Europa văzută din afară

Putem compara Europa cu Statele Unite ale Americii?

 Opinia majoritară din Europa este convinsă că Uniunea are mijloacele de a deveni o putere economică şi politică comparabilă cu Statele Unite şi, în consecinţă, independentă. Dacă adunăm populaţiile şi PIB-urile în chestiune, acest lucru pare evident. Din punctul meu de vedere, însă, Europa suferă de trei handicapuri majore, ce interzic o astfel de comparaţie. 

În primul rând, continentul nord american (Statele Unite şi ceea ce consider a fi provincia lor externă – Canada) dispune de resurse naturale incomparabil mai bogate faţă de cele ale Europei de la vest de Rusia, după cum o dovedeşte şi dependenţa energetică europeană. 

În al doilea rând, Europa este constituită dintr-un important număr de naţiuni istorice distincte, a căror diversitate a culturilor politice, fără a fi neapărat şovine, cântăreşte suficient de greu pentru a interzice recunoaşterea existenţei unui “popor european” după exemplul “poporului american”. Dar, asupra acestei probleme majore vom reveni. 

În al treilea rând (şi acesta este principalul motiv ce invalidează o astfel de comparaţie), în Europa, dezvoltarea capitalistă a fost şi rămâne inegală, în vreme ce, în spaţiul nord-american, ea însăşi este responsabilă pentru omogenizarea condiţiilor propriei instalări, cel puţin de la Războiul de Secesiune încoace. 

Europa – de la vestul Rusiei istorice (ce cuprinde şi Bielorusia şi Ucraina) – este, ea însăşi, compusă din trei straturi de societăţi capitaliste inegal dezvoltate. 

Capitalismul istoric – adică forma modului de producţie capitalist care s-a impus la scară mondială – s-a constituit începând cu secolul al XVI-lea în triunghiul format din Londra, Amsterdam şi Paris, căpătându-şi forma definitivă odată cu revoluţia politică franceză şi cea industrială engleză. După Războiul de Secesiune, ce pune capăt poziţiei dominante a sclavagiştilor în conducerea Uniunii, acest model, care, până în epoca noastră, se va transforma în cel al capitalismului centrelor dominante (capitalismul liberal, pentru a utiliza termenii lui Wallerstein), s-a instalat rapid şi trainic în Statele Unite, iar mai apoi, şi în Japonia. În Europa, acest model a cucerit la fel de repede (începând cu 1870)Germaniaşi ţările scandinave. Acest nucleu european (Marea Britanie, Franţa, Geermania, Ţările de Jos, Belgia, Elveţia, Austria, Scandinavia) este supus astăzi gestiunii economice, sociale şi politice a propriilor monopoluri catalogate de mine drept “generalizate” şi constituite ca atare între anii 1975-1990, pornind de la formele anterioare ale capitalismului monopolist. 

Ori, deşi activităţile lor sunt transeuropene şi chiar transnaţionale (operând la scară planetară), monopolurile generalizate caracteristice acestei regiuni europene nu sunt propru-zis “europene”, ci de-a dreptul “naţionale” (adică germane, britanice sau suedeze, etc.). Acelaşi lucru este valabil şi pentru actualele monopoluri generalizate din Statele Unite şi Japonia. În comentariile pe care le-am dedicat impresionantelor cercetări care s-au făcut asupra acestui subiect am insistat asupra importanţei decisive a acestei concluzii. 

Cel de-al doilea strat se referă la Italia şi Spania, în care acelaşi model – astăzi, deci, cel al capitalismului monopolurilor generalizate – nu s-a constituit decât mult mai recent, după cel de-al Doilea Război Mondial. Formele de gestiune economică şi politică a societăţilor respective devenite, tocmai prin aceasta, deosebite de celelalte, constituie un handicap pentru promovarea acestora ca egale ale celor din primul eşalon. 

Cu toate acestea, cel de-al treilea strat, ce cuprinde ţările fostei lumi “socialiste” (de tip sovietic) şi Grecia, nu este sediul unor monopoluri generalizate specifice (armatorii greci ar putea fi singura excepţie, dar li se poate realmente atribui statutul de “greci”?). Până la cel de-al Doilea Război Mondial, toate aceste ţări erau departe de a fi devenit nişte societăţi capitaliste dezvoltate, de felul celor din nucleul central al Europei. Apoi, socialismul sovietic a făcut ca burgheziile naţionale capitaliste aflate încă în stadiu embrionar să reculeze şi mai mult, substituind puterii acestora pe cea a unui capitalism de stat asociat unor comportamente sociale, dacă nu chiar socialiste. Reintegrate în lumea capitalistă prin aderarea la Uniunea Europeană şi NATO, aceste ţări se află de-acum într-o situaţie similară cu cele de la periferia capitalismului: nu sunt conduse de propriile monopoluri naţionale generalizate, ci dominate de cele din nucleul Europei. 

Această eterogenitate a Europei interzice categoric compararea sa cu ansamblul format din Statele Unite şiCanada. Dar, se va spune, aceasta eterogenitate nu ar putea fi ştearsă treptat tocmai prin procesul contrucţiei europene? Opinia dominantă din Europa aşa crede; eu unul nu sunt de aceeaşi părere, dar vom reveni asupra acestei chestiuni. 

Trebuie să comparăm Europa cu cele două Americi? 

