Este filantropia o datorie?

TEMA: Precariatul XXI. Despre sărăcie

Filantropie şi acţiune politică

Probabil că pe mulţi dintre noi ne străbate, din când în când, un oarecare sentiment de vină pentru că nu facem nimic sau nu facem îndeajuns pentru săracii pe care-i vedem pe stradă, în ziare sau la televizor.[1] Ne aducem deodată aminte că avem mai mult decât strictul necesar (avem haine variate, gadget-uri, vacanţe etc.), în vreme ce alţii nu au ce mânca ori dorm în stradă. Numai că, de regulă, alungăm rapid această disonanţă interioară, spunându-ne că, în definitiv, nu e datoria noastră ca indivizi să-i ajutăm pe aceşti săraci. Lăsându-i deoparte pe cei care consideră că săracii îşi merită soarta şi nu trebuie ajutaţi, oamenii cred, în genere, că această datorie revine statului, Bisericii, organizaţiilor caritabile sau persoanelor foarte bogate.

Dintre toţi, mai ales oamenii de stânga (îndeosebi socialiştii) cred că statul este cel care trebuie să-i ajute pe săraci. În cazul stângii, asta implică două idei: (1) statul trebuie să-i ajute pe săraci, deoarece toţi indivizii au dreptul (pozitiv) la un trai decent, iar statul trebuie să asigure respectarea acestui drept şi (2) statul este cel mai în măsură să-i ajute pe săraci, deoarece sărăcia nu poate fi combătută în mod eficient şi sistematic decât pe cale politică, instituţională.

În această schemă, filantropia joacă un rol secundar în combaterea sărăciei, ca modalitate binevenită de a suplini eforturile întreprinse de instituţiile statului. Dacă intervenţia statului e necesară, filantropia e doar dezirabilă. Totuşi, unii gânditori de stânga, ca Slavoj Zizek, merg mai departe şi afirmă că filantropia are potenţialul de a înfrâna lupta împotriva sărăciei, deoarece le dă oamenilor iluzia că, prin câteva donaţii, îşi fac datoria faţă de săraci. Această mulţumire de sine îi ţine pe oameni departe de acţiunea politică, contribuind astfel la perpetuarea sistemului care face posibilă sărăcia (căci doar prin schimbarea sistemului pot fi eradicate cauzele sărăciei, şi nu doar efectele acesteia).[2]

Cred că viziunea mai generală de stânga e corectă. Mai întâi, îmbunătăţirea situaţiei săracilor nu este – în primul rând – un dar venit din partea semenilor lor, ci reprezintă un drept al celor săraci şi, prin urmare, o datorie a statului. Apoi, sunt de acord că numai politicul – în speţă, statul – poate lua măsurile structurale necesare pentru combaterea sărăciei ca fenomen sistemic. Dar toate acestea nu trebuie să însemne, automat, că am delegat toată problema pe umerii statului, iar noi nu mai trebuie să facem altceva decât să-l încurajăm s-o rezolve. Cred că putem, în paralel, să ne implicăm şi în acţiuni caritabile. Mai mult decât atât, cred că, din punct de vedere moral, trebuie să ne implicăm în astfel de acţiuni. Cred că filantropia nu este doar dezirabilă, ci şi necesară – ea este o datorie morală. Iar în cele ce urmează, voi prezenta ceea ce consider a fi cea mai plauzibilă şi, totodată, provocatoare pledoarie adusă până acum în sprijinul acestei idei.[3]

Filantropia ca datorie morală  

Argumentul despre care vorbesc a fost formulat de Peter Singer (unul dintre cei mai importanţi eticieni contemporani), într-un articol din 1972, intitulat “Famine, Affluence and Morality”[4]. Aici, Singer pleacă de la următoarea asumpţie de bază: suferinţa pricinuită de lipsa de hrană, adăpost ori îngrijire medicală – într-un cuvânt, de sărăcie – este în mod intrinsec ceva rău. El susţine că această asumpţie este greu, dacă nu imposibil de demonstrat ori de respins pe calea argumentaţiei. E ceva ce accepţi sau nu, în virtutea atitudinilor tale fundamentale, a înclinaţiilor tale psiho-morale.

Apoi, într-o manieră similară, Singer postulează următorul principiu: „dacă stă în puterea noastră să prevenim ca ceva rău să aibă loc, fără ca prin aceasta să sacrificăm ceva de o importanţă morală comparabilă, atunci trebuie, din punct de vedere moral, să o facem” (Singer, 1995). Ţinând cont de asumpţia de mai devreme, rezultă că avem datoria morală de a nu-i lăsa pe ceilalţi să sufere de pe urma sărăciei, în măsura în care nu sacrificăm ceva de o importanţă morală comparabilă cu suferinţa pe care o prevenim. Aşadar, poate că nu eu sunt vinovat de situaţia în care au ajuns săracii, dar sunt vinovat din punct de vedere moral dacă nu fac nimic pentru a-i ajuta, adică pentru a preveni suferinţa lor viitoare cauzată de sărăcie.

