Dezbatere eveniment & Anselm Jappe – Criza societății mărfii

cjjjEveniment

Joi, 29 mai, orele 19.00, la spaţiul tranzit.ro/Cluj [str. Brassai Samuel nr. 5] va avea loc conferința și dezbaterea „Marxism și post-colonialism: Ce paradigmă contra-hegemonică pentru Estul postcomunist?”, avându-i ca invitați pe Anselm Jappe [autor, printre altele, al Les aventures de la marchandise. Pour une nouvelle critique de la valeur (2003), Crédit à mort. La décomposition du capitalisme et ses critiques (2011), Lavangarde inacceptable. Réflexions sur Guy Debord (2004)] și Aakash Singh Rathore [Eros Turannos: Leo Strauss and Alexandre Kojeve Debate on Tyranny (2005), The Future of Political Theology (2013), Indian Political Thought. A Reader (2010)].

A doua zi, de la ora 14, va avea loc lansarea volumelor Anselm Jappe, Aventurile mărfii. Pentru o nouă critică a valorii (Tact, 2014) și G. M. Tamás, Postfascism și anticomunism. Intervenții filosofico-politice (Tact, 2014), în prezența autorilor.

 Wertkritik

Curentul criticii valorii, care pleacă de la o re-evaluare a operelor de maturitate ale lui Marx, ia amploare mai ales în ultimele decenii, o dată cu scrierile lui Moishe Postone în SUA și, în paralel și inițial independent de acestea, cu cele ale membrilor grupurilor Krisis, Exit și Streifzüge din Germania, printre care Robert Kurz, Ernst Lohoff, Roswitha Scholz, Anselm Jappe, Norbert Trenkle.

Aflată într-un dialog permanent cu Karl Marx, Isaac Rubin, Georg Lukács, cu Guy Debord și Școala de la Frankfurt, teoria criticii valorii tratează capitalismul ca pe o totalitate logică și istorică, iar capitalul, în calitatea sa de mișcare autonomă și infinită de sporire a valorii, drept subiectul veritabil al istoriei (rol pe care nu-l poate îndeplini nici o clasă, fie ea burghezia sau proletariatul, de vreme ce clasele sunt doar produse derivate interne capitalului).

Pe de-o parte, preocuparea teoriei valorii pentru fetișismul mărfii și pentru istoricizarea capitalismului are drept corolar deconstruirea așa-numitei universalități a muncii producătoare de valoare ca fiind o simplă formă istorică specifică economiei capitaliste ce ar putea dispărea, prin urmare, o dată cu aceasta. Pe de altă parte, înțelegerea capitalismului speculativ ca etapă integrantă a istoriei capitalismului și ca soluție de amânare a colapsului absolut printr-o salvare temporară – financiarizarea avansată a economiei – e o critică directă la adresa neo-keynsianismului ca irealizabil și nerealist, fiindcă fondat pe o proastă înțelegere a funcționării capitalismului. Pentru teoria valorii, șomajul e o problemă insolubilă în capitalismul avansat, care produce cu deplin firesc tot mai mulți „nerentabili” și „neangajabili”, pe măsură ce găsește tot mai puține forme de producție care să genereze valoare.

În limba română, în afara acestei cărți a lui Anselm Jappe tradusă la editura Tact din care vă prezentăm mai jos un fragment, singurele apariții ale unor teoreticieni ai valorii au fost, din câte știm, un interviu cu Norbert Trenkle (http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=259) și un text al lui Jappe despre Debord (căruia acesta i-a și dedicat două cărți) (http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=478), ambele în revista Idea.

(Veronica Lazăr)

Anselm Jappe – Criza societății mărfii

[fragment din volumul Aventurile mărfii. Pentru o nouă critică a valorii, în curs de apariție la editura Tact]

Valoarea în criză

Un mod de producție organizat în așa fel încât să alimenteze nevoile și capriciile păturilor dominante, precum feudalismul, poate avea multe probleme, dar nu poate fi niciodată atât de distrugător și autodistrugător cum e societatea condusă de „subiectul automat”. Un sistem care nu e tautologic, ci orientat către un scop, își găsește întotdeauna limita și punctul de echilibru. Se poate spune că toate societățile care au existat până acum au fost oarbe. Nici una dintre ele nu a dispus cu adevărat în mod conștient de propriile sale forțe, nici una nu a fost lipsită de o mediere fetișistă. Dar, față de societatea capitalistă, ele nu aveau aproape deloc dinamism. Ceea ce face atât de periculoasă societatea modernă e faptul că ea se supune unui dinamism foarte puternic pe care nu reușește deloc să-l controleze, întrucât e în întregime livrată mediului său fetișist.

Această absență a limitelor nu-și face intrarea în lume decât odată cu banii, adică odată ce banii devin scopul producției. Banii ca încarnare a valorii au drept unică finalitate propria lor acumulare[1]: „Fixați ca avuție, ca formă generală a avuției, ca valoare ce se manifestă în calitate de valoare, banii reprezintă, așadar, tendința permanentă de a depăși limitele lor cantitative: un proces fără sfârșit”[2]. Nu e vorba aici de o calitate superioară care i-ar afecta din exterior, ci de structura lor de bază[3]. De fapt, nelimitarea ce caracterizează capitalul e dedusă de Marx din conceptul de capital; ceea ce înseamnă că, implicit, capitalul și nelimitarea sa nu vor lua sfârșit decât împreună. Am văzut deja că valoarea nu se conservă decât prin creșterea ei în circulație. Dar Marx deduce nelimitarea și din „contradicția care opune trăsăturile generale ale valorii existenței ei materiale într-o marfă determinată”, despre care vorbește în acel Short outline din 1858. În a treia lor determinație formală – banii în calitate de bani – banii, care nu reprezintă decât o cantitate mai mică sau mai mare din bogăția generală, devin o contradicție vizibilă: în calitate de bogăție generală, ei sunt chintesența tuturor valorilor de întrebuințare și au capacitatea de a cumpăra totul. Dar în același timp, sub această formă, banii sunt în continuare un quantum determinat și limitat de bani și, implicit, un reprezentant limitat al bogăției generale. Această contradicție între caracterul calitativ nelimitat și cantitativ limitat al banilor produce un progres nesfârșit din punct de vedere cantitativ, în care banii încearcă să se apropie, prin intermediul creșterii lor permanente, de bogăția pur și simplu. Asta se întâmplă de îndată ce banii, nemaifiind legați de nevoile concrete, devin scopul producției: „Condiția prealabilă ca să existe valoare de schimb, sub forma oricărei alte mărfi, este nevoia particulară la care răspunde valoarea de întrebuințare particulară în care ea se materializează: pentru aur și argint, expresii ale bogăției abstracte, nu există deloc o limită de acest fel”[4]. Acest caracter tautologic, aspectul dinamic al capitalismului și antrenarea forțată a tuturor societăților în „istorie” nu sunt, astfel, decât aspecte diferite ale aceluiași lucru[5]. Societatea întemeiată pe producția de mărfuri, cu universalitatea ei exteriorizată și abstractă, este în mod necesar fără limite, distrugătoare și autodistrugătoare[6]. Acest rezultat este deja prezent în conceptul său, așa cum Marx a arătat cu fiecare ocazie: „Dar în calitatea sa de reprezentant al formei generale a avuției, al banilor, capitalul este tendința neîngrădită și nelimitată de a depăși propriile sale limite. Orice limită este și trebuie să fie pentru el o îngrădire, altminteri el ar înceta să fie capital, adică bani care se autoreproduc. Dacă o limită determinată sau alta nu ar constitui pentru capital o barieră, ci o limită în cadrul căreia el s-ar simți bine, aceasta ar însemna că el s-a degradat, transformându-se din valoare de schimb în valoare de întrebuințare, din formă generală a avuției într-o formă sau alta de existență substanțială a acesteia”[7]. Capitalul care nu încearcă să sporească recade în starea de tezaur: o acumulare inertă în afara circulației.

