Esența neoliberalismului

Pierre Bourdieu
Pierre Bourdieu (1930-2002) este un sociolog francez care, la finele vieții sale, a ajuns unul dintre actorii principali ai scenei intelectuale franceze. Gândirea sa a exercitat o influență considerabilă asupra științelor umane și sociale, în special în sociologia franceză din a doua jumătate a secolului XX. Amintim câteva volume scrise de el: Le Sens pratique, Minuit, 1980; Les Règles de l’art. Genèse et structure du champ littéraire, Seuil, 1992; Raisons pratiques. Sur la théorie de l’action, Seuil, 1994; Sur la télévision, suivi de L'Emprise du journalisme, Liber, 1996; Les Structures sociales de l'économie, Seuil, 2000.

TEMA: Criza ştiintelor sociale în România

Lumea economică să fie oare cu adevărat, așa cum vrea discursul dominant, o ordine pură și perfectă, desfășurîndu-și implacabil seria consecințelor ei previzibile – căci organizate într-o logică –, o ordine gata în orice clipă să reprime toate abaterile de la norma sa prin sancțiunile pe care le admi­nis­trează, fie în mod automat, fie – în cazuri mai excepționale – prin intermediul brațelor sale înarmate, FMI1 sau OCDE2, și al politicilor pe care acestea le impun: scădere a costului mîinii de lucru, reducere a cheltuielilor publi­ce și flexibilizare a muncii? Și dacă, în realitate, neoliberalismul n-ar fi decît punerea în practică a unei utopii, convertită în felul acesta în program po­li­tic – numai că a unei utopii care, cu ajutorul teoriei economice de la care ea se revendică, ajunge a se gîndi pe sine drept descrierea științifică a realului?

Teoria aceasta tutelară e o pură ficțiune matematică, întemeiată, ab initio, pe o formidabilă abstracțiune: aceea care, în numele unei conceperi – pe cît de strîmte, pe atîta de stricte – a raționalității identificate cu raționalitatea individuală, constă în a pune între paranteze condițiile economice și sociale ale habitusurilor3 raționale și ale structurilor economice și sociale care sînt [însăși] condiția exercitării acestora din urmă.

Pentru a face sensibilă măsura acestei omisiuni e de ajuns să ne gîndim fie și doar la sistemul de învățămînt, niciodată luat în socoteală ca atare într-o epo­că în care el joacă un rol determinant în producția de bunuri și servicii, ca și în producerea producătorilor. Din acest soi de păcat originar, înscris în mitul walrasian4 al „teoriei pure“, decurg toate carențele și lipsurile disci­plinei economice, precum și încăpățînarea fatală cu care aceasta se agață de opoziția arbitrară, de ea înființată – prin însăși existența sa –, dintre logi­ca propriu-zis economică, bazată pe concurență și generatoare de eficiență, pe de-o parte, și, pe de alta, logica socială, supusă regulii echității.

Astea fiind zise, „teoria“ aceasta – din capul locului desocializată și dezisto­ricizată – posedă astăzi, mai mult ca oricînd, mijloacele de a se face adevăra­tă, verificabilă empiric. La urma urmei, discursul neoliberal nu e un discurs ca orișicare. În felul discursului psihiatric în cadrul azilului, după Erving Goff­man5, el e un discurs „puternic“, dar care nu e atîta de puternic și de di­fi­cil de combătut decît fiindcă are de partea sa toate forțele unei lumi de raporturi de forță, unde el contribuie la a o face [să fie] așa ceva, mai ales pentru că [tocmai] el orientează opțiunile economice ale celor ce domină raporturile economice și astfel își adaugă propria sa forță, la propriu simbo­lică, raporturilor acestora de forțe. În numele acestui program științific al cunoașterii, convertit în program politic de acțiune, se împlinește o enormă lucrare politică (tăgăduită, fiindcă, în aparență, e pur negativă) țintind la crearea condițiilor de realizare și de funcționare ale „teoriei“; un program de distrugere metodică a colectiv-ităților [des collectifs].