Principiul lui Singer se bazează, în mod tacit, pe o distincţie elementară: cea dintre a face rău prin comisiune (adică prin ceea ce fac) şi a face rău prin omisiune (adică prin ceea ce nu fac).[5] Iar a nu preveni un rău pe care-l poţi preveni fără sacrificii comparabile cu răul respectiv înseamnă a face rău prin omisiune. Iată un exemplu oferit de Singer: într-o după-amiază de vară, trec pe lângă un heleşteu şi văd că un copil mic e pe cale să se înece; ştiu că apa nu e adâncă pentru mine, deci nu risc nimic dacă intru să-l salvez; totuşi, refuz să-l ajut, poate pentru că mă grăbesc la o întâlnire ori n-am chef să-mi ud hainele; astfel, copilul se îneacă. E drept, copilul nu a căzut în apă din cauza mea, dar ar fi putut trăi dacă aş fi intrat după el. Conform principiului singerian, sunt moralmente vinovat de moartea copilului, deoarece, fără să sacrific ceva de o importanţă comparabilă, puteam să-l ajut şi nu am făcut-o. Aşadar, am făcut un rău prin omisiune. În mod analog, arată Singer, facem un rău prin omisiune când nu-i ajutăm pe cei care suferă sau chiar mor de pe urma sărăciei, căci i-am putea ajuta fără să renunţăm la ceva comparabil ca importanţă pentru noi (adică, spre exemplu, fără să ne rupem de la gură ca să-i ajutăm pe cei înfometaţi). De aceea, filantropia este o datorie morală.

Unele precizări

Plecând de aici, Singer face câteva precizări importante. În primul rând, chiar dacă aportul meu la ameliorarea sărăciei este unul extrem de mic, asemenea unei picături de apă într-un ocean, asta nu înseamnă că pot la fel de bine să nu mai fac nimic. Faptul că nu pot face totul nu înseamnă că nu trebuie să fac nimic. La urma urmei, a salva de la înfometare un om din zece mii e mai bine decât să nu salvezi pe niciunul din zece mii.  

În al doilea rând, Singer arată că numărul persoanelor care-l pot ajuta pe cel aflat la nevoie este irelevant. Eu am obligaţia morală de a intra în heleşteu pentru a-l scoate pe copil de acolo chiar dacă pe margine mai sunt şi alţi oameni, care ar putea la fel de bine să-l salveze de la înec. Astfel, dacă nu-l ajut, vina mea nu se diminuează doar pentru că şi alţii ar fi putut să-l ajute şi, la fel ca mine, n-au făcut-o. În mod similar, dacă dispun de mai multe resurse decât îmi trebuie, atunci trebuie să-i ajut pe săraci chiar dacă mai sunt şi alţii în postura mea, iar cei mai mulţi dintre ei nu fac absolut nimic în acest sens. Pe scurt, faptul că şi alţii sunt vinovaţi de acelaşi lucru ca mine nu mă face mai puţin vinovat. Altminteri, “îmbrăţişăm etica de tipul <urmează turma> – genul de etică ce i-a făcut pe mulţi germani să privească în altă parte atunci când aveau loc atrocităţile naziste” (Singer, 1999b).

Aşadar, noi trebuie să-i ajutăm pe săraci indiferent de ce fac ceilalţi. Iar cum vasta majoritate a celorlalţi nu face nimic în acest sens, noi trebuie să ajutăm cât mai mult cu putinţă, adică atât cât să nu renunţăm la ceva comparabil ca importanţă cu neajunsurile săracilor pe care îi ajutăm. Desigur, dacă toţi oamenii ar contribui la combaterea sărăciei, atunci aportul fiecăruia dintre noi ar fi infim, dar aşa, în condiţiile date, noi practic trebuie să donăm toţi banii pe care în prezent îi cheltuim pe acele lucruri de care nu avem neapărată nevoie, fără de care putem duce un trai decent – haine la modă, automobile, cine la restaurant, vacanţe în străinătate etc. E vorba de lucruri a căror absenţă din vieţile noastre ar fi mai puţin gravă decât foametea sau lipsa unui adăpost.  Pe scurt, Singer (care, la rândul lui, donează un sfert din toate veniturile sale) spune că trebuie să dăm săracilor tot ceea ce nu folosim pentru îndeplinirea nevoilor de bază. Altfel spus: „ar trebui să dăm până atingem nivelul utilităţii marginale, adică nivelul la care, dacă am da mai mult, am cauza la fel de multă suferinţă mie şi familiei mele pe cât aş reduce datorită donaţiei mele” (Singer, 1995).