Chiar și abolirea finală a capitalului va fi, după Marx, un efect al lipsei sale de limite, din cauza căreia capitalul se transformă în cea mai mare limită pentru el însuși și lucrează la propria sa abolire[8]. Teoria crizei e una din părțile cele mai originale din opera lui Marx, și el îi reproșa economiei politice burgheze că devine complet „vulgară” atunci când e vorba să trateze despre criză[9]. Teoria sa despre criză e mai degrabă fragmentară și nu lipsită de contradicții. Dar putem spune că toată analiza sa a capitalismului e esențialmente o „teorie a crizei”, până la sfârșitul „apocaliptic” prin care preconiza să-și încoroneze critica economiei politice[10]. Marx a analizat îndelung, în special în cel de-al treilea volum din Capitalul, crizele ciclice ca o formă normală de funcționare a capitalismului, în care prosperitatea nu e nicicând stabilă. Dar el a dezvoltat totodată și o teorie a „crizei finale”, pe care o considera inevitabilă din cauza limitei interne de nedepășit a capitalismului. A făcut asta mai ales în Grundrisse; dar până la sfârșitul vieții, a insistat asupra faptului că dinamica capitalismului îl împinge către o criză ce duce la colaps[11]. Pentru Marx, coincidența esențială dintre capitalism și starea de criză nu e doar rezultatul incoerențelor cantitative dintre diferiții factori ai economiei capitaliste (incoerențe care făceau deliciile teoriei sub-consumului, înfloritoare pe vremea keynesianismului). Tendința către criză e deja conținută în structura mărfii, cu separația ei fundamentală dintre producție și consum[12], particular și universal. Fiecare nouă etapă a analizei nu face decât să expună din nou acest potențial de criză: „Rămâne, așadar, valabil, faptul că forma cea mai abstractă a crizei (și de aceea posibilitatea formală a crizei) este însăși metamorfoza mărfii care, ca mișcare desfășurată, conține numai contradicția dintre valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare cuprinsă în unitatea mărfii, mai departe – dintre marfă și bani. Dar faptul datorită căruia această posibilitate a crizei devine criză nu este cuprins în această formă: ea cuprinde numai faptul că forma pentru criză există. Or, tocmai acest lucru este important pentru analizarea economiei burgheze. Crizele pieței mondiale trebuie considerate ca o concentrare reală a tuturor contradicțiilor economiei burgheze și ca o rezolvare a lor prin violență. De aceea, momentele izolate care se concentrează astfel în aceste crize trebuie să fie evidente și să se dezvolte în fiecare sferă a economiei burgheze și, pe măsură ce pătrundem mai adânc în această economie, trebuie, pe de o parte, să descoperim determinări tot mai noi ale acestei contradicții și, pe de altă parte, să arătăm cum, în formele ei mai concrete se repetă și sunt cuprinse forme mai abstracte ale ei. Așadar se poate spune: criza în prima ei formă este însăși metamorfoza mărfii, separarea cumpărării de vânzare”[13]. Acest lung citat este util pentru că ne arată că putem vorbi de o unitate între teoria valorii și teoria crizei la Marx. Criza nu este o întrerupere temporară care vine să tulbure funcționarea „normală” a capitalismului. Ea constituie, mai degrabă, adevărul său. În „conceptul”, în „forma elementară” a capitalismului nu e închis doar faptul „nebuniei” capitalismului, ci și faptul că el nu poate evolua decât prin niște fricțiuni continue, pentru a trebui să se prăbușească în final sub greutatea propriei sale logici, sau mai degrabă non-logici.

În fond, toate crizele capitalismului sunt cauzate de absența unei comunități, a unei unități sociale. Într-un fel, aceasta se reconstituie în criză în mod violent: „Criza nu este altceva decât înfăptuirea prin violență a unității fazelor procesului de producție care s-au separat și au devenit independente unele de altele”[14]. În paginile din Grundrisse despre sfârșitul muncii la care ne-am referit mai sus, Marx prevede prăbușirea producției de valoare tocmai ca efect al desfășurării logicii valorii. El preconizează abolirea muncii ca bază a bogăției sociale: „Furtul de timp de muncă străin, pe care se sprijină actuala avuție, apare ca o bază mizeră în comparație cu această bază recent dezvoltată, creată de însăși marea industrie. De îndată ce munca în forma ei nemijlocită a încetat să fie marea sursă a avuției, timpul de muncă încetează și trebuie să înceteze de a mai fi măsura avuției și de aceea valoarea de schimb încetează să fie măsura valorii de întrebuințare. Supramunca maselor muncitorești a încetat să fie o condiție a dezvoltării avuției generale, după cum non-munca celor puțini a încetat să fie o condiție a dezvoltării forțelor universale ale minții omenești. În felul acesta, producția bazată pe valoare de schimb se năruie și însuși procesul nemijlocit al producției materiale este dezbărat de jalnica sa formă antagonică”[15].

Marxiștii tradiționali, în ciuda unui anumit loc comun care afirmă contrariul, au făcut prea puțin caz de teoria lui Marx despre criză. Atunci când se ocupau de ea, era în general în termeni pur cantitativi și autonomizând diferitele elemente ale crizei. Chiar și puținii teoreticieni ai crizei precum R. Luxemburg, H. Grossmann și P. Mattick[16], se raportau în general la schemele de reproducere din cel de-al doilea volum din Capitalul, la supraproducție și la sub-consum. Ei pronosticau prăbușirea capitalismului, însă fără să o deducă din structura mărfii. Pentru ei, adevărata problemă a capitalismului este scăderea tendențială a ratei profitului. Marx a acordat într-adevăr o mare importanță acestei tendințe de scădere. Ea este o consecință a contradicției celei mai vizibile a capitalismului: capitalul are mereu nevoie să absoarbă muncă vie, care e singura sursă de plusvaloare. În același timp, concurența împinge inevitabil capitaliștii să înlocuiască munca vie prin utilizarea capitalului fix, altfel spus a mașinilor, care permit creșterea productivității forței de muncă utilizate. Pe termen lung, capitalul investit constă într-un procent tot mai mare de capital fix și tot mai mic de capital variabil, cheltuit pe salarii. Marx numește acest fenomen „creșterea compoziției organice a capitalului”. Dar asta înseamnă totodată că profitul scade, chiar dacă gradul de exploatare crește. Marx a înșirat o serie de factori care încetinesc această tendință de scădere, cum ar fi scăderea prețurilor capitalului fix. Însă el subliniază că pe termen lung această scădere se va accentua tot mai mult, deoarece cauza ei principală e imposibil de eliminat.

Nu e limpede dacă Marx însuși considera acest fenomen ca o limită internă absolută, care ne-ar permite să prezicem cu certitudine că într-o bună zi capitalismul „nu va mai funcționa”. De fapt, el nu-și punea cu adevărat problema, pentru că se aștepta, așa cum au făcut-o de-atunci marxiștii, ca sistemul capitalist, chiar și înainte de a se lovi de limita sa internă și de a se prăbuși din interior – după Rosa Luxemburg, procesul care duce la asta poate să se prelungească mai mult sau mai puțin până la „stingerea soarelui” –, să dispară dintr-un alt motiv: sub forma proletariatului, capitalismul își creează propriul său dușman, „groparul” său. Conform acestei așteptări, fiecare criză ciclică sporește conștiința proletariatului și îi diminuează răbdarea. Criza nu ar fi astfel decât o agravare a luptei de clasă, și în același timp rezultatul ei. Această explicație a crizei prin luptele proletariatului își atinge paroxismul în „extrema stângă”, cu voluntarismul ei subiectivist care se opune „obiectivismului” rigid al ortodoxiei marxiste. Pentru „subiectiviști”, faptul însuși de a studia legile care reglează funcționarea societății capitaliste e echivalent cu a le aproba și a ne pune în slujba lor. Pentru ei, orice moment e potrivit pentru a „lovi”, trebuie doar să ne-o dorim suficient de tare. Reproșul lor la adresa altor marxiști era, de fapt, de natură pur morală: că sunt niște trădători care nu vor să arunce în luptă masele pe care le comandă. În realitate, marxiștii de toate culorile erau uniți, și sunt în continuare, în ignoranța lor tacită privind limita internă, logică, a capitalismului. Ei resping ideea că capitalismul ar putea n continuare, în ignoranța lor tacită asfârși printr-o criză absolută: de fapt, acest gen de criză ar fi tocmai o criză a formelor însele – marfa, statul, banii – pe care ar vrea să le cucerească ei înșiși pentru a le administra „în mod democratic” și în „avantajul proletariatului”. Dacă ei detestă teoria colapsului, e pentru că ea prevede totodată sfârșitul proletariatului și al muncii înseși.

Speranța că, la un moment dat, capitalismul va dispărea pentru că un proletariat tot mai numeros, mai mizerabil, mai concentrat, mai conștient și mai organizat îl va aboli a luat sfârșit înainte de a se sfârși capitalismul. În această situație, cealaltă parte a teoriei crizei a lui Marx e cea care devine actuală: cea prin care a anticipat la nivel logic criza finală. Se înșelase doar atunci când a considerat drept crize finale crizele din epoca sa, care însă nu erau decât niște crize de creștere, și nici măcar dintre cele mai grave. A mai fost nevoie de încă un secol pentru a atinge punctul în care auto-contradicția inerentă a capitalismului începe să-i împiedice funcționarea și mecanismul se blochează. Ceea ce iese astăzi la iveală este o criză mult mai profundă decât cele pe care le nășteau în trecut disproporțiile cantitative de moment. Contradicția dintre conținutul material și forma valoare conduce la distrugerea celui dintâi. Ea devine vizibilă în special în criza ecologică și se prezintă astfel ca „productivisim”, ca producție tautologică de bunuri de consum – care însă nu e decât consecința transformării tautologice a muncii abstracte în bani. Producția ca scop în sine nu înseamnă producția cea mai mare posibilă de valori de întrebuințare, ca și cum ar fi vorba de un fel de poftă de ceva concret – argumentația ecologistă prezintă adesea problema în această manieră falsă. Nu avem aici de-a face cu o pulsiune irepresibilă de a ne înconjura de bogății materiale sau de a transforma lumea. Risipa uriașă a bazelor naturale ale vieții ce caracterizează capitalismul actual nu e nici consecința nevoii de a hrăni o populație mondială enorm crescută, așa cum vor să ne facă să credem numeroși neomalthusieni, și nici consecința dorințelor sale „exagerate”. Ci e rezultatul logicii tautologice a sistemului mărfii. Șase miliarde de ființe umane ar putea chiar trăi mult mai bine decât astăzi producând și muncind mult mai puțin decât acum.