Făcută posibilă prin politica de dereglementare financiară, mișcarea către uto­pia neoliberală a unei piețe pure și perfecte se împlinește pe calea ac­țiunii transformatoare și, trebuie spus limpede, distructive, aparținînd tu­turor măsurilor politice (între care cea mai recentă este AMI, Acordul Multila­teral asupra Investițiilor6, destinat să protejeze, împotriva statelor naționale, întreprinderile străine și investițiile acestora) ce urmăresc punerea în discuție a tuturor structurilor colective capabile să se constituie într-un obs­tacol dinaintea logicii pieței pure: națiunea, a cărei marjă de manevră nu încetează să se îngusteze; grupuri ale [sferelor] muncii, o dată cu, bună­oa­ră, individua­lizarea salariilor și a carierelor în funcție de competențele indivi­duale și atomi­zarea lucrătorilor rezultînd de aici; colectivele pentru apărarea drepturilor lucrătorilor, sindicate, asociații, cooperative; familia chiar, care, prin constitui­rea de piețe fracționate pe clase de vîrstă, își pierde o parte din controlul asu­pra consumului.

Programul neoliberal, care-și trage forța socială din forța politico-econo­mică a acelora ale căror interese le exprimă – acționari, operatori financiari, industriași, oameni politici conservatori ori social-democrați convertiți la demi­sii­le liniștitoare ale lui laisser-faire, înalți funcționari de finanțe, cu atît mai încrîncenați să impună o politică propovăduind propria lor dispariție cu cît, spre deosebire de personalul de conducere din întreprinderi, nu-i paște nici un risc de a-i plăti, eventual, consecințele –, tinde în mod global să favo­ri­zeze ruptura dintre economie și realitățile sociale și tinde astfel să construias­că, în realitatea însăși, un sistem economic conformat descrierii teoretice, adică un fel de mașină logică, prezentîndu-se ca o înlănțuire de constrîngeri în care agenții economici se află angrenați.

Mondializarea piețelor financiare, asociată cu progresul tehnicilor informatice, asigură o mobilitate fără precedent a capitalurilor și oferă investitorilor, griju­lii cu rentabilitatea pe termen scurt a investițiilor lor, posibilitatea de-a compara permanent rentabilitatea celor mai mari întreprinderi și de-a sanc­ționa prin urmare eșecurile relative. Întreprinderile însele, sub o ase­menea ame­nințare permanentă, trebuie să se conformeze cu o viteză tot mai sporită exigențelor piețelor; asta sub presiunea riscului, cum se spune, de-a „pierde încrederea piețelor“ și, totodată, susținerea acționarilor care, preocupați de profitul pe termen scurt, sînt din ce în ce mai în măsură să-și impună voin­ța în fața managerilor, să le fixeze norme, pe calea stabilirii de obiective financiare, și să le orienteze politicile în materie de angajări, de modali­tate a ocupării forței de muncă și în privința salariilor.

În felul acesta se instaurează domnia absolută a flexibilității, cu recrutările de personal pe contracte de durată specificată sau cu statut provizoriu, cu „pla­­nurile de restructurare“ [„plans sociaux“7] în valuri și concurența dintre filialele autonome ale aceleiași întreprinderi, dintre echipele constrînse la polivalență și, în sfîrșit, dintre indivizi, pe calea individualizării relației sa­lariale: fixarea de obiective individuale; interviuri individuale de evaluare; eva­luare permanentă; măriri individualizate de salariu sau acordarea de prime în funcție de competență și merit considerate individualizat; cariere indivi­dualizate; strategii de „responsabilizare“ tinzînd să asigure autoexploatarea în cazul anumitor categorii de personal care, nefiind decît niște salariați subor­donați unei ierarhii stricte, sînt în același timp ținuți răspunzători de volumul vînzărilor efectuate de ei, de produsele confecționate, de sucursala lor, de magazi­nul lor etc., în felul unor „independenți“; exigență a „autocontro­lului“ care extinde „implicarea“ salariaților, după tehnicile „managementului partici­pativ“, cu mult dincolo de fișa postului. Tot atîtea tehnici de su­punere [d’assujettissement] rațională care, impunînd suprainvestirea în muncă, și nu doar la nivelul posturilor de responsabilitate, și munca în regim de ur­gență, concurează în același timp la slăbirea ori abolirea reperelor și a soli­darităților colective.8

Instaurarea practică a unei lumi darwiniene a luptei tuturor împotriva tutu­ror, la toate nivelurile ierarhiei, în care resorturile aderării la sarcina de serviciu și la întreprindere provin din lipsa de siguranță, suferință și stres, fără îndoială că nu putea reuși atît de deplin dacă ea nu s-ar fi regăsit într-un raport de complicitate cu habitusurile precarizate pe care le produc tocmai lipsa de siguranță și existența, la toate nivelurile ierarhiei, chiar și a celor mai înalte, în rîndurile personalului de conducere, a unei armate de rezervă de mînă de lucru, docilizată prin precarizare[a posturilor] și prin amenințarea perma­nentă a șomajului. Fundamentul ultim al întregii acestei ordini economice plasate sub semnul libertăți este, în fond, violența structurală a șomajului, a instabilității slujbelor și a amenințării cu concedierea pe care ea o implică: con­diția de funcționare „armonioasă“ a modelului microeconomic indivi­dualist este un fenomen de masă, existența armatei de rezervă a șomerilor.