Două obiecţii fireşti la acest principiu

Reacţia aproape instinctivă faţă de un asemenea principiu ar fi să spui că e exagerat, că cere prea mult de la noi. Ceva mai elaborată, obiecţia ar putea suna cam aşa: „Principiul lui Singer implică nişte standarde morale prea înalte, pretinde prea mult de la oamenii obişnuiţi, care nu sunt nişte sfinţi. Este o utopie să te aştepţi ca oamenii să dea săracilor până la limita dincolo de care ei înşişi ar ajunge în situaţia săracilor. Mai bine adoptăm un principiu pe măsura standardelor actuale ale moralităţii comune, un principiu pe care oamenii obişnuiţi să fie dispuşi să-l respecte.” La prima vedere, e o obiecţie de bun-simţ, dar care nu cred că stă în picioare. Căci, în cazul în care premisele raţionamentului singerian sunt corecte, la fel este şi concluzia, chiar dacă ne vine greu să acţionăm în conformitate cu ea. Faptul că principiul lui Singer poate fi considerat şi chiar este extrem de solicitant nu îl face mai puţin valid. La urma urmei, moralitatea nu îşi propune să fie ceva facil, eventual chiar agreabil. Contrar unei percepţii destul de răspândite, ea nu se reduce la mici acte de generozitate prin care să ne simţim buni şi împăcaţi cu noi înşine. Moralitatea are cerinţe tari, care nu depind de disponibilitatea şi cheful nostru de a le îndeplini. Principiul singerian e o astfel de cerinţă. 

În plus de asta, standardele moralităţii comune sunt în continuă schimbare. De pildă, pedeapsa cu moartea era practicată, cândva, de mai toate societăţile din lume, iar acum ea a fost abolită în majoritatea ţărilor. Din acest punct de vedere, putem vorbi de un veritabil progres moral. Moralitatea e ceva flexibil. Atunci de ce ar fi imposibil să-i facem pe oameni conştienţi de faptul că au, într-adevăr, datoria morală să-i ajute pe semenii lor care suferă din cauza sărăciei? De ce n-ar fi acesta următorul progres în materie de moralitate comună?   

Totuşi, există o obiecţie pe care i-aş aduce-o acestui principiu. Singer spune că trebuie să renunţi, bunăoară, la ieşirile în oraş şi la călătorii ca să-i ajuţi pe săraci, întrucât absenţa acestor activităţi nu cauzează o suferinţă la fel de mare ca absenţa hranei ori a adăpostului, problemă cu care săracii se confruntă în mod constant. E drept, e mai important să ai ce mânca decât să ieşi seara în oraş, dar probabil că o viaţă fără ieşiri în oraş şi călătorii ţi-ar reduce la minim şansele de a crea şi cultiva relaţii profunde cu ceilalţi oameni. Cine ar vrea să trăiască lângă un om care nu iese din casă, care nu merge niciodată nicăieri, pentru că vrea să fie moral şi să doneze săracilor toţi banii care-i rămân în urma satisfacerii necesităţilor de bază? Aşadar, aş spune că persoanele care ar aplica în mod consecvent principiul singerian riscă să se izoleze de semenii lor mai puţin principiali. Or, asta poate produce cel puţin la fel de multă suferinţă ca cea provocată de foamete ori frig, o suferinţă de alt tip, non-fizică, pe care Singer pare să n-o ia în considerare. De altfel, el însuşi admite că relaţiile de prietenie şi dragoste cu ceilalţi nu trebuie sacrificate în numele ajutorării săracilor: „Fără îndoială că, pentru cei mai mulţi dintre oameni, relaţiile personale se numără printre necesităţile unei vieţi împlinite, iar a renunţa la ele ar însemna să sacrificăm ceva de o mare importanţă morală. Prin urmare, principiul pentru care pledez aici nu pretinde un asemenea sacrificiu” (Singer, 1999a: p. 245).

În plus de asta, ce sens are, pentru un om obişnuit, o viaţă din care lipsesc toate aceste lucruri aparent gratuite? Singer spune că o viaţă cu sens e o viaţă morală şi dedică o întreagă carte acestei frumoase idei (vezi Singer, 1997). Dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, o viaţă cu sens nu se poate reduce la a trăi moral, deşi aceasta poate fi o componentă esenţială a ei, ci trebuie să cuprindă, din când în când, şi cine la restaurant, concerte de muzică, vacanţe în străinătate sau cadouri făcute celor dragi.    