În ceea ce mă priveşte, cred că o comparaţie între Europa şi continentele americane (America de Nord şiCanada, pe de-o parte, America Latină şi Caraibele, pe de alta) este mai aproape de realitate decât una care s-ar limita la America de Nord. Continentele americane constituie un ansamblu al capitalismului mondial caracterizat de contrastul ce opune Nordul său central şi dominant, Sudului său periferic şi dominat. Această dominaţie, împărţită, în secolul al XIX-lea între concurentul său britanic (pe-atunci hegemon mondial) şi puterea în plină ascensiune a statelor americane (a căror ambiţie este proclamată încă din 1823, prin doctirnaMonroe), este exercitată astăzi mai ales de Washington, ale cărui monopoluri generalizate controlează în mare măsură viaţa economică şi politică din Sud, în pofida unor recente progrese combative ce i-ar putea contesta dominaţia. Analogia cu Europa se impune. Estul european se află într-o situaţie de periferie supusă Vestului continentului analoagă raportului dintre America Latină şi Statele Unite. 

Toate analogiile au, însă, limitele lor, iar a le ignora ne-ar conduce la nişte concluzii eronate cu privire la posibilităţile de viitor şi la cele mai eficace strategii de luptă, capabile să deschidă calea către cea mai bună dintre aceste posibilităţi. Analogia lasă locul diferenţei pe două planuri distincte. America Latină este un continent uriaş, înzestrat cu resurse naturale fabuloase – ape, pământuri, minerale, petrol şi gaze. În această privinţă, nesuportând vreo comparaţie cu Europa de Est. De altfel, America Latină este mult mai puţin eterogenă decât aceasta din urmă: două limbi înrudite (fără să trecem cu vederea cele câteva limbi indiene rămase încă în uz), puţină ostilitate şovină între vecini. Totuşi, aceste diferenţe – oricât de importante ar fi – nu sunt principalul motiv pentru care nu urmăm raţionamentul simplificat al analogiei. 

Dominaţia Statelor Unite asupra Sudului lor american se desfăşoară prin nişte mijloace esenţialmente economice, după cum o demonstrează şi modelul promovat de Washington, al pieţei comune panamericane, rămas în pană după repetatele tentative ale Statelor Unite de a-l impune. Chiar şi în sectorul său activ – NAFTA, ce anexează Mexicul marii pieţe nord-americane – această instituţie nu pune în discuţie suveranitatea politică a Mexicului dominat. Observaţia mea nu implică nicio naivitate. Ştiu prea bine că nu există diviziuni etanşe între mijloacele economice şi cele utilizate pe plan politic. Pe drept cuvânt a fost considerată OSA (Organizaţia Statelor Americane) de opozanţii din America Latină drept “un minister american al coloniilor”, iar lista de intervenţii, fie militare (ca în Caraibe), fie luând forma susţinerii indirecte a unor lovituri de stat, e suficient de lungă pentru a o dovedi.  

 Instituţionalizarea raporturilor dintre statele Uniunii Europene dovedeşte o logică mai cuprinzătoare şi mai complexă. Există chiar şi un soi de “doctrinăMonroe” vest europeană (“Europa de Est aparţine Europei de Vest”). Dar nu numai atât. Europa nu mai este doar o “piaţă comună”, cum fusese la început, limitată iniţial la şase ţări şi extinsă, apoi, şi în alte zone ale Europei Occidentale. Începând cu Tratatul de la Maastricht, ea a devenit un proiect politic. Fireşte că acest proiect politic a fost conceput special pentru a sluji celui de administrare a societăţilor vizate prin intermediul monopolurilor generalizate. Dar el poate deveni locul unor conflicte şi al unor problematizări ale acestei vocaţii şi a mijloacelor instituite în sprijinul realizării sale. Instituţiile europene ar trebui să asocieze popoarele Uniunii, scop în vederea căruia au la dispoziţie şi unele mijloace, cum ar fi cel al reprezentării statelor în funcţie de populaţie, nu de PIB. Ca atare, opinia majoritară în Europa, la care subscrie şi cea mai mare parte a stângii, de regulă critice faţă de instituţiile în sine, păstrează speranţa posibilităţii unei “alte Europe”. 

Înainte de a discuta tezele şi ipotezele referitoare la posibilităţile de viitor ale construcţiei europene, ni se pare necesar să facem un mic ocol, discutând, pe de-o parte, despre atlantism şi imperialism, iar pe de alta, despre identitatea europeană.

 Europa pur şi simplu sau Europa atlantistă şi imperialistă? 

Marea Britanie este atlantistă mai degrabă decât europeană, postură pe care i-o conferă moştenirea sa de fostă putere hegemonică imperialistă, chiar dacă tot ce mai rămâne astăzi din aceasta este poziţia privilegiată ocupată de City în cadrul sistemului financiar mondializat. Ca atare, Marea Britanie îşi subordonează extrem de particulara adeziune la Uniunea Europeană priorităţii pe care o acordă instituţionalizării unei pieţe economice şi financiare euro-atlantice, ce are întâietate asupra oricărei voinţe de participare activă la o construcţie politică a Europei. 

Dar nu numai Marea Britanie este atlantistă. În pofida aparentei lor dorinţe de a construi o Europă politică, statele Europei continentale nu sunt nici ele mai puţin pro-atlantice. Dovada o constituie locul central ocupat de NATO în cadrul acestei construcţii politice. Faptul că o alianţă militară cu oţarăexterioară Uniunii a fost integrată în “constituţia europeană” constituie o aberaţie juridică fără seamăn. Pentru unele ţări europene (Polonia, Ţările Baltice, Ungaria) protecţia NATO – adică a Statelor Unite – faţă de “inamicul rus” (!) este mai importantă decât apartenenţa la Uniunea Europeană.

