Din nou despre condițiile de muncă la Mallul din Berlin

Liga Oamenilor de Cultură Bontindeni

De la Wall of Shame la Mall of Shame. Drama muncitorilor români de la Berlin

Duminică, 16 noiembrie, o mână de muncitori români din Berlin se alinia frumos, la coadă, la ambasadă pentru a-și exercita dreptul de vot în turul al doilea al prezidențialelor. Ca și alți conaționali, înșirați de la primele ore ale dimineții pe trotuarele din preajma ambasadelor sau consulatelor din diferite țări, își așteptau și ei cuminți rîndul la cabina de vot. Mass-media românească vuise cu anticipație, prezentând previziuni din cele mai sumbre cu privire la desfășurarea votului în străinătate. Motivele de îngrijorare erau cît se poate de întemeiate având în vedere că în primul tur, în pofida orelor petrecute la cozi, mulți cetățeni români nu și-au putut exprima opțiunea electorală. Diaspora părea profund defavorizată, ba chiar ținta unei rele-voințe atent orchestrate. Elvis Iancu și colegii săi de șantier n-au avut însă prea multe probleme în acest sens. Și-au ținut cu schimbul rîndul la coadă, au mai tras cîte o țigară, și-au mai frecat mîinile înfrigurate, dar după un timp tot au reuşit să pună ștampila pe buletinul de vot. Au plecat mulţumiţi „acasă” şi au aşteptat rezultatele. După ora 23:00, când Klaus Iohannis şi-a anunţat victoria prin binecunoscutul „Am câştigat! Ne-am luat ţara înapoi!”, nu mică le-a fost bucuria. Ţara, de greul căreia fugiseră ca să-şi caute un rost în străinătate, şi-or fi luat-o ei înapoi, dar salariul pentru munca grea la construirea luxosului Mall of Berlin nu şi-l mai luaseră de cinci săptămâni.„Am fost satisfăcuți, dar n-aveam cu ce să sărbătorim. Curcanul era la Viktor!”, îşi aminteşte Elvis de ziua votului şi de unul dintre angajatorii săi. S-au pus totuşi la somn mai binedispuşi decât în alte seri, deşi containerul care le servea drept locuință celor 8 muncitori le sabota odihna, ca-n multe alte nopţi de când fuseseră cazaţi întrînsul, înghesuindu-i între pereţii de tablă lipsiţi de ferestre şi picurându-le în cap condensul strâns pe tavan de la atâta bucurie electorală.

Cît mai mulți, și cît mai repede”

Până să ajungă muncitor în construcţii pe şantierele nemţeşti, Elvis Iancu avea o afacere în Constanța; un mic butic în domeniul marochinăriei: „în general lucruri pe care dacă vrei le cumperi, dacă nu, nu! Un portofel, o curea, o pereche de mănuși…” De la o vreme, însă, afacerea n-a mai mers pentru că, spune el „nu mai este vînzare. Lumea nu mai cumpără îmbrăcăminte. Banii pe care-i au, îi dau pe mîncare. Normal. Dacă lumea… românii, au bani, atunci avem și noi bani, cei care lucrăm în comerț.” Ieșirea din impas părea să vină odată cu telefonul primit în vară de la un coleg de breaslă, plecat şi el cu munca în afară, după ce-a tras oblonul micii sale afaceri. L-a întrebat dacă nu vrea să vină la muncă, în Germania: 5 euro pe oră, 10 ore pe zi, cazare asigurată (care i se va retrage bineînţeles din salariu), toată treaba legal, cu contract. O ofertă „tentantă”, zice Elvis: „Am stat, am calculat… Păi rămâneam cu vreo o mie de euro, o mie de euro şi ceva, în buzunar. Dacă face acte, e super-bine! Acolo mai găsim şi noi o relaţie, mai vorbim şi noi cu altcineva şi poate, peste o lună, două, mergem altundeva, lucrăm pe mai mult.” Tot la fel de tentantă i se va fi părut oferta şi lui Vasile Gioni Droma (28), nepot de-al lui Elvis, bijutier din tată-n fiu, hotărât şi el să lase în spate situaţia „nu prea roz” de acasă. Şi cum nici alţi nouă inşi care li s-au alăturat, nu-şi puteau descrie în culori vii traiul, s-au suit cu toţii în două maşini şi au luat drumul Germaniei. „Cît mai mulți oameni, și cît mai repede că se ocupă locurile!” chema vocea din telefon.

Era un calvar!”

„Păi de ce nu mi-ai spus că sunteţi atâţia?”, i-a întâmpinat Ion Ciocan, intermediarul care urma să-i ducă la lucru, la sosirea lor în Berlin. „Păi n-am unde să vă mai duc acuma… staţi şi voi în maşină până vedem ce putem face!” Ce-o fi zis Ciocan când şi-a făcut apariţia şi Bogdan Droma, fratele lui Gioni şi nepotul lui Elvis, ştie numai el. Nici Bogdan nu venise de prea mult bine în Germania. „M-am lovit de chestia că sunt țigan de vreo 4-5 ori. Nu pot să spun acum că țiganii nu-și găsesc locuri de muncă în România… M-am lovit eu de chestia asta.” Bijutier, ca mai toţi din familia sa, se aciuase pe la Birmingham unde-şi vindea brăţările, dar şi acolo-i sufla vântul prin traistă aşa că s-a reunit cu rudele sale la Berlin. Toţi aveau să facă munci în construcţie, deşi numai câţiva mai avuseseră experienţă în domeniu. Prima zi de lucru pe şantier i-a prins fără să aibă vreo locuinţă. Nici ce avea să le găsească Ciocan nu se putea numi aşa. „O garsonieră într-un bloc de 10 etaje, în Lichtenberg, unde n-aveau voie să locuiască decît 2 inși”, în descrierea sumară făcută de Elvis, trebuia să adăpostească 12 persoane, majoritatea intrate pe furiş, ca să nu bată la ochi supra-aglomerarea. „Trei dormeau pe balcon şi restu” aliniaţi aşa ca peştii”.

