”Disidenții printre disidenți”: despre istoria disidenților-socialiști din URSS

Vasile Ernu în dialog cu Ilya Budraitskis

Ilya Budraitskis este un cunoscut istoric şi publicist rus, redactor al portalului Openleft.ru. Recent a scos un volum intitulat ”Disidenții printre disidenți”. Importanţa acestui volum, din punctul meu de vedere, constă în faptul că arată că în sînul disidenţei sovietice a existat un filon „de stînga” care a adus o critică şi resistenţă solidă regimului autroritar sovietic. Despre aceste lucrui nu s-a prea scris, disidenţa fiind atribuită fie grupurilor conservatoare, fie celor liberale. Cartea lui Ilya Budraitskis aduce o lumină nouă şi mai ales leagă această moştenire de problemele actuale ale Rusiei.

 

Dragă Ilya Budraitskis, recent ai publicat o carte despre disidenţa sovietică care vine cu o perspectivă foarte diferită decît cele cu care eram obişnuiţi. Spune-mi te rog pentru început ce-ţi propui tu să prezinţi în această carte. Care e scopul acestui demers?

În primul rând aș vrea să spun că această carte ”Disidenții printre disidenți” este o colecție de texte scrise în ultimii ani, care adună reflecții asupra moștenirii sovietice în plan social, politic și cultural. Poziția pe care încerc să o prezint în general se bazează pe respingerea atât a anti-comunismul liberal cât și apologiilor nostalgice ale URSS. Aceste două abordări polare în esență converg asupra unei interpretări a regimului sovietic ca fiind ceva omogen, lipsit de dinamică și contradicții interne: este fie încarnarea răului totalitar, fie epoca de aur, pierdute datorită acțiunilor trădătorilor și a serviciilor speciale occidentale.

Acest trecut mitologizat, asemenea unei fantome, revine constant în realitatea de astăzi și continuă să fie un agent activ în viața comunităților post-sovietice contemporane. Recursurile la ”depășirea trecutului criminal” sau, dimpotrivă, la revanșă istorică, devin un mijloc de manipulare ideologică extrem de eficientă a puterii. De exemplu, în Rusia, țara care înregistrează recorduri mondiale în privința inegalității sociale și offshorizarea capitalului, autoritățile reușesc să se prezinte cu succes drept moștenitorii legitimi ai trecutului sovietic. În condițiile în care puterea actuală a elitelor economice și politice ruse e o consecință directă a distrugerii societății sovietice, declarațiile despre fidelitatea tradiției sovietice de stat rămân elemente necesare pentru a le asigura hegemonia ideologică.

În acest fel, pentru mine recursul la trecutul sovietic nu este doar o chestiune ce ține de istorie, ci și una dintre contradicțiile cheie ale prezentului.

Cea mai mare parte din carte se ocupă cu istoria disidenților-socialiști din URSS în perioada dintre mijlocul anilor `50 până la începutul anilor `80. Această linie – adică critica URSS de pe poziții de stânga, în special de pe poziții marxiste, tensiunile între tendințele eliberatoare și cele autoritare ale marxismului, precum și conflictul ascuns între majoritatea populației și birocrația dominantă – mi se pare extrem de importantă astăzi pentru a contracara orice încercări de manipulare a moștenirii sovietice.

 

Cînd vorbim despre disidenţă sîntem obişnuiţi să atribuim disidenţa doar grupurilor liberale. Tu vii şi spui că am avut o disidenţă reală „dinspre stînga” la adresa regimului sovietic. A existat cu adevărat o disidenţă de sînga în URSS?