 Persistenţa atlantismului şi extinderea la nivel mondial a câmpului de intervenţie al NATO, după dispariţia aşa-zisei “ameninţări sovietice”, sunt produsele a ceea ce eu am considerat a fi apariţia imperialismului colectiv al triadei (Statele Unite, Europa, Japonia), adică a centrelor dominante ale capitalismului monopolurilor generalizate, ce intenţionează să-şi conserva puterea în ciuda ascensiunii ţărilor emergente. E vorba, aici, de o relativ recentă transformare calitativă a sistemului imperialist, bazat în mod tradiţional pe conflictul dintre diversele puteri imperialiste. Motivul apariţiei acestui imperialism colectiv este nevoia de a face faţă împreună provocării reprezentate de ambiţiile ţărilor periferice din Asia, Africa şi America Latină de a ieşi din statutul lor subordonat. 

Segmentul imperialist european de care vorbesc nu se referă decât la Europa de Vest, ale cărei state au fost dintotdeauna imperialiste, fie că au avut, sau nu colonii, atâta vreme cât şi-au păstrat accestul la renta imperialistă. Spre deosebire de ele, ţările Europei de Est, care n-au fost sediile unor monopoluri naţionale generalizate proprii, nu au avut acces la o astfel de rentă. Cu toate acestea, se hrănesc cu iluzia că ar avea dreptul la ea prin simpla lor “europenitate”. Şi nu ştiu dacă, într-o bună zi, vor reuşi să se dezbare de această iluzie. 

Iar cum imperialismul a devenit de-acum colectiv, nu mai există decât o singură politică faţă de Sud – cea a triadei – o politică de agresiune permanentă împotriva popoarelor şi statelor ce îndrăznesc să conteste acest sistem de mondializare. Ori, acest imperialism colectiv are un lider militar, dacă nu chiar un hegemon: Statele Unite. De-abia acum înţelegem că nu mai există nicio politică externă, nici a Uniunii Europene, nici a statelor sale constituente. Faptele demonstrează că nu există decât o singură realitate: alinierea la deciziile unilaterale ale Washingtonului (luate probabil cu acceptul Londrei). Văzută dinspre Sud, Europa nu este nimic altceva decât aliatul necondiţionat al Statelor Unite. Iar, dacă în America Latină încă mai există unele iluzii în această privinţă – datorate, fără îndoială, faptului că hegemonia este exercitată aici în mod brutal numai de Statele Unite, şi nu de servilii lor aliaţi europeni – nu la fel stau lucrurile în Asia sauAfrica. Puterile din ţările emergente o ştiu prea bine: cei care gestionează treburile de zi cu zi din celelalte ţări ale celor două continente îşi acceptă statutul supus de colaboratori plătiţi. Pentru toţi aceştia, cel care contează este Washingtonul, nu Europa, devenită inexistentă. 

Există o identitate europeană? 

În acest caz, întrebarea trebuie privită dintr-o perspectivă strict europeană, căci, văzută din afară – dinspre marele Sud – “Europa” pare, într-adevăr, o realitate. Pentru popoarele Asiei şi Africii, cu limbi şi religii “non-europene”, chiar şi atunci când această realitate a fost atenuată prin conversiuni forţate la creştinism, misionarism, sau adoptarea limbii oficiale a vechilor colonişti, europenii sunt “ceilalţi”. Altfel stau lucrurile în America Latină care, asemenea Americii de Nord, este produsul construcţiei “celeilalte Europe”, asociată în mod necesar instalării capitalismului istoric.

Interogaţia asupra identităţii europene nu poate fi abordată decât dintr-o perspectivă exterioară Europei. Ori, tezele care afirmă realitatea acestei identităţi şi cele care o neagă se înfruntă în nişte polemici care le fac să distorsioneze argumentele în propriul avantaj. Unii vor invoca, aşadar, creştinătatea, deşi ar trebui vorbit de o creştinătate catolică, una protestantă şi alta ortodoxă, fără a-i uita pe nepracticanţi, sau pe atei, care nu mai sunt doar nişte cantităţi neglijabile. Ceilalţi vor remarca că un spaniol se simte mai în largul lui cu un argentinian decât cu un lituanian, că un francez se va înţelege mai bine cu un algerian decât cu un bulgar, că un englez se deplasează mai uşor în spaţiul mondial al popoarelor ce-i înţeleg limba, decât în Europa. Strămoşul civilizator greco-roman, real sau reconstituit, ar trebui să adoptelatinaşi greaca, nu engleza, ca limbi oficiale ale Europei (aşa cum au fost ele în Evul Mediu). Chiar dacă a fost exportat tocmai până în Prusia şi Rusia, Iluminismul de secol XVIII nu ţine decât de triunghiul format din Londra,  Amsterdamşi Paris. Democraţia electorală reprezentativă este de dată prea recentă şi încă prea labilă pentru a putea fi situată la originea formării culturilor politice europene, vizibil diverse. 