Producția de valoare și plusvaloare, singurul scop al subiecților mărfii, poate de asemenea să comporte o diminuare a producției de valori de întrebuințare, chiar și a celor mai importante. Vedem asta în cazurile tot mai frecvente de dezindustrializare a unor țări întregi, în care producția se reduce doar la acele sectoare ale căror produse sunt exportabile, chiar dacă nu e vorba decât de arahide. „Producția de dragul producției” înseamnă acumularea cea mai mare posibilă de muncă moartă. Câștigurile în productivitate, adică creșterea producției de valori de întrebuințare, nu schimbă deloc valoarea produsă în fiecare unitate de timp. O oră de muncă e tot o oră de muncă, iar dacă în această oră se produc șaizeci de scaune în loc de unu, înseamnă că în fiecare scaun nu e conținută decât a șaizecea parte dintr-o oră: scaunul „valorează” atunci doar un minut. Creșterea forțelor productive, sub presiunea concurenței, nu crește deloc valoarea fiecărei unități de timp: acest fapt trasează o limită indepasabilă pentru crearea de plusvaloare, a cărei creștere devine tot mai dificilă. Pentru a produce aceeași cantitate de valoare, o producție tot mai mare de valori de întrebuințare este necesară, și implicit un consum sporit de resurse naturale. Dacă nu vrea să fie eliminat de concurență, pentru proprietarul de capital devine necesar să producă cele șaizeci de scaune cu speranța că va întâlni o cerere în bani. El poate chiar să încerce să o creeze, fără a ține cont de raportul real dintre nevoile și resursele din societate. Scăderea ratei profitului comportă nevoia de a crește continuu producția de mărfuri pentru a stopa căderea masei profitului. Tocmai pentru că sporurile în productivitate nu cresc plusvaloarea decât în mod indirect, e necesară creșterea continuă a acestei productivități[17]. Întreaga lume concretă este astfel consumată puțin câte puțin doar pentru a conserva forma valoare[18]. În societatea bazată pe valoare, productivitatea crescută a muncii se transformă într-o calamitate, deoarece ea este rațiunea profundă a crizei ecologice. E o manifestare a opoziției dintre forma abstractă și conținutul concret ce traversează întreaga istorie a capitalismului.

 

Valoarea descrisă de Marx se caracterizează prin aceea că ea nu acționează în vid, ci trebuie mereu să lupte cu rezistențele concretului. Forma abstractă încearcă să devină independentă de conținutul concret și de legile lui. Însă conținutul o afectează iarăși și iarăși, pentru că o formă fără conținut nu poate exista. Gândirea lui Marx se caracterizează tocmai prin importanța pe care o acordă naturii în sens larg, de exemplu acolo unde Marx pune în relief rolul valorii de întrebuințare, neglijat de economiștii clasici, sau când subliniază că munca nu este doar un proces de valorizare, ci și un proces de producție[19]. Aproape toată gândirea burgheză reflectă logica valorii prin faptul că presupune existența unei forme autonomizate ce poate continua să se dezvolte veșnic, fără a întâlni vreo rezistență din partea vreunui conținut sau substanțe. Economiștii burghezi gândesc mereu în termeni cantitativi și cred că se poate crește valoarea după bunul plac, fără să avem a ne teme de vreo limită obiectivă, cum ar fi capacitatea de consum a societății, legile care decurg din valoarea de întrebuințare a capitalului fix sau caracterul limitat al resurselor naturale și al forței de muncă disponibile. Dacă acest ultim aspect e mai mult sau mai puțin natural, mult mai numeroase sunt în schimb limitele care, chiar fiind sociale, capătă din cauza caracterului lor fetișist un aspect quasi-natural, cum e cazul cu scăderea ratei profitului sau supraproducția. Forma, în măsura în care ține de gândire, este cantitativ nelimitată, pe când conținutul are întotdeauna limite. Convingerea conform căreia am putea manipula la nesfârșit realitatea se prăbușește în cele din urmă în criză; existența unei realități inconturnabile, a unei substanțe care își are propriile ei legi, iese atunci la lumină. Toate teoriile relativiste, de la pozitivism la postmodernism, au contestat mereu acest fapt. Omiterea fundamentelor naturale e tocmai ceea ce distinge gândirea burgheză modernă de teoria lui Marx. Putem astfel vedea de ce critica lui Marx a economiei politice, departe de a fi incapabilă să explice criza ecologică sau de a ține cont de ea, așa cum se pretinde adesea, oferă singura explicație structurală pentru apariția ei ce nu se mulțumește doar cu niște interpelări morale.

Pe de altă parte, această productivitate sporită a muncii – care, ca atare, ar putea fi desigur un bun al întregii umanități – produce într-un mod mai direct colapsul societății bazate pe valoare[20]. Paradoxal, tocmai din cauza forței sale mai mari, dată de dezlănțuirea forțelor productive, capitalismul își atinge limita: cheltuirea individuală de forță de muncă e tot mai puțin factorul principal al producției. Cele care devin în mod direct forța productivă principală sunt științele aplicate, precum și cunoștințele și capacitățile răspândite la nivel social. Nevoia de a calcula munca efectuată de către fiecare, și implicit valoarea care-i revine, se transformă astfel într-o „carapace” care sufocă posibilitățile productive, deoarece munca individuală nu mai e măsurabilă. Cheltuirea ei nu mai poate constitui forma socială a bogăției, și nici nu mai poate fi condiția pentru ca individul să participe la fructele acesteia. Știința ca forță productivă a abolit identitatea dintre „muncă” și „schimbul de substanțe cu natura”, întrucât ea a creat un proces productiv în care „producătorul” se găsește adesea „alături” de mijloacele de producție, mulțumindu-se să le controleze și dirijeze. Aceste noi forțe productive sunt opera întregii societăți; de îndată ce o nouă procedură (să zicem un nou software) e inventată, „valoarea” ei nu se mai regăsește în produse (sau cel mult în doze homeopatice). Încercarea de a determina munca pe care o cheltuiește fiecare producător individual devine astfel tot atât de imposibilă, pe cât de inutilă. În această situație, „schimbul” de unități de muncă își pierde rațiunea sa de a fi, așa cum Marx prevăzuse pentru comunism[21]. De fapt, schimbul nu este necesar decât în condițiile în care producătorii sunt separați unul de celălalt și unde doar lucrurile sunt socializate. Însă astăzi separarea producătorilor nu mai are o bază materială sau tehnică și derivă exclusiv din forma valoare abstractă, care își pierde astfel definitiv funcția ei istorică.

Funcționarea efectivă a producției se eliberează așadar tot mai mult de logica valorii, care se transformă într-o cămașă de forță arhaică. E chiar ceea ce Marx, în profeția sa din Grundrisse, prevăzuse ca unul din posibilele rezultate ale societății valorii. Din păcate, vedem că nu e deloc vorba de o ieșire pașnică și graduală din societatea capitalistă, ieșire care ar avea doar nevoie să fie tradusă la nivel politic – așa cum pretind anumite concepții care se raportează la aceste pagini din Marx, sau așa cum proclamă cei care, chiar și fără vreo susținere teoretică, prezintă unele invenții ca free software-ul drept depășirea capitalismului. Forma valoare va continua să existe, nu deoarece clasele dominante au hotărât astfel, ci pentru că e vorba de o formă fetișistă ce nu e percepută ca atare de către subiecți. Departe de a se evapora, forma valoare, deși „obiectiv” depășită, intră tot mai des în coliziune cu conținutul material pe care îl creează.

Vedem asta mai ales în faptul că o societate, pentru care munca este esența și unicul motor, abolește munca și face astfel producția de valoare, și implicit de plusvaloare, aproape imposibilă. Am spus că scăderea ratei profitului a însoțit întreaga evoluție a capitalismului. Însă pentru mult timp ea a fost compensată, ba chiar supracompensată, de creșterea masei profitului. Era suficient ca modul de producție să se răspândească mai rapid decât scăderea ratei profitului: dacă în zece ani, grație utilizării unor noi tehnologii, componenta capitalului variabil – așadar a salariilor – conținută de o marfă descrește de la 20 la 10%, și astfel rata profitului – presupunând o rată a plusvalorii, adică un grad al exploatării, stabilă la 50% – diminuează de la 10 la 5%, dar în același timp se produc de trei ori mai multe mărfuri, atunci masa profitului crește cu 50% și poate astfel să alimenteze un ciclu lărgit al producției. Această posibilitate a fost prevăzută de Marx și ea s-a realizat într-adevăr vreme de mai bine de un secol. Cu toate astea, e limpede că această evoluție trebuie să ajungă într-o bună zi la un punct fără de întoarcere, pornind de la care masa profitului capitalului global va începe să scadă până ce va atinge o limită absolută.

De fapt, nu e suficient pentru capital să absoarbă muncă. El trebuie s-o facă la un nivel suficient de rentabilitate, iar acest nivel e stabilit în fiecare moment de concurență și de gradul de întrebuințare a capitalul fix. Dacă cu o sută de mii de euro investiți în mașini de ultimă generație putem să producem zece mii de perechi de papuci cu un singur muncitor, pe care îl putem plăti chiar și cu două mii de euro pe lună, pentru acela care nu poate investi atât de masiv în capitalul fix nu e rentabil să angajeze nici măcar un muncitor: chiar și zece muncitori plătiți cu câte două sute de euro pe lună nu vor produce, cu instrumente arhaice, decât o mie de perechi de papuci. Altfel spus, pentru ca să fie rentabil consumul de forță de muncă, e nevoie de investiții enorme, ceea ce se exprimă în faptul extrem de vizibil că un loc de muncă „costă” tot mai mult[22].