 O versiune mai blândă a principiului singerian

Totuşi, Singer propune şi o versiune moderată a principiului său. El admite că, dintr-o perspectivă utilitaristă, ar putea fi mai benefic pentru lupta împotriva sărăciei dacă, în spaţiul public, am promova un standard al filantropiei mai scăzut decât cel presupus de formula iniţială a principiului său, deoarece astfel am motiva mai multă lume să facă donaţii. Conform acestei versiuni moderate, noi trebuie să prevenim producerea unui rău – în speţă, să prevenim suferinţa cauzată  de sărăcie – dacă prin asta nu sacrificăm ceva important pentru noi. În ciuda caracterului extrem de vag al acestei formulări, Singer crede că cei mai mulţi dintre noi putem face o analiză onestă, bazată pe propriile noastre standarde morale, în urma căreia să ajungem la concluzia că există anumite lucruri pe care dăm banii şi care nu sunt au adevărat importante, lucruri pe care, aşadar, le-am putea sacrifica în favoarea unor acte de filantropie. De pildă, am putea ieşi în oraş în continuare, dar mai rar; ne-am putea cumpăra mai puţine haine, mai puţine gadget-uri sau mai ieftine ş.a.m.d. Aşadar, dacă suntem cinstiţi şi, totodată, consecvenţi cu noi înşine, atunci vom renunţa, până la urmă, la anumite lucruri pe care până acum ne cheltuiam banii şi ne vom îndeplini – fie şi într-un sens mai slab – datoria morală de a-i ajuta pe săraci.

Desigur, poate că asta nu ar produce o ameliorare spectaculoasă a sărăciei din lume, dar tot ar fi mai mult decât ce facem acum, când preferăm să închidem ochii în faţa acestei probleme cruciale şi să lăsăm totul în seama statului ori a societăţii civile, sperând ca totul să se rezolve într-o bună zi. Trebuie să acceptăm că filantropia e mai mult decât o activitate facultativă, menită să ne întărească buna părere de sine, ci este o datorie morală în toată puterea cuvântului.[6]

Referinţe bibliografice

Singer, Peter (1995). „Famine, Affluence and Morality”, în William Aiken şi Hugh LaFollette (ed.), World Hunger and Morality, Prentice-Hall, Inc.

Singer, Peter (1997). How are we to live? Ethics in an age of self-interest, Oxford University.

Singer, Peter (1999a). Practical Ethics, Cambridge University Press.

Singer, Peter (1999b). „The Singer Solution to World Poverty”, în The New York Times, 5 septembrie.

www.TheLifeYouCanSave.com      



[1] Trebuie specificat din start că săracii la care fac referire în acest text sunt cei aflaţi la nivelul cel mai de jos al sărăciei, adică cei care nu reuşesc sau reuşesc cu greu să-şi satisfacă nevoile de bază (hrană, adăpost, îmbrăcăminte, asistenţă sanitară minimă, educaţie primară etc.).

[2] Vezi http://www.youtube.com/watch?v=hpAMbpQ8J7g. De precizat că Zizek admite că, în principiu, filantropia e ceva bun (căci să faci ceva e mai mult decât să nu faci nimic), doar că, în realitate, ea îi împiedică pe mulţi să treacă la acţiune politică în vederea eradicării sărăciei.

[3] Argumentul propriu-zis al lui Singer vine în sprijinul ideii că oamenii din ţările dezvoltate au datoria morală de a-i ajuta pe săracii din ţările subdezvoltate, dar Singer ar fi de acord că acest argument e implicit valabil şi în cazul săracilor din propria ţară.

[4] Iniţial, articolul a apărut în primul număr al revistei Philosophy and Public Affairs, fiind republicat în 1995, în volumul editat de William Aiken şi Hugh LaFollette, World Hunger and Morality, Prentice-Hall, 1995.

[5] În plan ideologic, această distincţie cred că explică una dintre diferenţele funciare dintre neo-liberalism şi social-democraţie, în sensul că primul recunoaşte doar răul prin comisiune, de unde şi ideea că nu există decât datorii/drepturi negative, în vreme ce Stânga admite că există şi rău prin omisiune, de unde şi credinţa sa în datorii/drepturi negative şi pozitive deopotrivă. Totuşi, merită remarcat că celebra maximă „Răul triumfă atunci când oamenii buni nu acţionează” îi este atribuită lui Edmund Burke, părintele gândirii conservatoare.

[6] Peter Singer a reuşit să convingă mii de oameni cu argumentele sale. Pentru detalii, vizitaţi site-ul www.TheLifeYouCanSave.com.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.