În mod obișnuit despre disidenți se vorbește punându-i alături de comunitatea apărătorilor drepturilor omului care s-a format în a doua jumătate a anilor `60. Apropo, în ciuda faptului că liberalii de azi consideră această tradiție ”proprie”, în anii `60 practic nu erau oameni care se identificau în mod direct cu liberalismul politic, cu principiile sale de piață, cu conceptul ”libertății negative” etc. Mai degrabă apărătorii drepturilor omului respingeau ”politica” (cu sensul de speculații cu privire la alternative ale sistemului existent) și încercau să apere drepturile omului în situații reale, aici și acum. Din punctul de vedere al multor apărători ai drepturilor omului, socialismul nu intra în conflict cu libertatea individului, ci dimpotrivă, principiul său era atingerea acestei libertăți. Mulți credeau că nivelul de dezvoltare tehnologică la care a ajuns URSS în anii `60 va oferi socialismului sovietic posibilitatea de a trece de la mecanismele sale represive la realizarea principiilor umaniste reale. Putem spune că între oamenii care au răspândit samizdatul sau cei care semnau scrisori colective în anii `60 „socialismul cu față umană” era consensul. Prin anii `70-`80 o bună parte a disidenților apărători ai drepturilor omului s-au dezamăgit de socialism și s-au mutat spre dreapta.

Totuși, de-a lungul întregii perioade – de la ”dezghețul” lui Hrușciov până la începutul anilor `80 au existat anumiți disidenți marxiști, abordarea cărora dezvăluia toate pozițiile paradoxale ale metodei marxiste în URSS, care oficial rămânea dogmă de stat, însă aplicarea sa ca instrument al statului sovietic, caracterul său social și contradictoriu a fost criminalizat. În text, descriu principalele grupuri de critici ale URSS dinspre stânga, cât și câțiva autori importanți ai samizdatului care erau pe principii socialiste.

Spune-mi te rog care ar fi cele mai cunoscute fenomene, grupruri ale acestei disidenţe de stînga şi care sînt trasăturile de bază ale ei?

Dintre personajele individuale e suficient să amintesc nume precum Petr Grigorenco, Raisa Lert, Leonid Plyush și Roi Medvedev. Dintre grupuri, de exemplu grupul lui Krasnopevtsev din Universitatea de Stat din Moscova la sfârșitul anilor `50, Uniunea Leninistă a Comuniștilor de la începutul anilor `60 sau „tinerii socialiști” din Moscova de la sfârșitul anilor `70.

Dragă Ilya, există o deosebire mare între disidenţa „liberală” şi cea „de stînga? Ce-i uneşte şi ce-i desparte? Spune-mi te rog ce s-a întîmplat cu aceste grupuri, cu aceşti oameni după căderea regimului sovietic? Încotro s-au îndreptat ei?

Practic toți membrii grupurilor socialiste au avut de suferit din cauza represiunilor KGB: unii au trecut prin lagăre politice și închisori, altora pur și simplu le-a fost distrusă viața și și-au pierdut serviciul. La începutul anilor `80, mediul de disidenți a fost acoperit de un val represiv puternic, asociat cu respingerea politicii de ”destindere” și întărirea priorităților lui Andropov. La începutul perestroicăi, majoritatea foștilor disidenți socialiști erau deja alți oameni, unii s-au dedicat familiei sau activității științifice, alții au luat poziții de dreapta și luau parte la viața politică deja nu ca socialiști. Desigur că au fost și câțiva care au rămas fideli convingerilor anterioare. Cu toate acestea, nu putem spune că în relațiile dintre disidenții sovietici de stânga și mișcarea post-sovietică de stânga s-au păstrat relații de continuitate. Restaurarea acestei genealogii mi se pare importantă. În ultimii ani au început să apară tot mai multe articole științifice dedicate istoriei unor grupuri socialiste ascunse din timpul sovietic. Sper că micul meu eseu va aduce o contribuție modestă la actualizarea acestui patrimoniu moștenit de actuala stângă nestalinistă din spațiul post-sovietic.

Există acest mit al „omului roşu”, veşnica problemă-clişeu a „mentalităţii sovietice”. Totul ne merge prost din cauza acestei „mentalităţi” şi „moşteniri” a trecutului. Dacă vom scăpa de ea totul va fi bine, ne spune discursul dominant. Tu încerci cumva să deconstruieşti acest mit. Care e explicaţia, deconstrucţia ta a acestui fenomen-clişeu? Un alt clişeu cu care ne confruntăm, şi asta e specific nu doar în spaţiul ex-sovietic şi ţărilor foste comuniste, e cel legat de o abordare foarte reducţionistă, cum observa şi profesorul Alexei Yurchak în prefaţa cărţii tale, care reduce epoca comunistă doar la fenomenul „totalitarismului”, care fireşte a fost din greu, însă poate fi redus totul doar la asta? Cum explici tu şi de ce se întîmplă acest fenomen?