 

Muncă productivă și muncă neproductivă

De altfel, în capitalism nu orice muncă este o muncă productivă. Desigur, nu vorbim aici despre utilitatea reală a muncii, pentru că această dimensiune este absentă din logica valorizării. E mai degrabă vorba de a ști dacă o muncă produce sau nu plusvaloare. Marx a acordat o anumită atenție acestei probleme, pe când marxiștii au neglijat-o în general și cu atât mai puțin au recunoscut legătura ei cu crizele capitalismului. Ei le-au abandonat astfel terenul economiștilor burghezi, care la această oră vor să ne dea de înțeles că fiecare pierdere de locuri de muncă din sectoarele tradiționale (industrie grea, agricultură etc.) este larg compensată de noile slujbe și fantasticele oportunități de câștig care apar, și vor apărea tot mai mult în viitorul apropiat, în servicii, informatică etc. – ignorând astfel complet faptul că aceste munci, fie ele „utile” sau „nu”, nu sunt o „muncă productivă” în sens capitalist.

Pentru Marx, singura muncă productivă – în sens capitalist – e cea care creează plusvaloare ce poate fi reinvestită. Celelalte munci nu fac decât să consume veniturile celor care le plătesc. Dacă mă duc la croitor ca să-mi confecționeze o haină pentru mine, aceasta nu e o cheltuială productivă, iar croitorul nu a făcut o muncă productivă în sens capitalist. Dacă folosesc aceiași bani ca salariu pentru muncitorii din confecții, care produc haine pe care eu le revând, avem o muncă productivă. Dovada e faptul că prima cheltuială, dacă o repet suficient de multe ori, mă lasă fără bani, pe când a doua cheltuială, repetată de mai multe ori, ar trebui să mă facă un om bogat, datorită plusvalorii stoarse de la muncitori[23]. Desigur, capitalismul nu poate renunța complet la muncile „neproductive”. Dar dat fiind că numai munca productivă constituie „esența”[24] lui, el trebuie să încerce să limiteze muncile neproductive și să le transforme, pe cât posibil, în munci productive. De pildă, un învățător, ca atare, nu este un muncitor „productiv”. Dar, spune Marx, dacă lucrează într-o școală privată și creează plusvaloare pentru angajatorul său, el devine productiv (producător de capital)[25]. Distincția pe care Marx o trasează între muncă productivă și muncă neproductivă a fost puternic atacată, și el e adesea acuzat că recunoaște doar munca materială, ba chiar industrială, ca producătoare de plusvaloare, excluzând serviciile și toate muncile imateriale, care se presupune că reprezintă astăzi grosul muncii sociale. E fals, pentru că Marx nu a identificat vreodată la nivel conceptual problema caracterului productiv sau neproductiv al unei munci cu conținutul ei material sau imaterial – chiar dacă preponderența muncii materiale în epoca lui sugera o quasi-identitate empirică.

Astăzi putem însă să determinăm mai bine chestiunea muncii productive. Nu putem decide într-un caz izolat dacă o muncă e productivă; asta depinde de poziția ei în procesul complet de reproducere. Doar la nivelul capitalului global putem vedea caracterul productiv sau neproductiv al unei munci: persoanele care, în interiorul unei întreprinderi, se ocupă cu curățenia, de exemplu, sau cu contabilitatea sunt muncitori neproductivi. Ei sunt un rău necesar pentru întreprindere. Organizarea lor în întreprinderi specializate care-și oferă serviciile altor întreprinderi, care astfel nu mai angajează în posturi fixe pentru aceste sarcini, creează plusvaloare pentru proprietarii acestor întreprinderi de servicii și constituie secretul a ceea ce se numește „terțiarizare”. Dar aceste profituri pentru capitalurile particulare se anulează la nivelul capitalului global (din păcate, acest aspect nu e suficient dezvoltat în argumentația lui Marx), unde aceste activități reprezintă tot o deducție din plusvaloarea realizată de capitalul productiv. Pentru ca o muncă să fie productivă, trebuie ca produsele ei să revină în procesul de acumulare a capitalului, iar consumarea lor să alimenteze reproducerea lărgită a capitalului, fiind consumate de muncitori productivi sau devenind bunuri de investiții pentru un ciclu care produce într-adevăr plusvaloare. Astfel înțeleasă, diferența dintre munca productivă și munca neproductivă nu se suprapune cu distincția dintre bunuri materiale și servicii, și nici cu cea dintre cheltuieli publice și investiții private – chiar dacă rămâne adevărat că aproape toate cheltuielile de stat reprezintă un consum neproductiv (armament, administrație publică, educație, sănătate etc.). Inclusiv o parte din producția industrială e, așadar, neproductivă astăzi[26].

Nu doar diminuarea vizibilă a muncii în lumea contemporană e cea care pune în criză valorizarea – încă și mai mult o face îngustarea invizibilă a muncii productive. Doar o foarte mică parte din activitățile care se derulează în lume creează plusvaloare și astfel încă alimentează capitalismul[27]. Diminuarea muncii productive e totodată cauzată de creșterea constantă a ceea ce Marx numește (printr-o expresie franceză) „faux frais” [cheltuieli accesorii]. Sectoarele productive au nevoie de numeroase activități în amonte, în aval și pe lângă procesul productiv propriu-zis. Dar e vorba de munci neproductive și care adesea nu se pot supune logicii valorii. În parte, aceste munci se situează în interiorul întreprinderii, precum curățenia sau contabilitatea pe care le-am menționat. Dar cele mai multe din aceste „faux frais” sunt în grija statului. Prin impozite și celelalte intrări, statul finanțează tot ceea ce e prea scump chiar și pentru întreprinderile cele mai mari (construcția căilor ferate este exemplul istoric cel mai cunoscut) sau ceea ce nu poate fi organizat după criteriile obișnuite ale profitului, deși e ceva ce rămâne indispensabil: producția modernă are nevoie de muncitori calificați, așadar de un sistem educațional care să acopere întreaga societate, ceea ce un sistem educațional pur privat nu ar putea garanta. „Securitatea” interioară și exterioară, transporturile, sistemul sanitar, administrația și multe alte lucruri sunt necesare pentru ca munca productivă să se poată derula. În schimb, ea trebuie să cedeze o parte din profitul ei statului. Orice capital particular este, desigur, mulțumit să găsească infrastructuri care funcționează bine și a căror întrebuințare e adesea gratuită. Dar pentru capitalul global, acestea sunt niște cheltuieli accesorii, pe care trebuie să le limiteze pe cât posibil, pentru că altminteri ele riscă să amenințe rentabilitatea producției. De la începuturile capitalismului, cheltuielile accesorii au tendința să crească în mod constant. Cauzele sunt creșterea continuă a capitalului fix, mai ales sub forma devenirii-științifice a producției; dar și efectul pe care îl au infrastructurile asupra concurenței (un capital care nu are la dispoziție autostrăzi pentru a-și transporta produsele, ci doar niște drumuri de țară, va pierde în competiția mondială), necesitățile pacificării sociale, cursa spre înarmare, pretenția pe care o are capitalul de a găsi la dispoziția sa muncitori tot mai calificați, sau cel puțin încadrați în valorile capitalismului. Încercarea de a organiza inclusiv aceste activități sub forma unor activități capitaliste, tipică epocii neoliberale, nu schimbă deloc situația la nivelul capitalului global și riscă, în plus, să arunce în aer întregul cadru social general în care se derulează producția de valoare.

Sufocarea progresivă a producției de valoare din cauza creșterii cheltuielilor accesorii și a muncii neproductive, precum și scăderea masei profitului care rezultă de-aici sunt, la nivel logic, o consecință ineluctabilă a contradicțiilor de bază ale mărfii. Realitatea istorică a confirmat această deducție logică. Mai întâi, deoarece capitalismul clasic, caracterizat de etalonul aur – convertibilitatea nelimitată a monezilor naționale în aur –, echilibrul bugetului public și libera concurență, lipsită de intervenția statului, a luat sfârșit odată cu Primul Război Mondial. De atunci, capitalismul se află într-o accelerare perpetuă; el nu mai continuă să funcționeze decât suspendându-și propriile legi. Perioada care începe din 1920, și a fortiori din 1945, până în preajma lui 1975 este astăzi numită, pe bună dreptate, „fordism”. Începând cu industria de automobile și cu inovațiile introduse de Henry Ford și Frederick Taylor (bandă de montaj, „gestiune științifică” a forței de muncă etc.), un nou sistem economico-social s-a răspândit, mai întâi în Statele Unite și ulterior, după cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în celelalte țări occidentale. Fordismul mergea mână-n mână cu metodele keynesiene în materie de politică economică; rezultatele au fost producția în masă de bunuri semi-durabile la prețuri mici, salarii mari, ocupare deplină a forței de muncă, democrație politică, investiții masive de stat în infrastructură și în serviciile sociale, stabilitate monetară și pătrunderea bunurilor de consum în toate sferele vieții. Cu toate astea, „cercul virtuos” fordist nu se întemeia pe baze proprii. Statul cu investițiile sale, în general plătite pe credit, era cel care permitea creșterea rapidă a sectoarelor neproductive – de pildă prin construcția de autostrăzi, fără de care automobilizarea lumii nu ar fi fost posibilă. Această creștere a făcut posibilă o dezvoltare a sectoarelor productive, suficientă în termeni absoluți pentru a compensa diminuarea relativă a profitului în fiecare produs în parte. Umplând până la refuz lumea cu mărfuri, fordismul a reușit să amâne cu câteva decenii criza structurală a capitalismului, care se manifestase deja în anii douăzeci, explodând în marea criză din 1929.

