacteze pe „Marta”—femeia care îi recrutase şi care păstra câteodată legătura cu ei—dar aceasta nu făcea mai mult decât să îi sfătuiască să vorbească cu supraveghetorii. Când muncitorii au acuzat-o că i-a păcălit, „Marta” a refuzat să mai vorbească cu aceştia. Altor grupuri li s-a spus, fie de către Martinák, fie de către supraveghetori, că firma dăduse faliment sau că urma să dea faliment şi că din acest motiv nu îşi vor primi salariile. La un moment dat toţi cei la care puteau să apeleze au dispărut, muncitorii dându-şi seama că au fost abandonaţi.

Strategii de constrângere a muncitorilor

Cei mai mulţi dintre muncitori au mărturisit că se simţeau supravegheaţi şi intimidaţi în permanenţă. Cea mai folosită strategie era intimidarea muncitorilor de către supervizori—muncitorii erau insultaţi, filmaţi şi ameninţaţi, presaţi constant pentru a munci mai repede, totul în situaţia în care, mai ales din cauza diferenţelor de limbă, comunicarea cu supervizorii era aproape imposibilă. Se întâmpla uneori ca cei mai buni muncitori să fie invitaţi să bea cu supervizorii, ceea ce producea de regulă disensiuni în grupul muncitorilor.

Pe de altă parte, Martinák, împreună cu gărzile sale de corp, îi forţau pe oameni să semneze contracte pe care aceştia nu aveau cum să le înţeleagă, ameninţând că dacă nu muncesc îndeajuns de mult vor fi trimişi acasă fără să fie plătiţi. Muncitorii ştiau că cei care se plângeau în legatură cu orice erau trimişi în altă locaţie sau concediaţi pe loc.

Cei răniţi erau fie forţaţi să lucreze în continuare, fără să primească îngrijirile medicale necesare, fie concediaţi şi trimişi acasă. În unele cazuri, muncitorii erau ameninţaţi direct sau erau puşi în situaţii pe care le considerau a fi periculoase. În una dintre multele situaţii de acest gen, unul dintre supervizori a fost bătut de Martinák pentru că era prea blând cu muncitorii. Cu o altă ocazie, 14 muncitori au intrat în biroul lui Martinák, spunându-i acestuia că vor să meargă acasă, dar acesta şi-a pus gărzile de corp sa îl scoată afară pe unul dintre muncitori; nu s-a întâmplat nimic până la urmă, muncitorii reuşind să îşi apere colegul.

Deşi unii dintre ei au depus plângere la poliţie, nu au primit niciun fel de ajutor din partea autorităţilor. Câţiva dintre cei care au lucrat în apropiere de Železná Ruda îşi amintesc că într-o noapte poliţia o organizat o razie, verificând buletinele şi paşapoartele tuturor, dar atunci când oamenii s-au plâns de abuzurile angajatorului poliţiştii nu au făcut nimic, spunându-le doar că „dacă nu sunteţi plătiţi trebuie să rezolvaţi problema cu angajatorul” şi că ei sunt acolo doar pentru a verifica dacă şederea muncitorilor în ţară este legală.

Privitor la relaţiile cu autorităţile, muncitorii au povestit de asemenea că poliţia îl contacta pe Martinák atunci când se întâmpla ca vreun muncitor să conducă maşina prea repede, avertizându-l pe acesta că data viitoare îi vor da amendă. La fel, atunci când un muncitor era oprit de poliţie fără a avea vreun act de identitate, acesta putea pur şi simplu să le spună poliţiştilor că lucrează pentru Martinák, poliţiştii lăsându-l să plece fără probleme. De asemenea, atunci când unii dintre muncitori au fost daţi afară din spaţiul de cazare, poliţia a refuzat să le ofere orice fel de ajutor.

În urma unor astfel de întâmplări, oamenii şi-au pierdut încrederea în poliţie şi în orice autoritate care ar fi putut să le primească plângerile şi să îi ajute să-şi rezolve problemele.

Plecarea

Cei care au stat mai mult timp au fost înşelaţi cel mai mult, recunoaşte unul dintre muncitori al cărui coleg a muncit în pădurile din Cehia mai mult de cinci luni. Cei care au plecat pentru că au fost răniţi sau pentru că nu mai vroiau să lucreze au primit măcar o parte din banii promişi iniţial. Cei care au rămas până la sfârşit, însă, sperând că vor fi plătiţi, au ajuns să fie abandonaţi, fără posibilitatea de a mai munci şi fără bani de mâncare, fiind până la urmă daţi afară din spaţiile de cazare şi, mai mult, trebuind să-şi plătească drumul de întoarcere în România.