N-ar fi din cale-afară de greu să contribuim la renaşterea forţei identităţilor naţionale, niciodată cu totul stinse în Europa. Franţa, Spania, Anglia,Germanias-au constituit tocmai în adversitatea lor războinică. Iar dacă neînsemnatul prim-ministru al Luxemburgului îşi permite să declare că “patria mea este Europa” (mai bine zis, patria băncii sale!), niciun preşedinte francez, cancelar german sau premier britanic n-ar îndrăzni să facă o asemenea prostie. Totuşi, e oare necesar să afirmăm realitatea unei identităţi comune pentru a legitima un astfel de proiect regional de construcţie politică? Din punctul meu de vedere, nu. Cu singura condiţie a recunoaşterii diversităţii identităţilor (să le spunem “naţionale”) partenerilor şi a stabilirii precise a raţiunilor aflate în spatele voinţei comune de construcţie. Principiu valabil nu doar pentru europeni, ci şi pentru popoarele din Caraibe, dinAmericahispanică (saulatină), din lumea arabă, sauAfrica. Nu e nevoie să subscrii la tezele arabităţii sau negritudinii pentru a acorda toată legitimitatea necesară unui proiect arab sau african. Nenorocirea este că “europeniştii” nu dau dovadă de o astfel de inteligenţă. În marea lor majoritate, se mulţumesc să se declare “supranaţionali” şi “anti-suveranişti”, ceea ce nu spune mai nimic, sau chiar intră în conflict cu realitatea. Ca atare, în cele ce urmează, nu voi aborda chestiunea viabilităţii proiectului politic european de pe poziţia nesigură a identităţii, ci de pe cea, mai solidă, a mizelor implicate şi a formelor de instituţionalizare a gestiunii acestora. 

Este Uniunea Europeană viabilă? 

Întrebarea mea nu încearcă să afle dacă “un” proiect european (care? cu ce scop?) ar fi posibil (răspunsul meu este: evident că da), ci dacă cel care există deja este viabil, sau ar putea să se transforme, pentru a deveni astfel. Îi exclud din start din discuţie pe “europeniştii” de dreapta, adică cei care, după ce s-au supus exigenţelor capitalismului monopolurilor generalizate, acceptă Uniunea Europeană aşa cum este, fiind preocupaţi doar să ofere soluţii la dificultăţile “conjuncturale” (care, în opinia mea, nu sunt deloc aşa) cu care se confruntă. Aşadar, nu mă interesez decât de cei ce proclamă “posibilitatea unei alteEurope”, între care îi includ şi pe adepţii unui capitalism reformat, cu chip uman, şi pe cei care se înscriu într-o perspectivă de transformare socialistă a Europei şi a lumii. 

În centrul acestei dezbateri se află natura crizei ce zdruncină acum din temelii Europa şi lumea. Iar dintr-o perspectivă europeană, criza zonei euro – care se află în prim-plan – şi cea – din plan secund – a Uniunii Europene, sunt indisociabile. 

Construirea Uniunii Europene – cel puţin de la tratatul de la Maastricht încoace, dar, după mine, cu mult înainte de asta – şi cea a zonei euro au fost sistematic concepute şi edificate ca piese ale unei mondializări aşa-zis liberale, adică ale unui sistem ce asigură dominaţia exclusivă a capitalismului monopolurilor generalizate. Situându-ne în acest cadru, primul pas este să analizăm contradicţiile care fac ca acest proiect (şi, deci, şi proiectul european ce rezultă din acesta) să nu fie, în opinia mea, viabil. 

Dar, apărând până la capăt ideea “unui” proiect european, se va spune că măcar acesta are avantajul de a exista, de a fi deja instituit, şi poate fi transformat. În teorie, da, cu siguranţă. Dar care ar fi condiţiile reale care ar permite o astfel de transformare? După mine, ar fi nevoie de un dublu miracol (mai trebuie să spun că nu prea cred în miracole?): 1) ca această construcţie transnaţională europeană să recunoască realitatea suveranităţilor naţionale, a diversităţii intereselor şi mizelor implicate şi să organizeze instituţionalizarea funcţionării sale tocmai pe această bază; şi 2) ca sistemul capitalist – dacă e să rămânem în cadrul general al modului său de gestionare a economiei şi societăţii – să poată fi constrâns să opereze altfel decât îi dictează logica sa internă, astăzi, cea a dominaţiei monopolurilor generalizate. Nu văd niciun semn că europeniştii majoritari ar accepta să ţină cont de aceste exigenţe. În plus, nu văd nici vreo dovadă că europeniştii de stânga care, deşi în minoritate, sunt conştienţi de ele, ar fi capabili să mobilizeze suficiente forţe sociale şi politice pentru a atenua conservatorismul europenismului predominant. De-aceea, trebuie să conchid că Uniunea Europeană nu poate fi altceva decât ceea ce este şi nu e ceva durabil. 

Criza zonei euro ilustrează tocmai imposibilitatea viabilităţii acestui proiect. 

Proiectul “european”, aşa cum este el definit de Tratatul de la Maastricht, şi cel al zonei euro, au fost vândute opiniei publice printr-o propagandă (nu pot s-o calific altfel) mincinoasă şi imbecilă. Unora – (relativ) privilegiaţii opulentei Europe Occidentale – li s-a spus că prin estomparea suveranităţilor naţionale se punea capăt războaielor pline de ură ce însângeraseră continentul (asta şi explică succesul acestei “gogoşi”). Apoi, s-a adăugat şi un sos gros: prietenia marii democraţii nord-americane, lupta comună pentru democraţie în acest Sud imens şi înnapoiat – o nouă formă de adeziune la poziţiile imperialiste – etc. Celorlalţi – bieţilor amărâţi din Est – li s-a promis îmbogăţirea prin “recuperarea” nivelului de viaţă occidental. 

