de Tudorina Mihai
În decembrie 2013 Guvernul a adoptat o Hotărâre care prevede creşterea graduală a vârstei de pensionare a femeilor până în anul 2035 când va atinge acelaşi nivel cu vârsta de pensionare a bărbaţilor, respectiv 65 de ani.
Această măsură a venit în completarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice care prevedea creşterea vârstei de pensionare până la 63 de ani la femei şi 65 de ani la bărbaţi până în anul 2030.
Motivaţia care stă la baza acestei decizii este una economică, de sustenabilitate a sistemului de pensii, fără a include şi consideraţii privind situaţia socio-economică a femeilor care vor fi direct afectate de decizie sau analiza impactului pe care măsura îl va avea asupra relaţiilor de gen din societate. În expunerea de motive la respectiva Hotărâre de Guvern se arată că egalizarea vârstelor de pensionare pentru femei şi bărbaţi se circumscrie Recomandărilor de ţară ale Comisiei Europene transmise României, în contextul unei societăţi cu o populaţie îmbătrânită, care afectează sustenabilitatea financiară a sistemului public de pensii.
În cadrul recomandărilor menite să îmbunătăţească performanţa economică a României, Comisia Europeană a constatat că, deşi ,, poziţia bugetară s-a îmbunătăţit în România, nivelul redus de respectare a obligaţiilor fiscale constituie o provocare majoră iar sustenabilitatea şi adecvarea sistemului de pensii prezintă riscuri medii pe termen lung”. Potrivit recomandărilor Comisiei, România trebuie să ia măsuri de îmbunătăţire a colectării impozitelor, să egalizeze vârsta standard de pensionare între femei şi bărbaţi şi să susţină reforma pensiilor promovând încadrarea în muncă a lucrătorilor în vârstă.
În prezent (februarie 2014), vârsta standard de pensionare este de 59 de ani la femei şi 64 de ani la bărbaţi.
Într-un studiu al Blocului Naţional Sindical din 2011, intitulat „De ce nu sunt bani de pensii?” coordonat de Liviu Voinea, se arată că lipsa de sustenabilitate a sistemului public de pensii nu se datorează atât de mult factorilor demografici cât mai degrabă deciziilor politice şi evoluţiilor economice din România din ultimii ani. O decizie politică care a afectat puternic bugetul de pensii a fost introducerea pilonului II care a presupus transferul unui procent din cotizaţia tinerilor (obligatoriu până în 35 de ani) către fondurile de pensii administrate privat. Voinea arăta în respectivul studiu că transferurile către pilonul II de pensii (pensiile private obligatorii) reprezentau 15% din deficitul bugetului de pensii în 2011 şi au fost responsabile de peste 50% din deficitul din 2008. Introducerea în sistemul public de pensii a beneficiarilor din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, introducerea pensiei minime sociale garantate şi reducerea salariilor din sectorul bugetar sunt alte decizii politice care au condus la creşterea deficitului din bugetul sistemului public de pensii[i].
Se pot lua în considerare şi factorii menţionaţi în mod curent ca fiind responsabili de fragilitatea sistemului public de pensii: natalitatea scăzută, creşterea speranţei de viaţă şi îmbătrânirea populaţiei, migraţia, criza economică. Cert este că una din soluţiile salvatoare găsite de guvernanţi la aceste probleme, cu sprijinul părintesc al administraţiei de la Bruxelles, se referă la egalizarea vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor. Este corect ca femeile să muncească pe piaţa muncii la fel de mult ca bărbaţii în condiţiile în care cea mai mare parte a muncii domestice, neremunerate, este în mod tradiţional responsabilitatea lor? Va fi mai bine pentru femei, din punct de vedere financiar, să iasă mai târziu la pensie? Care va fi impactul acestei decizii în relaţiile de gen din România? Astfel de întrebări nu-şi găsesc răspunsul în actele normative şi analizele emise de Guvern. Asta arată lipsa de preocupare reală pentru situaţia femeilor din România.
Pericolul nesustenabilităţii sistemului public de pensii este constant adus în discuţie în ultimii ani şi n-ar fi de mirare ca în spatele acestei campanii de decredibilizare să se afle interesele private ale celor care manevrează pilonii II şi III de pensii. Preocuparea este însă cât se poate de reală pentru că deciziile politice care au afectat bugetul sistemului de contribuţii sociale arată vulnerabilitatea pe care mediul politic o are în faţa altor interese decât cele ale cetăţenilor. Într-o ordine capitalistă care adânceşte inegalităţile sociale şi nedreptăţile, este de înţeles să fim cât se poate de îngrijoraţi că ne vom confrunta cu sărăcie la bătrâneţe dacă ne vom baza numai pe ceea ce Statul ne va asigura din sistemul public de pensii. În ciuda creşterii mecanizării, tehnologizării şi a dezvoltării comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor, omul mileniului III, bărbat dar mai ales femeie, va munci mai mulţi ani şi va avea o pensie mai mică. Pentru o pensie mai mare, soluţiile îi sunt oferite de companiile private, pe măsura posibilităţilor materiale.
În tot acest timp, politicile Statului în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi sunt sublime dar lipsesc aproape cu desăvârşire. Nu există politici publice care să garanteze că până în anul 2030 sau 2035 familiile din România vor deveni parteneriale şi că femeile nu vor mai fi la fel de împovărate de responsabilităţile domestice. Nu există politici publice care să garanteze că se va dezvolta infrastructura de îngrijire a copiilor, bolnavilor şi vârstnicilor. Unii vor spune, poate, că în familiile
tinere din ziua de astăzi sarcinile casnice – gătit, spălat, îngrijire – sunt mai echitabil împărţite în raport cu familiile în vârstă. Realitatea din România nu se reduce însă la ce se petrece în Bucureşti, în clasa de mijloc, educată şi fără copii. Mentalitatea că femeia trebuie să gătească, să spele, să îngrijească de copii şi de membrii familiei bolnavi sau cu dizabilitate, în timp ce bărbatul este responsabil de aducerea banilor în casă este în continuare foarte răspândită. Politica de egalizare a vârstei de pensionare ar fi trebuit corelată cu o politică a egalităţii de şanse. Dacă prima este aproape o certitudine că se va întâmpla până în anul 2035, cea de-a doua rămâne în continuare pe hârtie, în Strategiile Naţionale pe care Guvernul le adoptă fără a le mai şi implementa ulterior. Şi ca să fim de-a dreptul speriaţi de viziunea guvernului în acest sens, de curând ministra Muncii, Mariana Câmpeanu, spunea că soluţia pentru ca gospodinele să numai stea să cureţe cartofi sunt semipreparatele. Putea la fel de simplu să spună că soluţia este să mergem la restaurant şi să ne angajăm menajere şi bone, nu mai rămâne decât să aflăm ce plan secret are Guvernul prin care va asigura accesul la acestea, ţinând cont că mai bine de jumătate din populaţiei ţării trăieşte în sărăcie.
Mai multe despre femei şi deciziile politice care le privesc puteţi afla accesând pagina #PolFem, care este o platformă de informare şi dialog privind participarea politică a femeilor. Facebook (link https://www.facebook.com/polfem)