 

foto: Oana Popa

Era vară încă, se mai putea dormi afară şi în maşină, cum se întâmpla de altfel cu cei pe care podeaua garsonierei nu-i putea acomoda. Băieţii nu erau descurajaţi, mai ales că angajatorul lor, Openmallmaster GmbH, ţinea să-şi dovedească buna-credinţă în faţa noilor săi salariaţi: „Ne-am gândit că se lucrează organizat aici, dacă ei ne cer copie după buletin, ne dă bocanci, căști, intram cu semnătură pe şantier…” îşi amintesc ei rutina zilnică, dându-şi seama acum, că nu era vorba decât de o scamatorie menită să le câştige încrederea. Dubiile în legătură cu seriozitatea patronilor apar odată cu primele tăieri nejustificate din orele de muncă, dar muncitorii trec şi peste asta gândind că conştiinciozitatea germană n-are cum să greşească şi că oricum e vorba de câteva zeci de euro dintr-un salariu de peste o mie. Mai rău a fost că, la aproximativ 10 zile de la cazarea în neîncăpătoarea garsonieră, băieţii se trezesc cu bagajele lor în drum, evacuaţi fără prea multe explicaţii. Dormeau iarăşi sub cerul liber, în parcul de lângă clădirea cu garsoniere. S-a „îngrijit” de dânşii, „Saşa”, un intermediar asemenea lui Ciocan, originar din Basarabia, dar mai bine plasat, fiind „omul de legătură și de încredere al lui Viktor [Keil], patronul din umbră al Openmallmaster”, după spusele muncitorilor. Le-a găsit un apartament cu două camere, pentru 6 persoane, lăsându-le şi-un sfat pentru buna convieţuire cu vecinii nebăgători de seamă: „Vedeţi şi voi cum vă strecuraţi pe acolo, mergeţi câte doi, aşa…” „Erau niște condiții aiurea!” îşi aminteşte Elvis „Aveam apă caldă 20 de minute, maxim 30… Am stat la un moment dat şi 15-16 inşi acolo.” „Boilerul nu mergea” îl completează Nicolae Molcoaşă, „nu aveai timp decât să te speli repede pe mâni şi să speli vasele, restul cu apă rece, slavă Domnului, că nu era atât de frig.” Toate acestea veneau la pachet cu moderata chirie de 1800 de euro, mult pentru preţul pieţei imobiliare berlineze, suficient însă pentru conducerea Openmallmaster, care se pare că deţinea magherniţa şi se asigura să le tragă muncitorilor chiria din salariul lor, odată cu tăierea orelor de lucru. Vroiam să scap neapărat din chiria aia, era un calvar!” spune Elvis schiţând din sprâncene disperarea care-l cuprinsese până şi-a găsit pe cont propriu o nouă locaţie. Pe cont propriu, dar în interes general, pentru că i-a luat în calcul şi pe colegii lui: „Eu mă gândeam tot timpul la ce-am în spate.” S-a mulţumit cu o chirie de 800 de euro, împărţind-o cu oricare dintre oamenii săi care erau dornici să-l urmeze. Alţii, au rămas înghesuiţi în apartamentul supra-populat în care-i plasase „Saşa”, binevenind fără tragere de inimă, pe oricine aducea conducerea firmei ca să suplinească locurile rămase libere.
Turişti în centrul Berlinului”

Tot la „Saşa” au ajuns în cele din urmă muncitorii, ca să-i ceară socoteală pentru primele întârzieri serioase ale salariilor. E adevărat, angajaţii primiseră trei tranşe, ciunţite de tăieri şi deduceri, dar acum era diferit, pentru că nici intermediari asemea lui Ciocan nu-şi mai primeau plata. Bani nu aveau să mai vadă deloc de pe 15 septembrie, deşi munca pe şantierul mall-ului s-a înteţit în lunile de toamnă, angajatorii fiind presaţi de deadline-ul deschiderii, depăşit deja de câteva ori. Asta însemna ore de lucru peste program şi-un ritm mai alert de muncă, bineînţeles nu gratis, ci cu plata orelor suplimentare la care se mai adăuga şi-o primă de 50 de euro. Când toate promisiunile astea nu s-au mai putut lăsa aşteptate, Elvis şi colegii lui s-au organizat, au lăsat sculele din mână şi-au intrat în grevă: „Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” Se pregătiseră totuşi dinainte, cu bannere pe care şi le-au făcut singuri de acasă, anticipând încăpăţânarea angajatorului. Rezultatul: „În maxim un sfert de oră a venit marele Victor (…) şi aşa, valvârtej s-a dus spre biroul lui şi a lăsat vorbă că cel răspunzător de asta să vină după el.” Elvis şi unul dintre grevişti l-au urmat în birou unde-au început sumarele tratative. Părând să le înţeleagă situaţia, Viktor Keil şi-a luat un angajement serios, uitându-se chiorâş la o placă de plastic însemnată cu cererile muncitorilor: „Dacă la 4 nu rezolv, îţi promit eu, Viktor, că ies cu ea în stradă şi mi-o sparg de cap!” „M-a impresionat… m-a impresionat cu adevărat! Avea un aer din ăsta, de te făcea să crezi!” îşi aminteşte în continuare Elvis.

Continuarea aici

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.