Şi unii şi ceilalţi – în marea lor majoritate – au înghiţit aceste “gogoşi”. În Est, din câte se pare, s-a crezut că aderarea la Uniunea Europeană ar permite această faimoasă “recuperare”, care ar merita din plin preţul cerut. Acest preţ – poate o formă de pedeapsă pentru faptul de a fi acceptat regimul socialist, aşa-zis comunist, sovietic – era reprezentat de nişte ajustări structurale penibile, ce urmau să dureze numai “câţiva” ani. Ajustările – adică “austeritatea” (pentru muncitori, nu pentru miliardari) – au fost impuse prin dictat, dar s-au soldat cu un adevărat dezastru social. Aşa a devenit Europa de Est o periferie a celei de Vest. Un studiu recent şi serios ne informează că 80% dintre români cred că “era mai bine pe vremea lui Ceauşescu” (!). Nici nu ne-am fi putut aştepta la ceva mai bun pentru delegitimarea aparenţei democratice ce se presupune că ar caracteriza Uniunea Europeană! Vor trage aceste popoare învăţămintele de rigoare? Vor înţelege ele că logica capitalismului nu este una a “recuperării”, ci dimpotrivă, una a accentuării inegalităţilor? Nu-mi dau seama. 

Dacă Grecia se află astăzi în centrul acestui conflict, asta se întâmplă, pe de-o parte, pentru că face parte din zona euro, iar pe de alta, pentru că populaţia sa a crezut că poate scăpa de soarta celorlalte periferii din Balcani (foste “socialiste”). “Grecii” (deşi nu ştiu exact ce înseamnă asta) credeau sau sperau că evitând nenorocirea de a fi guvernaţi de “comunişti” (puternici pe vremea Greciei eroice a celui de-al Doilea Război Mondial) – şi asta, graţie coloneilor! – nu vor fi nevoiţi să plătească preţul pe care vor fi nevoiţi să-l achite ceilalţi balcanici. Pentru ei, Europa şi moneda euro vor funcţiona cu totul altfel. Solidaritatea europeană şi cea, mai specială, a partenerilor din zona euro, slăbite în alte regiuni (din vină de “comunism”, crimă ce trebuie neapărat pedepsită), vor acţiona în favoarea lor. 

Prin iluziile pe care le întreţin, grecii dau dovadă de naivitate. Astăzi, ar trebui să ştie deja că sistemul le pregăteşte şi lor o soartă asemănătoare cu cea a Bulgariei şi Albaniei, vecinii lor balcanici. Căci logica zonei euro nu e cu nimic diferită de cea a Uniunii Europene, ba mai mult, ea exacerbează violenţa. La nivel general, acumularea capitalistă suscită acuze de inegalitate între naţiuni (ea se află la originea construirii distincţiei centru/periferie); iar acumularea dominată de monopolurile generalizate întăreşte această tendinţă imanentă sistemului. Ni se va răspunde că instituţiile Uniunii Europene au prevăzut mijloace de corectare a inegalităţilor din cadrul Uniunii prin sprijinirea financiară a ţărilor mai înapoiate; şi majoritatea opiniei publice a luat de bun acest răspuns. În realitate, nu numai că aceste ajutoare (care, în afara agriculturii, despre care nu voi discuta aici, sunt menite cu precădere construirii unor infrastructuri moderne) sunt insuficiente pentru a permite “recuperarea” handicapului; ci, mai grav, prin contribuţia pe care o au la deschiderea respectivelor economii, înlesnesc penetrarea monopolurilor generalizate, accentuând tendinţa de dezvoltare inegală. În plus, aceste ajutoare urmăresc obiectivul întăririi anumitor regiuni sub-statale (Bavaria,Lombardia,Catalonia, spre exemplu), iar prin aceasta slăbesc  capacitatea de rezistenţă a statelor naţionale în faţa dictatului monopolurilor. 

Zona euro a fost creată anume pentru a accentua această tendinţă. Caracterul său fundamental este definit prin statutul BCE-ului, căruia îi este interzis să împrumute statelor naţionale (şi chiar şi unui stat european supranaţional, dacă ar exista, ceea ce nu e cazul) şi care finanţează exclusiv băncile – la nişte dobânzi ridicole – care, prin renta pe care o obţin de pe urma plasamentelor de titluri de stat pe care le deţin, contribuie la rândul lor la întărirea dominaţiei monopolurilor generalizate. Ceea ce numim financiarizarea sistemului este inerentă strategiei acestor monopoluri. Încă de la crearea sa, am considerat că acest sistem nu era viabil, fiind în pericol de prăbuşire la prima criză serioasă cu care s-ar confrunta capitalismul. Lucru care se întâmplă chiar sub ochii noştri. Pe-atunci, susţineam că singura alternativă care ar fi putut susţine o construcţie europeană graduală şi solidă impunea menţinerea unei gestiuni naţionale a diverselor monede, articulate într-un “şarpe monetar”, conceput, la rândul lui, ca o structură de negocieri serioase asupra cursurilor de schimb şi a politicilor industriale. Iar asta până când, mult mai târziu, maturizarea culturilor politice va permite într-un sfârşit crearea unui stat european confederal, ce se va suprapune peste statele naţionale, fără să le anihileze. 