Unul dintre textele principale din cartea mea este numit ”Vânătoarea eternă a omului Roșu” și este dedicat figurii dominante în retorica liberală a „trecutul nedepășit” (rus. непреодоленного прошлого), al cărui rezultat rămâne ”omul sovietic” – figură incertă, supusă, invidioasă și furioasă, neadaptată la piață, suspectă față de minorități, închisă pentru marea cultură. Este vorba despre acel ”sovok”, care conform acestei concepții continuă să domine antropologic chiar și la peste 25 ani de la destrămarea URSS și instalării dominației pieței. Rusia lui Putin, în această interpretare, este reprezentată ca un fel de rezervație populată de acești oameni artificiali și mutilați. Prin urmare programul de reforme constă în revenirea la ”normalitate”. Această idee falsă a ”omului roșu” substituie discuțiile asupra celor mai importante contradicții ale prezentului (care desigur că nu separă în nici un fel Rusia de lumea capitalistă globală) prin lupta simbolică în jurul numelor și a monumentelor. Pe de altă parte, sperietoarea ”omului roșu” contribuie la succesul retoricii anti-occidentale a guvernului rus, noi chipurile ne opunem Occidentului în calitate de purtători ai unor preaînalte valori morale. Însă, în realitate, individualismul agresiv și disprețul față de interesele comune ale elitelor rusești (care anual extrag miliarde de dolari din țară în offshoruri) nu dezvăluie anomalii morale care nu ar fi caracteristice motivelor agenților ”normali” ai relațiilor de piață.

Există un mit foarte puternic în Rusia cum că „intelectualitatea liberală” şi grupurile liberale sînt dornice de libertate, însă poporul tradiţional „iubeşte puterea despotică”. Tu încerci să arăţi că lucrurile nu stau deloc aşa. Care este explicaţia ta? Ce se întîmplă de fapt?

Trebuie să spun că acest mit este extrem de util pentru guvernare și vine din secolul al XIX-lea, când guvernanții de atunci explicau unitatea poporului și a statului autocrat prin necesitatea unei puteri care să țină în frîu caracteristicile proaste ale omului. Încă Constantin Leontiev numea autocrația drept formă de ”auto-tortură a poporului rus”. Astăzi acest peisaj sado-masochist al vieții naționale este folosit atât de autorități, cât și de intelectualii liberali pentru care dorința de libertate apare doar ca un proiect personal, care nu are nici o legătură cu reconstrucția unei țări fără speranță. Această viziune pesimistă despre naturalețe și organicitatea putinismului cred că ar trebui criticată în mod constant.

Dragă Ilya, anul acesta se împlinesc 100 de ani de la revoluţia din Octombrie. Cum vor serba sau comemora ruşii acest eveniment? Mă intersează mai ales cum se raportează puterea de la Kremlin faţă de acest eveniment.

Linia principală a Kremlinului în legătură cu aniversarea a 100 de ani este de a submina orice eforturi de dezbateri publice serioase despre moștenirea revoluției, de a reduce acest eveniment doar până la una din ”faptele istoriei noastre”, pe care trebuie să îl primim la fel de rece și imparțial ca orice alte fapte.

”Reconcilierea”, despre care adesea se vorbește prin rândurile autorităților cu prilejul jubileului, în esență este aceeași excludere a evenimentelor din anul 1917 ca tradiție politică vie, ca un trecut care se poate manifesta în prezent și în viitor. Pe de altă parte, propaganda oficială folosește aniversarea de 100 de ani pentru incriminarea directă a revoluției ca fenomen. Vechea conspirologie despre ”banii germani” este folosită de mass-media pentru a trasa paralele cu orice activitate de protest, declarând-o drept intrigă a dușmanilor externi. Cartea mea se încheie cu un text extins despre această moștenire atacată și controversată din anul 1917 din Rusia modernă și importanța luptei pentru aceasta.

Traducere de Sergiu Bejenari