Drumul către Europa

paul-gabriel sanduDe câteva luni încoace, dar mai ales în ultimele săptămâni, Uniunea Europeană asistă cu o indiferenţă cinică la una dintre cele mai mari tragedii umanitare ale ultimelor decenii. Potrivit unor estimări ale ONU, până la sfârşitul anului 2015 am putea vorbi de peste 4,5 milioane de refugiaţi sirieni, care încearcă să scape dintr-o ţară distrusă de la un capăt la altul de un război civil ce a dus deja la moartea a peste un sfert de milion de oameni. Imaginile terifiante prezentate de canalele de ştiri sau în presa online sunt însoţite de cifre fără precedent:1,6 milioane de refugiaţi au fugit în Turcia, aproximativ 1,2 milioane s-au refugiat în Liban, iar mai bine de jumătate de milion de sirieni se află în Iordania. Nici imaginile, nici cifrele nu spun însă toată povestea.

Povestea începe în 2011 cu celebra „primăvară arabă“, care în Siria s-a transformat la foarte scurt timp în război civil împotriva regimului condus de Assad; război la care Europa a asistat neputincioasă de pe margine, fluierând din când, ca la fotbal, „faulturile” violente ale armatei siriene comise împotriva populaţiei civile. Preocupată să mascheze gravele disfuncţionalităţi ale eurozonei în „planuri de salvare“ cimentate cu o retorică neo-liberală la limita ridicolului, să certe şi să pedepsească, prin vocea Germaniei, statele nedisciplinate economic şi să propună, pentru problemele de orice fel, panaceul austerităţii, Uniunea Europeană nu şi-a făcut timp să se ocupe de criza refugiaţilor sirieni decât cu rare ocazii. Asta până când nu s-a văzut datoare să ceară ţărilor vecine Siriei – „în acord cu legile internaţionale privitoare la libera trecere a civililor“ şi în numele valorilor pe care a pretins mereu că le apără – să nu-şi închidă graniţele, şi să permită refugiaţilor de război să fugă din calea dezastrului. Nici Iordania, nici Turcia şi nici Libanul nu şi-au închis graniţele, cea din urmă chiar cu preţul de a se prăbuşi sub povara financiară şi socială a celor peste 1,2 milioane de refugiaţi care alcătuiesc acum mai bine de 20% din populaţie.

Pusă în situaţia să apere ea însăşi aceleaşi valori şi drepturi fundamentale ale omului pe care le apărase, din vorbe, cu atâta neaşteptat succes – şi la a căror recunoaştere, adoptare şi implementare a jucat un rol crucial încă din cadrul Convenţiei privind statutul refugiaţilor (1951) – Uniunea Europeană nu pare capabilă să găsească un răspuns unitar la această criză. Unele ţări construiesc sute de kilometri de garduri (Ungaria), mobilizează armata şi paza de coastă (Grecia, din nou Ungaria), refuză făţiş să primească fie şi un singur refugiat (Slovacia), sau măcar să discute problema (UK), iar majoritatea încearcă să-i catalogheze pe refugiaţi ca „imigranţi“. Singurul răspuns cât de cât rezonabil a venit din partea Suediei şi mai ales a Germaniei, care au oferit ajutor refugiaţilor ajunşi pe teritoriul lor, dar care au făcut prea puţin (în speţă Germania) pentru ca UE să găsească un răspuns comun la această problemă. Din această cauză, de la începutul crizei şi până acum în UE au ajuns mai puţin de 250 de mii de refugiaţi de război, adică o cifră infimă raportată atât la numărul total al refugiaţilor sirieni din afara ţării (în jur de 5%) cât şi la populaţia Uniunii Europene (0, 05%).

În faţa unei catastrofe umanitare fără precedent, Uniunea Europeană se înconjoară de ziduri impenetrabile care încurajează, chiar dacă nu într-un chip direct, o retorică fascistoidă grosolană, ce consideră că orice musulman este un potenţial atentator şi se vede datoare să apere valorile şi civilizaţia europene de apocalipsa semilunei. De astfel de luptători puşi în slujba cauzei drepte nu duce lipsă nici spaţiul on-line şi, în genere, spaţiul public românesc. Ei pot fi recunoscuţi nu numai după lipsa ori refuzul oricăror argumente raţionale – în fond nu poţi cere nimănui să fie inteligent – ci şi după lipsa crasă de emaptie şi indiferenţa cu care sunt capabili să priveacă suferinţa miilor de refugiaţi rămaşi fără nimic în afară de Drumul spre Europa. Cei mai mulţi se străduiesc să „avertizeze“ şi să tragă semnale de alarmă, dar sunt şi unii care au soluţii la toate problemele; unii care consideră că nu există refugiaţi de război, ci doar „imigranţi economici“ şi care găsesc cu cale să-i trimită pe toţi de unde au venit.

Deşi potrivit legislaţiei internaţionale refugiaţii de război au dreptul la azil în UE, ei nu îl pot obţine decât dacă se află deja pe teritoriul uniunii. Şi cum nu pot ajunge aici decât ilegal, sunt forţaţi să apeleze la diferite reţele de trafic de persoane şi să-şi rişte ultimii bani pentru un drum care le-ar putea aduce moartea. Precum castelul din romanul lui Kafka, fortăreaţa UE există undeva, poate fi văzută, dar nu există niciun drum către ea. Povestea refugiaţilor sirieni înghesuiţi în maşini şi pe ambarcaţiuni încropite cu care traversează Mediterana, şi a calvarului lor inuman, este povestea neputinţei, indiferenţei şi cinismului unei Europe din ale cărei valori n-a mai rămas nimic decat afectarea cu care sunt răcnite de politicieni, din când în când, la alegeri. O Europă care, în materie de politică externă, funcţionează ca un cor lipsit de dirijor, în care fiecare cântă ce îl taie capul şi se răsteşte la ceilalţi pentru că nu cunosc partitura. O Europă ale cărei instituţii sunt fie irelevante, fie impotente, şi în care fiecare stat poate adopta orice fel de legislaţie în privinţa imigraţiei, de vreme ce politica europeană în această privinţă întruneşte toate calităţile unui cerc pătrat. O Europă meschină, ale cărei ţări membre se târguiesc pe „cotele“ de refugiaţi de război pe care ar urma să-i primească, şi pun tot soiul de condiţii, de parcă ar fi vorba nu de oameni, ci de deşeuri radioactive. Iar în tot acest timp, zeci sau chiar sute de mii de oameni, dintre care cei mai mulţi sunt copii care au pierdut totul, se luptă pentru câteva coji de pâine şi se încăpăţânează să mai trăiască o zi, şi încă una, într-o lume indiferentă la suferinţele lor, din simplul motiv că n-au avut norocul să se nască acolo unde ne-am născut noi.

Este greu de crezut că acest organism disfuncţional numit UE, minat de probleme interne şi brăzdat de falii din ce în ce mai adânci între statele din centru şi cele de la periferie, între statele exportatoare şi statele-piaţă de desfacere, în care extremismele de toate felurile cu accente rasiste şi xenofobe şi-au câştigat deja o voce proprie, va reuşi să găsească un răspuns catastrofei umanitare de la graniţele sale; un răspuns şi o soluţie care să corespundă, măcar de departe, acelor valori profund umane pe care pretinde că le apără. Iar dacă va eşua, se va face vinovată pentru moartea fiecărui refugiat înecat în Mediterană, sufocat în camioanele traficanţilor de persoane, sau încercând să găsească, într-un fel sau altul, drumul către Europa.

 

7 Responses to Drumul către Europa

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.