Zona euro a intrat, deci, într-o criză previzibilă, ce îi pune cu-adevărat existenţa în primejdie, cum a sfârşit prin a o admite şi Bruxelles-ul. Uniunea Europeană nu pare să fi devenit capabilă să-şi facă o autocritică radicală, care ar implica adoptarea unui alt statut de gestiune monetară şi renunţarea la liberalismul inerent tratatelor în vigoare. 

Responsabili de eşecul proiectului european nu sunt victimele sale – fragilele ţări de la periferia europeană – ci, dimpotrivă, cele care au beneficiat de pe urma sistemului (de fapt, clasele conducătoare din aceste ţări), adică, în primul rând, Germania. Astfel, insultele proferate la adresa poporului grec devin şi mai odioase. Popor leneş? Trişor cu fiscul: doamna Lagarde uită că trişorii despre care vorbeşte sunt tocmai armatorii greci, protejaţi de libertăţile mondializării (apărate şi de FMI)! Raţionamentul meu nu se bazează pe recunoaşterea existenţei unui conflict între naţiuni, deşi, la prima vedere, aşa ar putea părea. Ci pe recunoaşterea conflictului dintre monopolurile generalizate (caracteristice doar ţărilor din centrul Europei) şi muncitorii atât de la centru, cât şi de la periferie, chiar dacă austeritatea impusă fără discriminare tuturor produce efecte mai devastatoare în cazul celor din urmă. “Modelul german”, ridicat în slăvi de toate forţele politice europene de dreapta, şi chiar şi de o bună parte a stângii, a fost implementat cu succes în Germania graţie relativei docilităţi a muncitorilor săi, care acceptă salarii cu 30% mai mici decât cele ale francezilor. Această docilitate este principala responsabilă atât pentru explozia exporturilor germane, cât şi pentru masiva creştere a rentelor, ale căror principale beneficiare sunt monopolurile generalizate germane. Înţelegem acum de ce acest model îi seduce pe cei mai înfocaţi partizani ai protecţiei capitalului! 

Dar ce-i mai rău de-abia urmează: descompunerea, sub o formă sau alta – brutală sau graduală – a proiectului european, începând cu cel al zonei euro. Ne vom întoarce atunci exact de unde am plecat: la anii ’30. Vom avea o zonă a “mărcii” compusă din Germania şi ţările învecinate de la Est şi Sud, pe care le domină, Ţările de Jos şi Scandinavia autonome, dar dispuse să se conformeze, o Mare Britanie al cărei atlantism ar îndepărta-o şi mai mult de participarea la vicisitudinele politicii europene, o Franţă izolată (Vichy sau de Gaulle?), o Spanie şi o Italie nesigure şi oscilante. Prin urmare, vom fi întrunit cele mai rele dintre condiţii: supunerea societăţilor naţionale europene dictatului monopolurilor generalizate şi “liberalismului” mondializat asociat acestora, pe de-o parte, iar pe de alta, administrarea lor de nişte puteri politice care vor recurge cu-atât mai mult la demagogia de tip “naţionalist” cu cât se vor simţi mai neputincioase. Un tip de conducere politică ce va însuti şansele dreptei extremiste. Vom avea (avem deja?) parte de noi Pilsudski, Horty, baroni baltici, de nostalgici ai lui Franco şi Mussolini, sau maurrassieni. Discursurile aparent “naţionaliste” ale dreptelor extreme sunt nişte discursuri mincinoase, dat fiind că aceste forţe politice (sau, cel puţin, liderii lor) nu doar că acceptă capitalismul, în ansamblul lui, ci iau de bună singura formă pe care acesta o mai poate lua acum, cea a monopolurilor generalizate. Astăzi, “naţionalismul” autentic nu poate fi decât unul popular în adevăratul sens al cuvântului, adică unul care slujeşte poporul şi nu îşi propune să îl înşele. Termenul “naţionalism” ar trebui utilizat, încă din capul locului, cu ceva mai multă prudenţă şi poate c-ar fi mai indicat să îl înlocuim cu cel de “internaţionalism al popoarelor şi al muncitorilor”. În contrapartidă, retorica dreptelor în chestiune reduce tema naţionalismului la nişte derive de violenţă şovină îndreptate împotriva imigranţilor sau a rromilor, consideraţi a fi cauza tuturor dezastrelor actuale. În ura sa, aceeaşi dreaptă nu ezită să vitupereze împotriva “săracilor”, consideraţi responsabili de propria mizerie şi acuzaţi că abuzează de beneficiile “asistanat”-ului. 

Iată unde conduce încăpăţânarea de a apăra proiectul european împotriva a tot şi a toate: la distrugerea sa.

 Există o alternativă mai puţin dezolantă? Ne îndreptăm oare către un nou val de transformări sociale progresiste?!

 Sigur că da, căci alternative (la plural) există întotdeauna, cel puţin în principiu. Dar condiţiile în care una sau alta dintre aceste alternative poate deveni realitate trebuie precizate. Nu e posibil să revenim la un stadiu anterior al dezvoltării capitalului, la un stadiu anterior al centralizării controlului acestuia. Nu putem merge decât înainte, adică pornind de la stadiul actual al centralizării controlului capitalului, să înţelegem că ceasul “exproprierii expropriatorilor” a sunat. Nu există nicio altă perspectivă viabilă. Cu toate acestea, propunerea în chestiune nu exclude necesitatea purtării unor bătălii care să meargă, pas cu pas, în această direcţie. Dimpotrivă, ea implică identificarea unor obiective strategice de etapă şi crearea unor tactici eficace. A ne lipsi de astfel de preocupări strategice şi de tacticile de acţiune corespunzătoare înseamnă a ne condamna la proclamarea unor sloganuri facile (“Jos capitalismul!”) fără niciun rezultat. 