Către 1970-1975, ciclul fordist-keynesian s-a epuizat, pentru că devenise imposibil să mai continue finanțarea „cheltuielilor secundare”. Abandonarea etalonului aur al dolarului în 1971 și reapariția inflației în țările occidentale erau semnele acestei cotituri. Criza a fost puternic agravată de revoluția micro-informatică. Aceasta din urmă nu mai instituie un nou model de acumulare: de la bun început, ea face inutile – „non-rentabile” – cantități enorme de muncă. Spre deosebire de fordism, ea o face într-un asemenea ritm încât nici o extindere a pieței nu mai poate compensa reducerea componentei de muncă din fiecare marfă. Micro-informatica taie definitiv legătura dintre productivitate și cheltuirea de muncă abstractă încarnată în valoare. Ea dă drumul „cercului vicios” la care asistăm de douăzeci de ani. Sistemul capitalist, pentru a supraviețui într-o situație în care își taie singur craca de sub picioare – munca –, trebuie încă și mai mult decât în trecut să caute subterfugii pentru a face să coincidă temporar circulația și producția, suspendând practic legea valorii. Trebuie mereu să ne amintim că producția de bunuri de întrebuințare nu e în criză. Dar dacă e să urmăm logica valorii la literă, ar fi trebuit să abandonăm aproape toată producția prezentă din cauză de „lipsă de rentabilitate”. Pentru a evita un asemenea rezultat, „subiectul automat” se lansează într-o accelerare tot mai disperată.

[…]

Politica nu reprezintă o soluție

Chiar dacă mulți refuză încă să înțeleagă logica inexorabilă care a condus la o stare a lumii atât de sumbră, se răspândește convingerea că economia capitalistă a pus umanitatea în fața unor mari probleme. Aproape întotdeauna, primul răspuns e următorul: „Trebuie să revenim la politică pentru a trasa niște reguli pieței. Trebuie să restabilim democrația amenințată de puterea multinaționalelor și a Burselor”. Dar oare politica și democrația sunt ele într-adevăr contrarul economiei autonomizate, sunt ele capabile să o readucă în „limitele ei firești”?

„Politica” și „economia” sunt sfere ale totalității sociale, două subsisteme complementare între ele. Tot așa cum societățile precapitaliste nu aveau „economie” în sensul modern, ele nu aveau nici o „politică” așa cum o înțelegem noi. De îndată ce valoarea se impune ca formă a totalității sociale, ea implică nașterea unor subsisteme diferențiate. Valoarea, cu pulsiunea ei impersonală de înmulțire tautologică, nu este o categorie pur „economică”, căreia i-am putea opune o „politică” în calitate de sferă a liberului arbitru, a discuției și a deciziei în comun. Această idee, care e de mult timp unul din pilonii întregii stângi, vizează „democratizarea” vieții politice pentru a impune ulterior unele reguli economiei. Dar în societatea fetișistă a mărfii, politica este un subsistem secundar. El s-a născut din faptul că schimbul de mărfuri nu prevede niște relații sociale directe, și că, prin urmare, e nevoie de o sferă pentru relațiile sociale directe și pentru realizarea intereselor universale. Fără instanța politică, subiecții pieței ar trece de îndată la un război general al fiecăruia cu toată lumea, și desigur că nimeni nu ar vrea să se însărcineze cu garantarea infrastructurilor[28]. Oamenii, în calitatea lor de reprezentanți ai mărfurilor, nu se pot întâlni în individualitatea lor și nu pot astfel să formeze o comunitate. Logica valorii se bazează pe producători privați care nu au nici o legătură socială între ei, și din acest motiv ea trebuie să producă o instanță separată care să se ocupe de aspectul general. Statul modern este așadar creat de logica mărfii. El este cealaltă față a mărfii; cele două sunt legate între ele ca doi poli inseparabili. Raportul dintre ele s-a schimbat de mai multe ori în decursul istoriei capitalismului, dar ar fi o mare eroare să ne lăsăm antrenați de polemica actuală a neoliberalilor împotriva statului (care de altfel e dezmințită de practica lor, acolo unde se află la putere) și să credem că capitalul ar avea o aversiune fundamentală față de stat. Cu toate astea, marxismul mișcării muncitorești și aproape toată stânga au mizat întotdeauna pe stat, uneori până la delir, luându-l drept contrariul capitalismului. Critica actuală a capitalismului neoliberal evocă adesea o „reîntoarcere a statului”, unilateral identificat cu statul-providență al epocii keynesiene. De fapt, capitalismul însuși e cel care a recurs masiv la stat și la politică în timpul fazei sale de instalare (între secolul al XV-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea) și care a continuat să o facă acolo unde categoriile capitaliste mai trebuiau încă să fie introduse – în țările înapoiate din estul și sudul lumii din cursul secolului al XX-lea. În fine, el a recurs întotdeauna și pretutindeni la stat în situațiile de criză. Doar în perioadele în care piața pare să se mențină pe propriile picioare capitalul vrea să reducă cheltuielile suplimentare pe care le implică un stat puternic.

Stânga se înșeală profund atribuind statului puteri suverane de intervenție. Mai întâi, deoarece politica este tot mai mult pură politică economică. Tot așa cum în unele societăți precapitaliste totul era motivat de religie, acum orice discuție politică se învârte în jurul fetișului economiei. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, diferența dintre dreapta și stânga constă esențialmente în rețetele lor divergente de politică economică. Politica, departe de a fi exterioară sau superioară sferei economice, se mișcă în întregime în interiorul acesteia. Asta nu se datorează unei rea-voințe a actorilor politici, ci ține de o rațiune structurală: politica nu are un mijloc autonom de intervenție. Ea trebuie să se folosească întotdeauna de bani, și fiecare decizie pe care o ia trebuie să fie „finanțată”. Atunci când statul încearcă să-și creeze proprii bani imprimând hârtie-monedă, acești bani se devalorizează imediat. Puterea de stat funcționează doar în măsura în care reușește să preleveze bani din procesele de valorizare reușite. Atunci când aceste procese încep să încetinească, economia îngrădește și sufocă tot mai mult spațiul de acțiune al politicii. Devine atunci limpede că în societatea valorii politica se află într-un raport de dependență față de economie. Odată cu dispariția mijloacelor sale financiare, statul se reduce la administrarea, tot mai represivă, a sărăciei. În final, chiar și soldații fug dacă nu sunt plătiți, iar forțele armate devin proprietatea privată a rămășițelor barbarizate ale instituțiilor de stat – ceea ce și s-a întâmplat în numeroase țări din lumea a treia, dar și în fosta Iugoslavie.

Am indicat elementele majore ale crizei socializării bazate pe forma valoare: societatea muncii se descoperă a fi fără muncă și trebuie să le declare unor popoare întregi că nu mai sunt în uz. Statul național ca mecanism de reglementare este pe cale de a dispărea. Criza ecologică înseamnă că, pentru a continua crearea de valoare, lumea întreagă e aruncată în cazanul valorizării. Raportul tradițional dintre sexe a fost pus în discuție, pentru că munca feminină ca „revers întunecat” al valorizării nu poate fi integrată în logica valorii. Aceste probleme rămân în afara razei politicii, care începe astfel să meargă în gol. Ea degenerează definitiv într-un spectacol publicitar care mediatizează guvernele de unitate națională ce administrează, de fapt, în toate țările occidentale urgența continuă.