Această violență structurală apasă deopotrivă asupra a ceea ce se cheamă contractul de muncă (în mod sofisticat raționalizat și derealizat prin „teoria contractelor“). Discursul de firmă n-a vorbit niciodată atîta de încredere, de cooperare, de loialitate și de cultura de firmă ca în epoca aceasta în care adeziunea de fiecare clipă se obține făcînd să dispară toate garanțiile tempo­rale (trei sferturi din angajări sînt pe durată determinată, cota de posturi vo­latile nu încetează să crească, concedierea individuală tinde să nu mai fie supusă nici unei restricții).

Vedem astfel cum utopia neoliberală tinde să se incarneze în realitatea unui soi de mașină infernală, a cărei necesitate se impune înșiși acelora dominați. Precum altădată marxismul – cu care, sub acest raport, ea are nu­me­roase puncte în comun –, această utopie suscită o formidabilă credință, așa-numita free trade faith (credința în liberul schimb), nu numai la aceia care trăiesc materialmente din ea, cum sînt finanțiștii, patronii de mari întreprinderi etc., ci deopotrivă și la cei ce-și extrag din ea justificarea existenței lor, precum înalții funcționari și politicienii, care sacralizează puterea piețelor în numele eficienței economice, care reclamă ridicarea barierelor administrative sau politice în stare să-i jeneze pe deținătorii de capitaluri în căutarea pur individuală a maximizării profitului individual, instituită în model de raționalitate, care vor bănci centrale independente, care predică subordonarea statelor naționale față de exigențele libertății economice pentru stăpînii economiei – cu anularea tuturor reglementăriler pe toate piețele, începînd cu piața muncii, interzicerea deficitelor și inflației, privatizarea generalizată a serviciilor publice, reducerea cheltuielilor publice și sociale.

Fără a împărtăși neapărat interesele economice și sociale ale adevăraților cre­dincioși, economiștii au suficiente interese specifice în cîmpul științei economice pentru a-și aduce o contribuție decisivă – oricare le-ar fi dispoziția de spi­rit [les états d’âme] în privința efectelor economice și sociale ale utopiei în­veș­mîntate de ei în justificări matematice – la producerea și reproducerea cre­dinței în utopia neoliberală. Separați, prin întreaga lor existență și, mai ales, prin formația lor intelectuală, de lumea economică și socială așa cum e aceasta, ei sînt în mod deosebit înclinați să ia lucrurile logicii drept logică a lucrurilor.

Încrezători în modele pe care ei practic nu au nici­odată prilejul să le supună probei verificării experi­mentale, porniți să privească de sus achizițiile altor științe istorice, în care ei nu recunosc puritatea și transparența cristali­nă a jocurilor lor matematice și a căror adevărată necesitate și profundă complexitate, cel mai adesea, ei nu sînt în stare să le înțeleagă, acești economiști participă și colaborează la o formidabilă schimbare economică și socială care, fie și atunci cînd unele dintre consecințele ei le provoacă oroare (ei pot cotiza la Partidul Socialist și pot oferi sfaturi avizate reprezentanților acestuia în instanțele de putere), nu le poate displăcea; și e așa fiindcă, cu riscul anumi­tor rataje, imputabile mai ales acelui fenomen pe care ei îl numesc „bule spe­culative“9, ea tinde să confere realitate utopiei ultraconsecvente (precum anumite forme de nebunie) căreia ei își consacră viața.

Și totuși lumea ni se dă, aici, de față, cu efectele nemijlocit vizibile ale pu­nerii în lucru a marii utopii neoliberale: nu numai mizeria unei fracțiuni din ce în ce mai mari a societăților celor mai avansate economic, creșterea extraordinară a diferențelor dintre venituri, dispariția progresivă a universurilor autonome de producție culturală, cinema, tipărituri etc., prin impunerea in­­truzivă a valorilor comerciale, ci de asemenea – și mai ales – distrugerea tuturor instanțelor colective în stare să contracareze efectele mașinii infernale – între care în primul rînd statul, depozitar al tuturor valorilor universale asociate ideii de public – și impunerea, pretutindeni, în sferele înalte ale economiei și ale statului sau în cadrul întreprinderii, a acestui soi de darwi­nism moral care, prin cultul winner-ului, format în matematici superioare și bungie-jumping, instaurează ca norme ale tuturor practicilor lupta tutu­ror împotriva tuturor și cinismul.