În spiritul celor de mai sus şi în cazul anume al Europei, un prim pas eficace, ce se conturează deja într-o oarecare măsură, porneşte de la repunerea sub semnul întrebării a aşa-ziselor politici de austeritate, asociate, de altfel, înmulţirii practicilor autoritare antidemocratice pe care le necesită. În pofida ambiguităţii termenului, obiectivul relansării economice (relansare a căror activităţi? prin ce mijloace?) îi este asociat în mod firesc. 

E bine de ştiut, însă, că acest prim pas înainte se va lovi de sistemul de gestiune a monedei euro de către BCE, aflat acum în vigoare. Din acest motiv, nu consider că e posibilă evitarea “ieşirii din zona euro” prin restaurarea suveranităţii monetare a statelor europene. Atunci şi numai atunci se va deschide calea către noi tipuri de mişcări, ce vor impune negocierea între partenerii europeni şi, prin aceasta, revizuirea textelor ce organizează instituţiile europene. Atunci şi numai atunci vor putea fi adoptate acele măsuri ce vor pune bazele socializării monopolurilor. Mă gândesc, bunăoară, la separarea funcţiunilor bancare, adică la naţionalizarea definitivă a băncilor în dificultate, la slăbirea tutelei pe care monopolurile o exercită asupra producătorilor agricoli,  întreprinderilor mici şi mijlocii, la adoptarea unor reglementări fiscale pronunţat progresive, la transferul de proprietate al întreprinderilor care aleg delocalizarea către angajaţii lor şi colectivităţile locale în care îşi desfăşoară activitatea, la diversificarea partenerilor comerciali, financiari şi industriali prin deschiderea unor noi negocieri, îndeosebi cu  ţările emergente din Sud, etc. Toate aceste măsuri necesită afirmarea suveranităţii economice naţionale şi, deci, nerespectarea legislaţiei europene, care n-ar permite implementarea lor. Căci, mie unul, mi se pare evident că acele condiţii politice care ar permite astfel de progrese nu se vor întruni niciodată la nivelul întregii Uniuni. Acest miracol nu se va produce. Ca atare, va trebui să acceptăm că trebuie să începem de unde putem, într-una sau mai multe ţări. Rămân convins că procesul, odată demarat, nu va întârzia să se transforme într-o avalanşă de nestăvilit. 

Acestor propuneri (pe care preşedintele F. Hollande le-a formulat deja, măcar în parte), forţele politice aflate în slujba monopolurilor generalizate le opun deja nişte contra-propuneri menite să le anuleze efectele şi importanţa: “relansarea economică prin căutarea unor soluţii de sporire a competitivităţii tuturor celor implicaţi în spiritul respectării transparenţei concurenţei”. Acest discurs nu-i aparţine doar lui Merkel; ci şi adversarilor săi social democraţi, cum este Draghi, preşedintele BCE-ului. Cu toate acestea, trebuie să fim conştienţi – şi s-o spunem – că această “concurenţă transparentă” nu există. Ea este cea – opacă prin însăşi natura ei – a monopolurilor aflate într-un conflict mercantil. Prin urmare, nu este vorba decât de o retorică mincinoasă, pe care trebuie s-o denunţăm ca atare. A încerca să organizăm buna administrare, după ce i-am acceptat principiul de funcţionare – propunând reguli de “reglementare” – nu duce la niciun rezultat. Nu înseamnă decât să le cerem monopolurilor generalizate – beneficiarii sistemului pe care îl domină – să acţioneze împotriva propriilor interese. Iar acestea vor şti să găsească mijloacele prin care să anuleze reglementările de control pe care am vrea să li le impunem.

 Secolul XX nu a fost doar secolul celor mai violente războaie pe care le-am cunoscut, produse, în mare parte, de conflictul dintre diversele imperialisme (pe-atunci, conjugate la plural). Ci şi cel al unor uriaşe mişcări revoluţionare ale naţiunilor şi popoarelor de la periferia capitalismului epocii. Aceste revoluţii au transformat în ritm alert Rusia, Asia, Africa şi America Latină, constituind, prin aceasta, principala dinamică a transformării lumii. Din câte se pare, însă, ecoul de care s-au bucurat în centrele imperialismului a rămas cât se poate de limitat. Forţele reacţionare proimperialiste şi-au păstrat dominaţia asupra gestiunii politice a societăţilor respective în ceea ce a devenit triada imperialismului colectiv contemporan, ceea ce le-a permis să-şi urmeze politicile de containment (“ţinere sub control”, “limitare”), apoi de rolling back (“restrângere”, “împingere înapoi”) a acestui prim val de lupte victorioase pentru emanciparea majorităţii umanităţii. Acest deficit de internaţionalism al muncitorilor şi popoarelor implicate se află la originea dublei drame a secolului al XX-lea: înnăbuşirea în faşă a iniţiativelor progresiste demarate la periferie (primele experienţe de orientare socialistă, trecerea de la lupta de eliberare anti-imperialistă la cea de eliberare socială) şi cooptarea socialismelor europene în tabăra capitalismului/imperialismului, alături de deriva social-democraţiei înspre liberalismul social.