Problema nu e că politica nu e suficient de „democratică”. Democrația însăși e cealaltă față a capitalului, nu contrariul său. Conceptul de democrație în sens tare presupune ca societatea să fie compusă din subiecți dotați cu liber arbitru. Pentru a avea o asemenea libertate de decizie, subiecții ar trebui să se găsească în afara formei marfă și să poată dispune de valoare ca de propriul lor obiect. Dar într-o societate fetișistă, nu poate să existe un asemenea subiect autonom și conștient. Pot doar să existe unele fragmente pe cale de formare. Valoarea nu se mulțumește a fi doar o formă de producție; ea este și o formă de conștiință. Nu doar în sensul că fiecare mod de producție își produce în același timp formele de conștiință corespunzătoare. Valoarea, ca și alte forme istorice de fetișism, este ceva mai mult de-atât: este o formă a priori în sensul lui Kant[29]. Ea este o schemă de care subiecții nu sunt conștienți, deoarece ea se prezintă ca „naturală” și nu ca determinată istoric. Altfel spus, tot ceea ce pot gândi, imagina, voi sau face subiecții valorii, se arată deja sub forma de marfă, de bani, de putere statală, de drept[30]. Liberul arbitru nu este liber în raport cu propria sa formă, altfel spus în raport cu forma marfă și cu forma bani, și nici în raport cu legile lor. Într-o constituire fetișistă, nu există o voință a unui subiect pe care am putea s-o opunem realității „obiective”. Tot așa cum legile valorii sunt în afara razei de acțiune a liberului arbitru al indivizilor, ele sunt la fel de inaccesibile voinței politice. În această situație, „democratizarea nu este altceva decât supunerea completă în fața logicii fără subiect a banilor”[31]. În democrație, formele fetișiste de bază nu sunt niciodată cele care constituie obiectul „discuției democratice”. Ele sunt deja presupuse în toate deciziile, care nu pot astfel decât să urmărească cel mai potrivit mod de a servi fetișul. În societatea mărfii, democrația nu e „manipulată”, „formală”, „falsă”, „burgheză”. Ea este forma cea mai adecvată societății capitaliste, în care indivizii au interiorizat cu totul necesitatea de a munci și de a câștiga bani. Acolo unde e în continuare necesar să li se inculce oamenilor, cu lovituri de baston, supunerea față de capital, capitalismul se află încă într-o formă imperfectă. Ratăm esențialul dacă ne mulțumim, așa cum o face mereu stânga, să scoatem în evidență faptul că grupurile economice, media, Bisericile etc. manipulează alegătorii și transformă democrația în ceva cu totul diferit față de ceea ce scrie în Constituții – chiar dacă asemenea manipulări există, desigur. Democrația este completă atunci când totul e supus negocierii – mai puțin constrângerile care derivă din muncă și din bani. Subiecții, pentru care transformarea muncii în bani este fundamentul indiscutabil al existenței lor, se vor decide, chiar dacă sunt „complet liberi” să aleagă, întotdeauna în favoarea a ceea ce legile mărfii impun sub formă de „imperative tehnologice” sau de „imperative ale pieței”. „Demascarea” „adevăratelor interese” ascunse în spatele acestor „imperative” este unul din sporturile preferate ale stângii. Cu toate astea, ar trebui să punem mai degrabă în discuție sistemul fetiș care produce aceste imperative și care sunt, în sânul său, întrutotul reale[32].

Iluziile „de stânga” privind democrația au părut a fi deosebit de îndrăznețe atunci când s-au prezentat ca o revendicare a „autogestionării muncitorești” a întreprinderilor, așadar ca extindere a „democrației” la procesul productiv. Dar dacă ceea ce trebuie autogestionat este o întreprindere ce trebuie să realizeze profituri monetare, autogestionarii nu pot să facă nimic altceva, în mod colectiv, decât ceea ce fac toți subiecții pieței: trebuie să facă în așa fel încât unitatea lor de producție să supraviețuiască în condiții de concurență. Eșecul tuturor tentativelor de autogestiune, chiar și a celor organizate pe scară largă, precum în Iugoslavia, nu este imputabil doar sabotajului realizat de către birocrați (chiar dacă acesta a avut, desigur, loc). Dar în absența unui mod de producție socializat în mod direct, unitățile de producție separate sunt condamnate, fie că vor sau nu, să urmeze legile fetișiste ale rentabilității. În societatea mărfii deplin dezvoltată, indivizii, care nu-și mai pot imagina o viață în afara muncii și a mărfii, fac din propria lor inițiativă tot ceea ce e necesar pentru a face sistemul să avanseze, fără să trebuiască să fie manipulați. Să remarcăm, în fond, că există tot mai mulți subiecți ai pieței care reunesc în ei categoriile logice de proprietar al mijloacelor de producție și de salariat: în cursul unei creșteri enorme a numărului de muncitori „autonomi”, care în unele țări au devenit deja mai numeroși decât salariații, această figură a auto-exploatatului a cunoscut o mare răspândire. Printre salariații care au rămas pe aceleași poziții, mulți își apără efectiv „interesele” omorându-se la locul de muncă pentru a păstra „competitivitatea” întreprinderii în care își au „locul”. „Autogestiunea muncitorească” și-a găsit în fine o parodie crudă în ideea unei „democrații a acționarilor”, „adică a unui univers de salariați care, remunerați fiind în acțiuni, devin colectiv «proprietarii întreprinderilor lor», realizând asocierea pe deplin reușită a capitalului și a muncii”[33]. Ne putem într-adevăr imagina, cel puțin la nivel logic, o societate capitalistă în care proprietatea mijloacelor de producție este distribuită printre toți subiecții, în loc să fie concentrată în doar puține mâini. Fundamentul acestei societăți este relația de apropriere privată, nu numărul de proprietari. „Democrația acționarilor” nu va exista vreodată, însă simpla ei posibilitate demonstrează că antagonismul dintre muncă și capital nu constituie miezul societății capitaliste.

Toate aceste considerațiuni ne conduc la concluzia că nu există un subiect care să se opună „în sine” ontologic capitalismului, căruia i s-ar supune doar într-o manieră exterioară. Dacă ar fi așa, ar fi suficient ca acest subiect să ia cunoștință de situația sa pentru a deveni și „pentru sine” un subiect anticapitalist, în așa fel încât desfășurarea sa să coincidă cu ruina capitalismului. Dar în capitalism poate exista un singur subiect: „subiectul automat” care trebuie abolit, nu dezvoltat. Cu toate astea, pentru marxismul tradițional, după cum am văzut, subiectul automat, adică valoarea, este un derivat al claselor, care ar fi adevăratul subiect. Capitalismul este atunci rezultatul voinței capitaliștilor, iar abolirea lui ar fi consecința voinței proletariatului. În Istorie și conștiință de clasă, Lukács a combinat glorificarea marxistă a proletariatului cu concepția hegeliană a subiectului. El scrie că „proletariatul se prezintă ca subiectul-obiect identic al istoriei”[34] și ca „adevăratul subiect al acestui proces – chiar dacă e un subiect înlănțuit și mai întâi inconștient”[35]. Conform Istoriei și conștiinței de clasă, atunci când proletarii se recunosc ca mărfuri, ei pot recunoaște caracterul fetiș al oricărei mărfi și înțeleg „adevăratele” raporturi ascunse în spatele formei marfă.

Astăzi, printre cei mai mulți marxiști, nu mai e la modă să se identifice în proletariat, în sensul de muncitori în uzine, subiectul care va înfăptui ieșirea din capitalism. Însă foarte adesea, și deja începând din anii șaizeci, a fost pur și simplu plasat un alt pretendent pe tronul vacant al subiectului revoluționar, fără a schimba cu nimic structura discursului. S-a continuat să se presupună că există în capitalism un subiect care nu face decât superficial parte din relațiile capitaliste și care, în forma sa actuală, se află deja „în sine” dincolo de logica capitalistă. Ar trebui mai degrabă să recunoaștem că interesele salariaților nu sunt esențialmente diferite de celelalte interese concurențiale din interiorul societății de mărfuri. Apărarea intereselor lor poate fi mai justificată decât apărarea celorlalte interese, pentru că muncitorii, sau celelalte categorii sociale aflate în discuție, sunt mai numeroși, sau mai exploatați, sau mai săraci decât alți subiecți de pe piață, sau sunt victimele unei nedreptăți majore. Dar în această apărare nu există nimic care să fie neapărat „emancipator”. E vorba doar de a privilegia o anumită categorie de vânzători de bunuri (în acest caz, forța lor de muncă) în detrimentul altor vânzători. În societatea fetișistă, nu poate exista o „clasă a conștiinței” constituită de una din categoriile funcționale ale mărfii, care să aibă în același timp misiunea istorică de a pune capăt societății de clasă.

Dinamica societății mărfii nu este efectul subiectivității exploatatorilor, căreia i s-ar opune subiectivitatea exploataților. În realitate, în societatea mărfii nașterea unei adevărate subiectivități sociale nu e posibilă. În ultimă analiză, aceasta e și limita de care ea se va lovi. Subiectul automat nu poate ajunge să guverneze dinamicele pe care le-a dezlănțuit. El poate doar să pună la dispoziție elementele unei noi subiectivități; dar chiar și asta el n-o poate face decât distrugând în același timp formele de subiectivitate care au existat înainte.

 

Traducere de Alex Cistelecan

 

[1]               „Am putea spune că Hegel surprinde deja din 1803 această mișcare a producției de dragul producției despre care va vorbi Ricardo, și care va fi exprimată de K. Marx prin ideea valorizării valorii care însuflețește întregul proces al producției capitaliste” (Hyppolite, Etudes, p. 93).

[2]               MEW 42/196, Grund. I, p. 211, [Bazele, vol. 1, p. 202].

[3]               „Creșterea capitalului trebuie concepută ca un element esențial al conceptului de capital, și nu să apară ca un element contingent” sau să fie introdusă în mod clandestin (Reichelt, Zur logischen Struktur, p. 213).

[4]               Urtext, p. 187.

[5]               Reichelt afirmă că în Grundrisse Marx nu cunoaște decât două structuri, și anume „raporturile în care avuția asumă o formă diferită de ea însăși, și cele în care acest lucru nu se întâmplă. Oricât de diverse ar putea fi între ele diferitele societăți, dacă ele se bazează pe aproprierea avuției în forma ei particulară, ele nu au istorie. Istoria nu există decât în lumea răsturnată în care însuși schimbul de substanțe cu natura este redus la rolul de mijloc în scopul urmăririi permanente a bogăției abstracte; în care logica imanentă a acestui proces se înstăpânește asupra schimbului de substanțe cu natura structurându-l”. Astfel pătrunde istoria în structurile non-istorice și le dizolvă. Pentru Marx, cultura indiană, de pildă, nu are istorie” (Reichelt, Zur logischen Struktur, p. 263).

[6]               Krahl citează următoarea afirmație a lui Hegel, din Istoria filosofiei: „A realiza niște abstracții în realitate înseamnă a distruge niște realități” (Krahl, Konstitution, p. 31).