Ne putem oare aștepta ca masa extraordinară de suferință produsă de un asemenea regim politico-economic să se regăsească la un moment dat la ori­ginea unei mișcări în stare să stopeze cursa spre prăpastie? De fapt, ne aflăm aici dinaintea unui paradox extraordinar: în vreme ce obstacolele întîlnite pe drumul realizării ordinii noi – aceea a individului singur, dar liber – sînt astăzi considerate drept imputabile unor rigidități și unor arhaisme și cînd orice intervenție directă și conștientă, cel puțin atunci cînd ea vine din partea statului, pe orice căi ar veni, este din capul locului discreditată, deci somată să se retragă în beneficiul unui mecanism pur și anonim: piața (de­spre care se uită că și ea e locul de exercitare al intereselor), în realitate tocmai perma­nența sau supraviețuirea instituțiilor și agenților ordinii vechi, pe cale de-a fi demantelată, și întreaga muncă a tuturor categoriilor de lucrători sociali, și de asemenea toate solidaritățile sociale, familiale sau de alt tip sînt ceea ce face ca ordinea socială să nu se prăbușească în haos, în pofida volumului în creștere al populației precarizate.

Trecerea la „liberalism“ se îndeplinește discret, deci imperceptibil, precum deriva continentelor, scoțîndu-și astfel efectele din bătaia privirii, cele pe termen lung fiind și cele mai teribile. Efecte care se află totodată disimulate, paradoxal, prin rezistențele pe care această trecere le stîrnește, încă de pe-acum, din partea celor care apără ordinea veche, alimentîndu-se din resur­sele pe care aceasta le tăinuia, din solidaritățile mai vechi, din rezervele de capital social care feresc o întreagă parte a ordinii sociale prezente de căderea în anomie. (Capital care, dacă nu e reînnoit, reprodus, e menit pieirii, dar a cărui epuizare nu e ceva ce se va petrece de mîine începînd.)

Dar aceleași forțe de „conservare“, care e prea lesne să fie luate drept forțe conservatoare, sînt totodată, sub un alt raport, forțe de rezistență la instaurarea ordinii noi, forțe care pot deveni unele subversive. Și dacă putem deci păstra vreo speranță rezonabilă, atunci ea e aceea să mai existe încă, în institu­țiile statale și de asemenea în habitusurile agenților [sociali] (mai ales ace­ia care sînt cei mai legați de aceste instituții, cum e mica „nobilime de stat“), asemenea forțe care, sub aparența de a apăra numai – după cum li se va și reproșa numaidecît – o ordine dispărută și „privilegiile“ corespunzătoare, să aibă de fapt, ca să poată rezista încercării, a lucra pentru a inventa și a construi o ordine socială a cărei lege să nu fie urmărirea [la recherche] exclusi­vă a interesului egoist și a pasiunii individuale a profitului și care să facă loc unor colectiv-ități [à des collectifs] orientate de urmarea [la poursuite] rațională a unor țeluri în mod colectiv elaborate și aprobate.

Între aceste colectiv-ități, asociații, sindicate, partide, cum să nu acordăm un loc special statului, stat național ori, și mai bine, supranațional, adică european (etapă către un stat mondial), în stare să controleze și să impoziteze cu eficacitate profiturile realizate pe piețele financiare și, mai ales, să contra­ca­reze acțiunea distructivă pe care acestea din urmă o exercită asupra pieței muncii, organizînd, cu ajutorul sindicatelor, elaborarea și apărarea interesu­lui public, care altminteri, că vrem, că nu vrem, nu va ieși niciodată, fie și cu prețul cîtorva falsuri în scripte matematice, din cadrul viziunii de contabil (într-o altă epocă, s-ar fi putut zice „de băcan“) pe care noua credință o prezin­tă ca pe suprema formă a împlinirii umane.