 Dar acest triumf al capitalului – devenit cel al monopolurilor generalizate – va fi fost unul de scurtă durată (1980 – 2010?). Luptele democratice şi sociale care se desfăşoară pretutindeni, cum ar fi unele dintre politicile implementate în statele emergente, repun în chestiune sistemul de dominaţie al monopolurilor generalizate, dând startul unui al doilea val al transformării lumii. Aceste lupte, aceste conflicte privesc toate societăţile planetei în mod egal, fie că sunt de la Nord,  sau de la Sud. Căci, pentru a-şi menţine puterea, capitalismul actual este nevoit să atace atât statele, naţiunile şi lucrătorii din Sud (să le supra-exploateze forţa de muncă, să le jefuiască resursele naturale) cât şi muncitorii din Nord, pe care îi face să intre în competiţie cu cei dintâi. Ca atare, toate condiţiile obiective pentru convergenţa internaţionalistă a acestor focare de luptă sunt întrunite. Dar, de la existenţa acestor condiţii şi până realizarea lor de către agenţii sociali supuşi acestei transformări mai este cale lungă. Nu ne propunem să rezolvăm această problemă prin câteva fraze măreţe, goale de orice conţinut. Cercetarea aprofundată a conflictelor dintre statele emergente şi imperialismul colectiv al triadei şi a articulării acestora în funcţie de revendicările democratice şi sociale ale muncitorilor implicaţi, cercetarea aprofundată a revoltelor ce au debutat în ţările din Sud, ale limitelor şi posibilelor lor evoluţii, cercetarea aprofundată a luptelor în care sunt implicate populaţiile din Europa şi Statele Unite, toate acestea constituie un preambul inconturnabil al oricărei dezbateri fecunde cu privire la diversele viitoruri posibile. 

Primele semne ale depăşirii acestui deficit de internaţionalism sunt şi acum departe de a fi vizibile. În acest caz, va fi al doilea val al luptei pentru transformarea lumii doar un remake al celui dintâi? În ceea ce priveşte Europa, obiectul reflecţiilor noastre din aceste pagini, dimensiunea anti-imperialistă a luptei este absentă atât din conştiinţa actorilor implicaţi, cât şi din strategiile pe care le creează, în caz că au vreuna. Ţineam să-mi închei reflecţia asupra “Europei văzute din afară” cu această remarcă, după mine, de o importanţă capitală.

 Referinţe

 Acest articol face trimitere la nişte concepte fundamentale pentru analiza pe care o fac capitalismului contemporan şi crizei sale, explicate pe larg în alte câteva lucrări recente (din care aici nu reiau decât concluziile): 

–          Au-dela du capitalisme sénile, 2002; Obsolescent Capitalism, 2003.

–          Pour un monde multipolaire, 2005; Beyond US Hegemony, 2006.

–          Du capitalisme a la civilisation, 2008; From Capitalism to Civilization, 2010.

–          La crise, sortir de la crise du capitalisme ou sortir du capitalisme en crise, 2008; Ending the crisis of capitalism or ending capitalism, 2010.

–          La loi de la valeur mondialisée, 2011; The Law of Worldwide Value, 2010. 

Mă refer mai ales la conceptele de capitalism al monopolurilor generalizate, de imperialism colectiv al triadei, capitalism istoric şi caracteristicile sale particulare – acumularea prin deposedare, supapa emigrării în Americi, care a permis instalarea capitalismului istoric, surplusul în cazul capitalului monopolist şi a rentei imperialiste, cele două îndelungate crize structurale ale capitalismului monopolist şi răspunsul diferit pe care l-a suscitat cea dintâi faţă de cea de-a doua, la conflictul dintre Nord/Sud şi cel care opune ţările emergente triadei imperialiste, la cele două mari valuri de lupte şi conflicte anti-imperialiste (trezirea Sudului) şi anti-capitaliste (revoluţiile socialiste) care au ocupat secolul XX şi l-au deschis pe cel de-al XXI-lea. 

Asupra tuturor acestor chestiuni, puteţi consulta articolele mele de sinteză: 

  • Capitalism, a parenthesis in history, Monthly Review 2009.
  • The battlefields chosen by contemporary imperialism, Kasarinlan Philippine Journal of Third World Studies, 2009.
  • The trajectory of historical capitalism, Monthly Review 2011.
  • Audacity, site-ul Pambazuka 01/12/2011.
  • Capitalisme transnational ou impérialisme collectif? Recherches Internationales, 2011.
  • The Centre will not held, the rise and decline of liberalism, Monthly Review 2012.
  • The surplus in Monopoly Capitalism and the imperialist rent, Monthly Review 2012.
  • The South challenges globalization, site-ul Pambazuka 05/04/2012.

Analiza critică a construcţiei europene şi a gestiunii monedei comune, ce fac obiectul acestui articol, sunt plasate într-un cadru global. Pentru diversele evoluţii ale acestor probleme, vezi: 

  • L’effacement du projet européen (Au-delà du capitalisme sénile, 2002 ; pag. 110 şi următoarele).
  • Les sables mouvants du projet européen (Pour un monde multipolaire, 2005 ; pag. 22 şi următoarele).
  • Le projet européen remis en question (Du capitalisme à la civilisation, 2008 ; pag. 151 şi următoarele).
  • L’impossible gestion de l’euro, site-ul Pambazuka 06/07/2010.

Trimiterea la studiul cu privire la opinia românilor a fost făcută oral de un participant român la Forumul Social Balcanic (Zagreb, Mai 2012).

Traducere: Alexandru Macovei

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.