[7]               MEW 42/252-253, Grund. I, p. 273, [Bazele, vol. 1, p. 266].

[8]               De exemplu: „Universalitatea către care tinde irezistibil capitalul întâmpină în propria lui natură niște limite care, pe o anumită treaptă a dezvoltării capitaliste, vor vădi că cea mai mare stavilă în calea acestei tendințe o constituie capitalul însuși și vor duce deci la suprimarea și depășirea lui prin el însuși. […] Pe de altă parte, Ricardo și întreaga sa școală n-au înțeles niciodată crizele moderne reale, în timpul cărora această contradicție a capitalului se descarcă în puternice furtuni, care amenință tot mai mult însuși capitalul ca bază a societății și a producției înseși”. (MEW 42/323-324, Grund. I, pp. 349-350, [Bazele, vol. 1, pp. 354-355].

[9]               De exemplu MEW 26.2/499, Théories II, pp. 595-602.

[10]             Vezi schițele pentru Contribuție din Grund. II, p. 386, [Bazele, vol. 2, p. 361].

[11]             De exemplu în ciornele de scrisoare către V.I. Zasulici, (MEW 19/392, Lettre à Zassoulitch, p. 1564, [Opere, vol. 19, p. 416]).

[12]             Marfa separă consumul de producție. Unitatea dintre consum și producție nu înseamnă că fiecare producător, sau fiecare celulă a producției (o fermă mare polivalentă tradițională etc.) consumă ceea ce produce, într-un regim de autosuficiență totală. Această unitate înseamnă mai degrabă că producția este orientată către niște nevoi care sunt cunoscute de dinainte, așa cum era cazul, de exemplu, în corporațiile medievale care stabileau cantitatea și calitatea producției. Unitatea nu mai există acolo unde producția este orientată către niște piețe anonime în care „mâna invizibilă” e singura care decide dacă producătorul își va găsi consumatorul. Desigur, societatea care va înlocui societatea de mărfuri va restabili această unitate sub forma unor decizii preliminare asupra întrebuințării resurselor.

[13]             MEW 26 2/510, Théories II, p. 608, [Opere, vol. 26.2, p. 560]. Deja în Short outline, Marx îi scria lui Engels: „Mai menționez numai că separarea dintre M-B și B-M este cea mai abstractă și cea mai superficială formă în care se exprimă posibilitatea crizelor” (MEW 29/316, Corr. V, p. 173, [Opere, vol. 29, p. 283]). În Grundrisse, el explică și mai bine: „Simplul fapt că marfa are o dublă existență, pe de o parte ca produs determinat care sub forma lui naturală conține în mod ideal (într-o formă latentă) propria sa valoare de schimb, iar pe de altă parte ca valoare de schimb manifestată (bani), care s-a desprins de orice legătură cu forma lui naturală, – această dublă existență diferită trebuie să se dezvolte și să devină deosebire, iar deosebirea trebuie să devină apoi opoziție și contradicție. Aceeași contradicție – contradicția dintre natura particulară a mărfii ca produs și natura ei generală ca valoare de schimb – care atrage după sine necesitatea dublei ei considerări: în primul rând ca această marfă determinată și în al doilea rând ca bani, adică contradicția dintre proprietățile ei naturale particulare și proprietățile ei sociale generale, conține de la bun început posibilitatea ca aceste două forme de existență distincte ale mărfii să nu fie convertibile una în alta” (MEW 42/81-82, Grund. I, p. 82, [Bazele, vol. 1, pp. 82-83]).

[14]             MEW 26.2/510, Théories II, p. 608, [Opere, vol. 26.2, p. 560].

[15]             MEW 42/601, Grund. II, p. 193, [Bazele, vol. 2, p. 188]. Considerăm a fi evident false opiniile unor autori precum Karl Korsch, care (în Marxism și filosofie [1923], tr. fr. Paris, Editions de Minuit, 1964, precum și în Karl Marx [1938], tr. fr. Paris, Champ Libre, 1971) vor să distingă la Marx între „revoluționarul” subiectiv și „cercetătorul” obiectiv și care vor să opună scrierile de tinerețe, care ar fi imediat revoluționare, mai ales Manifestul, pretinsei resemnări a operelor de la maturitate, considerate a conduce la reformism. În realitate, și cel puțin din punctul de vedere al epocii actuale, tocmai critica economiei politice din operele de maturitate e cea care e cea mai „revoluționară”, pentru că ea nu întemeiază speranța de schimbare în mizeria subiectivă a unei clase excluse, definită în termeni sociologici și care nu mai există azi în forma descrisă de Marx. Critica economiei politice mizează mai degrabă pe contradicțiile interne ale societății capitaliste și pe incapacitatea ei de a le depăși. Tocmai discipoli unei teorii similare cu a lui Korsch sunt cei resemnați astăzi.

[16]             Cf. Luxemburg, Rosa, L’Accumulation du capital, Paris, Maspero, 1976 (ed. originală: Die Akkumulation des Kapitals, 1913); Grossmann, Henryk, Marx, l’économie politique classique et le problème de la dynamique, Paris, Champ Libre, 1975 (ed. originală: Marx, die klassische Nationalökonomie und das Problem der Dynamik [1940], Frankfurt, Europäische Verlagsanstalt, 1969); Mattick, Paul, Crises et théories de la crise, Paris, Champ Libre, 1976 (ed. originală: Krisen und Krisentheorien, Frankfurt, Suhrkamp, 1974).

[17]             Postone subliniază că acest fapt este la originea caracterului „dinamic” care distinge capitalismul de toate societățile precedente: „Acest efect de tipul «bulgăre de zăpadă» implică, până și la nivelul logic abstract al problemei mărimii valorii – altfel spus, înainte ca noțiunea de plusvaloare și relația dintre muncă salariată și capital să fie introduse – o societate care e dinamică în mod unidirecțional” (Postone, Time, p. 290).

[18]             Marx a oferit descrierea cea mai frapantă a acestui aspect în Rezultate ale procesului de producție imediat: „Producția se realizează în contrast cu producătorii și fără a ține cont de ei, aceștia nefiind decât niște simple mijloace de a produce, în timp ce avuția materială a devenit un scop în sine […] Or, scopul modului de producție este ca fiecare produs să conțină cea mai mare cantitate posibilă de muncă neplătită, ceea ce nu se poate realiza decât producând de dragul producției” (Résultats, p. 222).

[19]             E important să subliniem că Marx analizează dialectica concretului și abstractului, a valorii de întrebuințare și a valorii, și nu doar abstracția și valoarea. El precizează: „Valoarea de întrebuințare joacă la mine un rol mult mai important decât în economia tradițională” (MEW 19/371, Notes sur Wagner, p. 1545, [Opere, vol. 19, p. 386]). La el, „valoarea de întrebuințare nu rămâne în calitate de simplă premisă” (MEW 42/240, Grund. I, p. 259, [Bazele, vol. 1, p. 251]) ca la Ricardo, care o „ignoră cu desăvârșire” (MEW 42/193, Grund. I, p. 208, [Bazele, vol. 1, p. 199]) și care „nu se referă decât exoteric la valoarea de întrebuințare” (MEW 42/546, Grund. II, p. 138, [Bazele, vol. 2, p. 133]). Marx le-a reproșat economiștilor burghezi că se ocupă doar de relații pur cantitative (MEW 25/270, Cap. III, p. 275, [Opere, vol. 25.1, p. 269]). Pentru a oferi doar o ilustrare a importanței valorii de întrebuințare la Marx: în forma sa de capacitate socială de consum, valoarea de întrebuințare constituie o limită pentru expansiunea valorii care „pune într-o poziție falsă, pe de o parte, indiferența valorii ca atare față de valoarea de întrebuințare, iar pe de alta, munca materializată în general ca substanță și măsură a valorii” (MEW 42/320, Grund. I, p. 346, [Bazele, vol. 1, p. 350]). În ciuda acestor precizări, i s-a atribuit adesea lui Marx aceeași neglijență a valorii de întrebuințare. Un bun rezumat al poziției lui Marx față de aceste aspecte poate fi găsit în Rosdolsky, Genèse, pp. 112-140.

[20]             Ceea ce urmează de-aici până la sfârșitul capitolului e în mod special îndatorat scrierilor grupului Krisis și ale lui Robert Kurz; putem doar spera că niște traduceri în franceză ale textelor lor vor permite cât de curând familiarizarea cu aceste argumente.

[21]             MEW 19/19, Critique du programme de Gotha, p. 1418, [Opere, vol. 19, p. 20].

[22]             Ni se va aduce obiecția că în lumea a treia, mai ales în Asia, are loc o exploatare colosală a unei forțe de muncă ieftine și că ea constituie baza „miracolului exporturilor” din aceste țări. Dar este vorba de fenomene de scurtă durată, limitate la sectoare precum textilele, și care și-au atins deja în ultimii ani limitele. Desigur, capitaliștii din aceste țări sunt perfect capabili să repete toate ororile primei industrializări din Europa, dar ei nu sunt în stare să creeze industrii de scară largă capabile să concureze pe piețele mondiale, fie și doar prin aceea că ei nu-și vor putea permite vreodată construcția infrastructurilor necesare.