Traducere de Adrian T. Sîrbu

Note:

1. „Fondul Monetar Internațional (International Monetary Fund sau IMF) a fost piesa de bază a acordului de la Bretton Woods din iulie 1944 [vezi infra, p. 175, n. 3], unde s-a admis că respon­sabilitatea principală pentru reglarea relațiilor monetare între economiile naționale, a fluxului financiar privat și a ajustării balanței de plăți trebuie să rămînă în mîinile instituțiilor multilaterale publi­ce și ale guvernelor naționale, în scopul sprijinirii unei ordini economice internaționale coopera­tive. Fon­dul Monetar Internațional, alături de instituția soră, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dez­voltare (BIRD sau Banca Mondială), trebuia să fie principalul vehicul pentru realizarea acestor scopuri.

FMI trebuie să supravegheze mecanismul ratei de schimb, sistemul de plăți internaționale, să acționeze ca principală sursă de lichidități pentru facilitarea comerțului și să monitorizeze politicile economi­ce naționale în scopul de a se evita ca politica unei țări să le prejudicieze pe nedrept pe celelalte. Statele membre ale FMI asigură Fondului resursele printr-un sistem de cote mai mult sau mai puțin proporționale cu anvergura economiilor naționale respective, ele căpătînd voturi în cadrul organelor Fondului în raport cu cuantumul acestor contribuții. În felul acesta a fost întărită puterea țărilor bogate, în special a Statelor Unite, țară care și în prezent deține aproape o cincime din voturi […].“ (Dicționarul Oxford de politică, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 182.) (N. red.)

2. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare: organism internațional înființat în 1961 cu scopul de a stimula creșterea economică, ridicarea standardului de viață în țările membre, comerțul internațional și de a veghea la menținerea stabilității financiare; a luat naștere ca o extindere a OEEC (Organizația pentru Cooperare Economică Europeană), aceasta înființată în 1948 pentru coordonarea eforturilor de reconstrucție a economiei europene pe calea Planului Marshall. La sfîrșitul anilor ’90, pe lîngă SUA, numără în rîndul membrilor extraeuropeni țări ca Australia, Canada, Japonia, Mexic, Noua Zeelandă și Turcia, iar din Europa, pe lîngă majoritatea țărilor occidentale, și unele care apar­ținuseră fostului bloc sovietic (Cehia, Ungaria). Organizația înțelege să-și atingă țelurile pe calea promovării masive a ideii de liberalizare a comerțului internațional și a mișcării transfron­ta­liere a capitalulurilor, desfășurînd în acest scop o vastă activitate de publicare de date, organizare de confe­rințe, seminarii etc., ceea ce a făcut-o să devină o placă turnantă a informațiilor statistice și a proiecțiilor economice la scară mondială. Deși fără puteri executive, OCDE este în contact cu multe agenții guvernamentale și internaționale, precum FMI și GATT (Acordul General pentru Tari­fe și Comerț) – OMC, din 1995, și are o influență însemnată asupra mersului economiei mondia­le în calitate de corp consultativ. (N. red.)

3. În textul original disposition. Dar este vorba în fapt de noțiunea – centrală la Bourdieu – de „habitus“. Trebuie știut că, pentru sociologul francez, agentul social nu este nici total determinat, nici înzestrat cu o capacitate autonomă de a acționa asupra situației cu care el se confruntă. În aceste condiții, Bourdieu definește habitusul drept „un sistem de dispoziții dobîndite prin învățare implicită sau expli­cită care funcționează ca un sistem de scheme cognitive și corporale“; definiție care marchează înrudirea acestui concept cu procesul de socializare (apud J. Etienne, Fr. Bloess, J.-P. Noreck, J.-P. Roux, Dictionnaire de sociologie, Paris, Hatier, 1995, p. 33). (N. tr.)

4. Cu trimitere la Auguste Walras (1800-1866), economist francez, autor al De la nature de la richesse et de l’origine de la valeur [Despre natura avuției și despre originea valorii] (1848); a fost unul dintre primii care au căutat să aplice matematicile la studiul economiei. (N. red. fr.)

5. Erving Goffman, Asiles. Etudes sur la condition sociale des malades mentaux [Aziluri. Studii asupra con­diției sociale a bolnavilor mentali], Paris, Editions de Minuit, 1968 [ed. orig., 1961, n. tr.].