Din moment ce avuseseră experienţe neplăcute cu poliţia cehă, câţiva dintre aceştia au încercat să contacteze Ambasada României din Praga. Un muncitor l-a rugat pe cumnatul său să sune la ambasadă; după descrierea situaţiei în care se aflau migranţii români, răspunsul pe care acesta l-a primit a fost că „trebuie să plece cât mai repede pentru că altfel vor [fiind vorba de angajator sau de „mafia” cu care era asociat acesta] veni cu microbuze sau jeepuri şi îi vor lua la bătaie.  [Cei de la ambasadă] ştiau de existenţa unor cazuri similare de mai mult timp şi au zis că îi caută pe oamenii respectivi […]. I-au avertizat să nu facă nimic pentru că altfel s-ar putea ca mafia ucraineană să le dea foc caselor din România.” Mai mult, cei de la ambasadă l-au sfătuit pe cel care a sunat să nu contacteze poliţia „pentru că cei din Cehia nu au contracte şi îi bagă la închisoare sau îi dau afară din ţară, îi duc până la graniţa cu Germania şi îi lasă pur şi simplu acolo.

Lipsiţi de orice sprijin din partea poliţiei şi ambasadei, muncitorii s-au întors în România. Foarte mulţi dintre ei s-au plâns de probleme de sănătate, de dureri de spate şi de oase, precum şi de rănile datorate condiţiilor de muncă periculoase. Unii dintre ei au depus plângere la poliţia locală, în unele cazuri investigaţiile fiind în desfăşurare. Cu toate că nu le este teamă de eventualele consecinţe, cei mai mulţi dintre ei şi-au pierdut orice speranţă că vreunul dintre cazuri va fi soluţionat în favoarea lor şi că vor primi până la urmă compensaţii pentru munca depusă.

Pentru mulţi dintre muncitori aceasta a fost prima experienţă de lucru în străinătate, şi pentru cei mai mulţi dintre ei a fost pentru prima oară când au mers în Cehia. La nivel local, situaţia economică a lăsat mulţi oameni fără loc de muncă şi i-a pus în faţa unei alegeri între două strategii: agricultura de subzistenţă şi munca temporară pe de o parte, sau migraţia pe de alta. Aceştia au luat drept de încredere promisiunea unui salariu bun în străinătate, un salariu care să le asigure un trai decent atât lor cât şi familiilor lor, cel puţin până urmau să găsească alte surse de venit care, cel mai probabil, urmau să vină pe calea unor noi experienţe de migraţie.

Între timp, firmele ceheşti continuă să recruteze muncitori români şi în 2011.  Mai multe anunţuri online îi direcţionează pe potenţialii migranţi către diferite agenţii de recrutare dispuse să le prezinte oferte detaliate pentru locuri de muncă, cu condiţia achitării unui comision de mediere. Din păcate, chiar şi fără a fi siguri că este aşa, putem vedea că aceste anunţuri sunt aproape identice cu cele de până acum.

***

Articolul a fost publicat pe Migrationonline.cz în octombrie 2011:

http://www.migrationonline.cz/e-library/?x=2314605

Articole pe aceeaşi temă:

http://migrationonline.cz/elibrary/?x=2281275

http://www.migrationonline.cz/e-library/?x=2313850
http://www.migrationonline.cz/e-library/?x=2321787

 


[2] Potrivit muncitorilor cu care aceasta s-a întâlnit în satele respective în perioada iunie–august 2010.

[3] Niciunul dintre oamenii cu care am discutat nu cunoştea identitatea bărbatului care o însoţea Marta Pavelová.

[4] În unele sate salariile promise erau de 1200-1500 euro/lună, în altele de 1500-1700 euro/lună, şi tot aşa.

[5] Cel mai probabil subcontractarea se făcea indirect, printr-o altă companie—Madera Servicio s.r.o. Cu toate că nu au încă dovezi suficiente, reprezentanţii Iniţiativei pentru Drepturile Muncitorilor Migranţi cred că aceste informaţii sunt corecte.

Traducere: Ștefan Guga

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.