[23]             Adam Smith afirma că „suveranul, ca și toți ceilalți funcționari ai justiției sau armatei care servesc sub el, toată armata, toată flota sunt muncitori neproductivi. […] ca și actorii, bufonii, muzicanții, cântăreții de operă, baletiștii etc.” (citat în MEW 26.1/130, Théories I, p. 170, [Opere, vol. 26.1, p. 134]). Polemica împotriva păturilor „neproductive” făcea parte din atacul purtat de burghezia industrială împotriva vechilor clase dominante din epoca Luminilor, chiar dacă „productiv” în sensul de valoare de întrebuințare și, respectiv, în sensul de valoare capitalistă erau adesea confundate.

[24]             Cititorul amator de jocuri de cuvinte va putea observa că munca e efectiv esența capitalismului nu doar în sens filosofic, ci și în calitate de carburant al mecanismului valorizării. [În franceză, essence are și sensul de carburant – nota trad.].

[25]             MEW 23/532, Cap. I, p. 570, [Opere, vol. 23, p. 514].

[26]             Cf. Kurz, Himmelfahrt, pp. 29-37.

[27]             E unul din aspectele în care opoziția dintre critica valorii și rămășițele de marxism tradițional e cea mai puternică. Să vorbești despre o imensă creare de plusvaloare în mahalalele țărilor din Sud sau în fabricile de pantofi din România e doar dovada unei ignoranțe totale în ce privește critica economiei politice. În mod paradoxal, mulți dintre marxiștii care au mai rămas pe poziții se angajează cu un avânt particular în a nega scăderea globală a valorii (în timp ce economiștii burghezi și-au pierdut demult orice urmă de interes pentru această tematică, ceea ce e echivalent cu a-i da complet dreptate lui Marx la nivel teoretic). Conform criticii valorii, în societatea capitalistă simplul produs este deja, de la bun început, o marfă, în loc să devină așa ceva doar odată ce intră în sfera schimburilor, în circulație. Cu toate astea, această afirmație e contestată de numeroși autori, care se sprijină pe incertitudinea în care s-a găsit Marx vizavi de acest subiect, și căreia îi stau mărturie ezitările din scrierile sale, uneori chiar de la un rând la altul. De fapt, nu putem rezolva această problemă fără să ținem cont de diferența fundamentală dintre societățile precapitaliste și societatea capitalistă: în cele dintâi, produsul capătă – sau poate să capete – forma valoare în circulație. În modul capitalist de producție, dimpotrivă, produsul este deja fabricat ca marfă, cu o mărime determinată de valoare. Această mărime are însă nevoie de schimb pentru a se manifesta. Dacă valoarea se naște în producție, ea este rezultatul muncii abstracte, care este prin natura ei limitată din punct de vedere cantitativ și care scade efectiv din cauza creșterii capitalului fix. Dacă, invers, valoarea s-ar naște în circulație, ea ar fi rezultatul unor tranzacții comerciale, iar cantitatea ei ar depinde doar de reușita acestor operațiuni. Ea n-ar avea astfel o tendință imanentă de a se epuiza. Acesta este motivul pentru care marxiștii tradiționali care neagă criza sistemului capitalist se încăpățânează să plaseze originea valorii în schimb.

[28]             Infrastructurile nu pot să depindă complet de cerere și ofertă. Panele de curent masive din California din 2001, dar și din Brazilia, ne-au oferit o idee despre ceea ce se poate întâmpla atunci când se încearcă organizarea serviciilor infrastructurale sub formă privată.

[29]             Trebuie să încercăm să răspundem cu ajutorul categoriilor lui Marx la întrebarea pusă de Kant: cum se formează obiectul și subiectul, cum iau naștere formele a priori în care se prezintă ulterior orice conținut? Astfel, putem folosi reflecțiile lui Kant pentru o reînnoire a ideilor lui Marx, dar într-o manieră care nu are nimic în comun cu marxismul „etic” kantian de la începutul secolului XX, și nici cu recursul la teoria politică a lui Kant, actualmente în vogă la unii (ex)marxiști debusolați (ca într-o lucrare de André Tosel cu titlul destul de improbabil de Kant révolutionnaire [Paris, Presses universitaires de France, 1988]). Tema fetișismului există în mod latent la Kant, acolo unde el analizează ipostazierea conceptelor – chiar dacă el nu putea vedea aici decât o simplă eroare de gândire. Valoarea este o formă a priori, în sens kantian, pentru că orice obiectivitate se manifestă prin intermediul ei: este o grilă de care individul nu e conștient, dar care e preliminară oricărei percepții și care constituie obiectele acesteia. A priori-ul lui Kant este o ontologizare și individualizare non-istorică a valorii, care în societatea modernă este adevăratul a priori, dar un a priori social, nu natural. Ajungem astfel să ridicăm această întrebare: care este structura de conștiință comună tuturor claselor în capitalism, structură față de care formele de conștiință pe care le au clasele particulare nu sunt decât niște variații? De fapt, o asemenea analiză nu ar trebui să ajungă doar la o interpretare materialistă a conținuturilor conștiinței sociale – ceea ce s-a făcut deja și încă prea mult, până la celebra explicație, dată de K. Kautsky, conform căreia filosofia lui Spinoza s-ar datora intereselor comerțului olandez de lână – ci și a formelor lor. Adorno a fost unul din primii care a lansat dezbaterea despre „constituirea categoriilor”, însă doar în mod fragmentar. În general, operele sale târzii se caracterizează printr-o reluare a problematicii kantiene. El a fost anticipat în această cale de A. Sohn-Rethel (vezi infra), care l-a influențat, și a fost urmat de discipolul său H.-J. Krahl.

Acesta din urmă concepe astfel raportul care există între Kant, Hegel și Marx: identitatea sinelui, pe care Kant o localizează în profunzimile sufletului omenesc, ca raportare formală a priori la o lume posibilă de obiecte, este dizolvată de către Hegel în raportul concret și social dintre subiect și obiect, și apoi de către Marx în raporturile de producție (Krahl, Konstitution, p. 400). Munca concretă furnizează materialul percepției, în timp ce „activitatea care instituie valoarea furnizează cadrul non-transcendental de apercepție a unei lumi ideologizate de categorii”: ea constituie știința și conceptele (Krahl, Konstitution, p. 404). Analiza categoriilor socializării ca forme ce preced toate celelalte aspecte conduce la o teorie a medierii sociale care ar putea să contribuie la depășirea teoriilor obiectiviste și subiectiviste tradiționale, în loc să încerce, așa cum se întâmplă adesea, să facă din ele o sinteză artificială. Hans-Jürgen Krahl a fost unul din cei mai străluciți studenți ai lui Adorno, și în același timp unul din liderii revoltei studențești germane din 1968. În decursul scurtei sale vieți (a murit la începutul anilor 1970, la treizeci de ani, într-un accident de mașină), a produs un mare număr de scrieri constituind o radicalizare a teoriei critice. Ele au fost publicate după moartea sa cu titlul Konstitution und Klassenkampf [Constituție și luptă de clasă]. Cartea a avut o anumită influență asupra noii stângi din Germania, dar și din Italia. E remarcabil mai ales faptul că deja în 1967, atunci când aproape nimeni nu discuta încă despre această temă, Krahl a făcut la seminarul lui Adorno o expunere despre „Logica esenței în analiza lui Marx a mărfii” (Krahl, Konstitution, pp. 31-81).

[30]             Trebuie însă să observăm că logica valorii – așa cum am mai spus – nu ocupă întregul spațiu al vieții, și nici nu ar putea s-o facă vreodată. Până și în indivizii cei mai socializați de către marfă mai rămâne încă o parte neformatată de marfă, chiar dacă marfa încearcă să roadă aceste spații prin „colonizarea” vieții cotidiene și a structurilor psihice. Cu toate astea, gândurile și dorințele neformatate de marfă nu constituie un sector non-alienat care ar trebui doar mobilizat contra logicii mărfii; de fapt, ele se găsesc adesea într-un rol subordonat și dependent față de logica dominantă.

[31]             Kurz, Ende der Politik, p. 86.

[32]             În același fel, stânga radicală a exagerat cu mult importanța „trădării conducătorilor” care a avut loc în revoluția rusă, în celelalte revoluții care s-au soldat cu formarea unor state deosebit de autoritare și în interiorul aproape oricărei mișcări de contestare. Fără să diminuăm în vreun fel corectitudinea judecății morale asupra groparilor revoluțiilor, trebuie să remarcăm că aceștia nu făceau altceva decât să urmeze subiectul automat pe care înșiși „trădații” nu îl depășiseră încă. Accentul, câteodată obsesiv, pe care stânga radicală l-a pus pe problemele de organizare, pe critica partidelor și a sindicatelor, pe definirea birocrației ca nouă clasă parazitară și exploatatoare: toate astea, chiar dacă exacte ca descriere, ar fi putut să se revendice, ca explicații, mult mai bine de la Robert Michels, Vilfred Pareto sau Max Weber, dacă nu chiar de la Nietzsche, decât de la Marx. Evoluția societății este explicată aici prin voința actorilor și prin „voința lor de putere”. Vedem astfel cum „sociologismul” care consideră subiecții sociologici colectivi ca pe niște demiurgi ai vieții sociale trebuie să se încheie într-o antropologie pesimistă care vede răul triumfând pretutindeni.

[33]             Bourdieu, Contre-feux 2, p. 98.

[34]             Lukács, Histoire, p. 243.

[35]             Lukács, Histoire, p. 224.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.