6. Pentru o explicație în privința AMI, v. Idea, nr. 15-16, 2003, p. 241, n. 8. (N. red.)

7. Am adaptat experienței românești formula „jargonizată“ – la fel de eufemistică, numai că într-altfel – uzitată în discursul public de limbă franceză. Fie că-l numim „restructurare“, fie „plan social“, fenomenul vizat e același, fiindcă fundalul logicii economice neoliberale care-l face să apară e același. De asemenea, rezultatul lui nemijlocit – acesta face propriu-zis obiectul tabuizării – este, practic, identic: șomaj, obținut prin asentimentul în parte mituit, în parte constrîns al celor afectați (adesea cu complicitatea sindicatelor), și demantelare a unei activități productive existente, pe motive de „nerentabilitate“, „necompetitivitate“ etc.; iar asta în pofida diferențelor (relative) de context. În fond, în ambele cazuri, este vorba despre același tip de modificare mai mult sau mai puțin drastică (putînd merge pînă la lichidare) a organizării unei întreprinderi (cu tot ceea ce această „reorganizare“ implică: nu numai aspectele tehnico-productive, ci și utilizarea/ocuparea forței de muncă, respectiv dispensarea de ea, impact asupra vieții sociale și economice locale etc.), avîndu-se însă în vedere – drept criteriu decisiv, și adesea drept unic criteriu – valoarea „de piață“ a activității respectivei întreprinderi (așa cum este aceasta reflectată în cotațiile bursiere) ori, mai larg, felul cum poate fi fructificată această valoare (pierderea ei de valoare), fie și paradoxal, la nivelul stratosferic și autonom în raport cu „economia reală“ al tranzacțiilor și mișcărilor de capital. Ceea ce revine la traducerea în termeni strict financiari (pierderi sau profit net, actuale ori scontate) a înseși evaluărilor și calculului – presupus rațional – legat de acest gen de decizie; cu corolarul, contradictoriu (cel puțin logic), că se poate cîștiga, nemijlocit, din ruinarea economică a unei parcele, mai înguste sau mai largi, din social. Din acest punct de vedere, deosebirea între cele două contexte economice, sau diferența lor de „performanță“, este următoarea: în timp ce în economia „de tranziție“ „restructurarea“ – via privatizare: rețeta neoliberală par excellence pentru „asanarea“ pierderilor – poate fi simplul preludiu la (auto)­desființarea respectivei întreprinderi (o dată încăpută pe mîna noului proprietar, „investitorul“, cel mai adesea „străin“, fatalmente, dacă așa-i dictează interesele sale supra- sau transnaționale, fiindcă așa e „mai profitabil“ ori „mai ieftin“), într-o economie capitalistă „matură“ și, mai ales, globali­zată nici măcar nu mai este nevoie ca balanța contabilă a unei întreprinderi să fie negativă pentru ca o decizie de „restructurare“, cu „planul social“ aferent, să intervină. Sînt suficiente, bunăoară, considerente de „delocalizare“. (N. tr.)

8. Pentru toate aceste aspecte, cititorul va putea consulta două numere din Actes de la re­cherches en sciences sociales pe tema „Noi forme ale dominației în cadrul muncii“ (1 și 2), nr. 114, septembrie 1995, și nr. 115, decembrie 1996, și în mod cu totul special introducerea făcută de Gabrielle Balazs și Michel Pialoux, „Crise du travail et crise du politique“ [Criză a muncii și criză a politicului], nr. 114, p. 3–4.

9. Imaginea este, de fapt, aceea a unor „baloane de săpun“: spectaculoase – mai ales pentru o privire candidă, infantilă – dar care sînt la fel de fragile și evanescente. Metafora economică se referă la fe­nomenul de amplificare accelerată a imaginii de „rentabilitate“ a unui sector de activitate, datorat unei supracotări pe piețele bursiere a cursului acțiunilor emise de respectivele întreprinderi; această supracotare e susținută de și, la rîndul ei, întreține, o vreme, o furie a investițiilor de capi­tal în acel domeniu. Ceea ce duce la o „creștere“ economică explozivă a lui, fapt care se repercu­tează într-o supracotare și mai „umflată“ a acțiunilor ș.a.m.d. Cum însă raporturile acestui fenomen cu „realitatea“ economică a respectivei activități sînt, de fapt, disimulate și măsluite prin însăși logi­ca autonomă a evaluării ei în bursă, într-o bună zi se petrece crahul, i.e. „balonul“ se sparge, cu toate consecințele devastatoare ce decurg de aici pentru ramura de activitate în cauză: prăbușire subită a cursului acțiunilor, falimente în lanț, șomaj masiv peste noapte. Exemplul recent și răsunător al fenomenului de „bulă speculativă“ a fost furnizat de cazul așa-numitelor „dotcom“-uri (fir­mele de comerțși servicii pe internet). (N. tr.)

Text apărut în IDEA #18, 2004

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole