Despre Brexit: falimentul UE, pariul greșit al stângii și perspectivele ei post-referendum

BortunOricât de paradoxal ar părea, dat fiind că locuiesc în Anglia de aproape trei ani, am vrut să câștige Brexitul. Ca om de stânga în 2016, nu mai poți susține Uniunea Europeană, oricât ai beneficia tu personal de pe urma ei. Din păcate, stânga mainstream de-aici – Partidul Laburist, marile sindicate (Unite, Unison etc.), Verzii, Partidul Național Scoțian (SNP) și marea parte a intelighenției și presei de stânga – a intrat în tabăra Remain. Prin asta, a ratat un prilej istoric de-a ataca frontal un proiect eminamente neoliberal și nedemocratic și de-a se reapropia astfel de straturile working & middle class care au votat împotriva acestui proiect – oameni care n-au avut mai nimic de câștigat de pe urma UE, ba dimpotrivă, s-au ales cu slujbe mai puține și salarii mai mici, în vreme ce afacerile mici și mijlocii au fost structural dezavantajate în raport cu marile companii transnaționale.

De ce a pariat stânga pe Remain? În mare, se pot distinge trei poziții în acest sens: 1) euro-entuziaștii, care cred în continuare că UE e un proiect progresist și internaționalist; 2) euro-reformiștii, care sunt perfect conștienți de problemele UE, dar cred că e mai bine să încercăm s-o schimbăm din interior; 3) euroscepticii pragmatici, care nu prea cred că UE mai poate fi salvată, însă cred că în contextul dat Brexitul nu era dezirabil, pentru că înseamnă o victorie pentru dreapta reacționară. În cele ce urmează, o să arat de ce niciuna dintre aceste justificări nu stă în picioare, după care de ce perspectivele pentru stânga nu sunt totuși atât de sumbre pe cât par, dar și care ar putea fi totuși alternativ stângii europene atât la status quo, cât și la falsa soluție naționalistă.

UE nu e progresistă și nici n-a fost vreodată

În era ante-neoliberală, când stânga britanică era mai sigură pe ea și se afla în ofensivă, nu exista nici o iluzie față de UE: un vehicul pentru interesul comun al elitelor capitaliste de-a face din Europa o zonă de comerț liber, în care sectorul public să cedeze tot mai mult teren celui privat. Până în anii ’80, Partidul Laburist și mișcarea sindicală se opuneau UE și pledau pentru exit. Însă, pe fondul noii hegemonii neoliberale și retragerii ideologice a stângii, UE a început să fie percepută – nu doar în UK – drept noul câmp de luptă unde putea fi apărat statul social atacat de guvernele naționale. Mai mult, dată fiind moartea clinică a internaționalismului socialist, UE răspundea nevoii mai profunde – și nu total imune la elitism – a progresiștilor britanici de-a se delimita de insularismul filistin din societatea britanică. Astfel, în ultimii treizeci de ani s-a creat o aură progresistă și internaționalistă în jurul UE, una extrem de rezistentă, pe care nici măcar tratamentul pur neocolonial aplicat Greciei ori politica scandaloasă față de criza refugiaților n-au reușit s-o destrame pentru majoritatea progresiștilor.

Argumentul lor principal e legat de drepturile pe care britanicii le-ar fi câștigat datorită UE. În această privință, nivelul de mistificare a depășit orice așteptare, fiind, într-un fel, reversul de stânga al mistificărilor de tip UKIP despre milioanele de străini care vor să invadeze insula. S-au făcut referiri la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (inclusiv un filmuleț umoristic cu Patrick Stewart), însă Convenția, ca și Curtea Europeană pentru Drepturile Omului care veghează la implementarea ei, nu au nici o legătură cu UE, ci țin de Consiliul Europei, din care UK va face parte în continuare. S-a vorbit de drepturile muncitorilor, ca plata egală pentru femei și bărbați, care de fapt a fost câștigată înainte de accederea la UE (vezi greva muncitoarelor de la fabrica Ford din Dagenham din 1970), ori concediile plătite și cele de maternitate, care de fapt au fost câștigate de sindicate și sunt oricum mai mari în UK decât în UE. Lista e lungă, dar faptul că atâția stângiști atribuie drepturi câștigate de muncitori și sindicate unei organizații nedemocratice și neoliberale ca UE arată doar cât de profundă e auto-colonizarea ideologică a stângii.

Mai mult decât orice, UE a subminat drepturile muncitorilor, în primul rând prin directiva Comisiei Europene din 1996 privind detașarea lucrătorilor, care permite companiilor să aducă forță de muncă străină pe care s-o plătească salariul minim pe economie în loc de rata salarială negociată de sindicate în industria respectivă. Asta stă la baza „libertății de mișcare” în UE – libertatea angajatorilor de a transfera mână de lucru ieftină dintr-o țară într-alta. Asta a dus la pierderea de slujbe, scăderea salariilor și deteriorarea condițiilor de muncă pentru mâna de lucru din economiile dezvoltate, de unde și mare parte din reacția preponderent negativă a acesteia față de întreg proiectul european. Imigrația în sine nu e nici bună, nici rea – e ceea ce faci din ea. În neoliberalism, ea e folosită ca vehicul pentru a reduce plata pentru muncă și a spori profiturile pentru capital. Câtă vreme stânga nu va adresa această problemă, partide ca UKIP sau Front National vor tot prospera.

Sigur că există și lucruri bune legate de UE, ca subvențiile pentru micii fermieri (deși, vom vedea imediat, și aici e o problemă), granturile de cercetare (de care anumite categorii sociale beneficiază în genere) și alte tipuri de finanțări pe bani europeni. Dar să vedem pădurea de copaci: toate acestea au fost n-au fost niciodată altceva decât concesii în cadrul unui proiect esențialmente capitalist. Așa a fost de la început, dincolo de orice poveste despre pace și cooperare în Europa: Tratatul de la Roma din 1957 stipula clar scopul țărilor membre de-a elimina barierele pentru circulația capitalului, muncii, produselor și serviciilor – crezul de bază al capitalismului laissez faire. Un scop realizat în mare măsură prin crearea Pieței Unice Europene în 1986, al cărei document constitutiv a fost scris de comisarul de-atunci pe probleme de piață internă, Lordul Cockfield (consilier economic al lui Thatcher în prealabil), care a adoptat aproape cuvânt cu cuvânt planul pentru o piață unică lansat în 1983 de Masa Rotundă a Industrialiștilor Europeni – principala organizație a marilor corporații europene. Nu-i de mirare că de la crearea sa acum treizeci de ani, piața unică a condus la un nivel de de-reglementare fără egal în capitalismul global. TTIP – ale cărui pericole la adresa mediului, a drepturilor muncitorilor și consumatorilor și a democrației în genere sunt deja notorii – va însemna practic extinderea acestei piețe unice la nivel transatlantic – următoarea etapă logică a proiectului început în 1957.

Tot de arhitectura neoliberală a UE ține însuși Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, care în numele „liberei competiții” restricționează ajutoarele de stat pentru industrie (mai puțin când e vorba de bănci) și face practic imposibilă renaționalizarea serviciilor publice, ba mai mult, obligă statele la privatizarea sectoarelor rămase în subordinea sa. Tot marele capital e principalul beneficiar al Politicii Agrare Comune, care alocă 80% din subvenții către doar 20% dintre fermieri, inclusiv către giganți agro-industriali ca Nestlé sau Campina. Nu în ultimul rând, Uniunea Economică și Monetară impune limite structurale cheltuielilor publice ale statelor membre, care n-au voie să depășească un deficit de 3% din PIB și care, odată intrate în zona euro, pierd controlul asupra propriei monezi. Asta a și stat la originea crizei euro: state ca Spania sau Grecia, care au economii de import, n-au mai putut să-și regleze singure deficitele comerciale, așa că s-au văzut forțate să împrumute bani de la state ca Germania sau Olanda, care au economii de export (adică au un surplus de care vor să scape). Vorbim de un avantaj sistemic în favoarea celor din urmă, iar ce a rezultat din asta e deja istorie.

…cu atât mai puțin internaționalistă

Așadar, UE e structural orientată în favoarea capitalului în raport cu munca și în favoarea „centrului” în raport cu „periferia”. Și nu e vorba de o mutație recentă, de ceva care s-a stricat undeva pe drum. UE nu e doar o altă idee bună care n-a mers, ba dimpotrivă: e o idee rea care, cel puțin până acum, a mers foarte bine pentru elitele economice. Criza prin care trecem în ultimii ani și în special tratamentul neocolonial aplicat întregii „periferii” n-au făcut decât să releve natura și scopul UE mai limpede decât înainte. Asta numai pentru că despre formele mai clasice de neocolonialism nu se știe mai nimic, în special despre așa-zisele „parteneriate economice” dintre UE și țările din Africa, Pacific și Caraibe, prin care se condiționează accesul celor din urmă la piața europeană și inclusiv la fondurile de dezvoltare ale UE de liberalizarea piețelor, eliminarea tarifelor comerciale pe produse și dereglementarea regimului de investiții. Printre multe altele, toate astea duc la inundarea piețelor agricole din aceste țări cu produse europene care, fiindcă sunt subvenționate de UE, sunt semnificativ mai ieftine decât cele locale – doar una dintre numeroasele modalități structurale prin care Nordul continuă să blocheze dezvoltarea Sudului global.

Și apoi e elefantul din cameră: modul absolut rușinos în care UE a gestionat până acum cea mai mare criză umanitară de la granițele Europei de la Al Doilea Război Mondial încoace. Cu toate bogățiile și pretențiile sale de putere normativă, UE a permis ca sute de oameni să moară în Mediterană prin măsura de retragere a misiunilor de salvare (care n-au redus numărul de refugiați care încearcă să vină în Europa, ba dimpotrivă). Cei mai norocoși, care au reușit să ajungă în Europa, s-au lovit de violența statului și a extremei drepte. Mai mult, incapacitatea UE de-a repartiza câteva sute de mii de refugiați (în condițiile în care o țară mică precum Libanul adăpostește peste un milion!) ne arată din nou că UE e unită doar în măsura în care servește interesele comune ale elitelor economice din statele membre. De-aia am și avut pace în Europa în ultimii 70 de ani (minus cazurile incomode ale fostei Iugoslavii și Ucrainei), pentru că – dincolo de balanța de putere din timpul Războiului Rece – pacea asta a garantat o piață europeană unică și profituri mai mari pentru aceste elite. Însă acolo unde interesele lor comune se opresc, se oprește și unitatea statelor membre.

…și nici nu poate fi reformată

Mulți oameni de stânga sunt probabil deja de-acord cu analiza de mai sus însă cred că UE poate fi totuși reformată. Vorba aia, dacă aș fi primit un bănuț de fiecare dată când am auzit în Anglia argumentul ăsta, că „UE nu e perfectă, dar avem șanse mai mari să o schimbăm din interior”… Ideea lor ar fi că avem nevoie de mai multe guverne de stânga în statele membre, inclusiv Germania, care să încline balanța de forțe în favoarea noastră și astfel să schimbe caracterul neoliberal și nedemocratic al UE.

Problema e că natura neoliberală și nedemocratică a UE nu ține pur și simplu de cine e acum la cârma Consiliului Uniunii Europene (compus din guvernele tuturor statelor membre), ci e întipărită în ADN-ul UE, în tratatele și legislațiile sale. Singurul mod de a modifica tratatele e prin unanimitate în Consiliu, în vreme ce legislația secundară poate fi modificată fie de către Comisia Europeană, de departe cea mai nedemocratică și neoliberală instituție dintre cele trei mari (Consiliu, Comisie și Parlament), fie iarăși prin unanimitate în Consiliu. Asta înseamnă că e nevoie de (acum) 27 de guverne de stânga din 27 pentru o schimbare reală a UE (și vorbim de o stângă măcar gen Syriza sau Podemos, nu a la „socialiștii” francezi sau social-democrații germani)! Că asta ar fi o strategie nerealistă pentru stânga e puțin spus.

Apoi, păstrând proporțiile, e ca și cum am încerca să reformăm Mafia. De ce să încercăm să reformăm ceva intrinsec ostil oricăror politici structurale de stânga, fie ele și social-democrate în sens keynesian (vezi, bunăoară, limitele impuse deficitelor publice)? În plus, de unde atâta timp de așteptat? Pe măsură ce criza se adâncește, oamenii vor acum soluții la problemele generate de politicile neoliberale ale UE, vor acum o alternativă la austeritate, șomaj și precaritate. Dacă stânga n-o să le-o ofere, o s-o facă alții atunci (deja o fac!), ceea ce mă aduce la argumentul principal al stângii britanice de-a fi susținut UE până la capăt.

Împotriva UE nu în ciuda ci tocmai din cauza pericolului naționalist

Până și o parte a stângii radicale a căzut în capcana argumentului că Brexitul trebuie respins pentru că ar însemna cale liberă pentru dreapta naționalistă și nu mai puțin neoliberală decât UE. Argumentul ăsta e periculos de greșit, pentru că se bazează pe o asumpție teribil de condescendentă și desprinsă de realitate: că toți cei 52% care au votat Brexit sunt fani UKIP sau conservatori, filistini care nu pricep valoarea internaționalismului european, și că votul pentru Brexit se traduce automat într-un vot și susținere populară pentru forțele politice care au condus campania pentru Brexit. Nimic mai fals.

Adevărul e că aici nu e vorba atât de naționalism sau xenofobie cât de efectele globalizării neoliberale – pe care oamenii în UK și în Europa în genere o identifică cu UE – asupra claselor muncitoare și de mijloc deopotrivă. Salariile mici și precaritatea slujbelor, dar și a afacerilor mici și mijlocii amenințate de marii jucători transnaționali (structural favorizați de UE), au stat la baza votului de joi. Un vot care n-a fost doar un vot anti-UE ci, parțial, și un vot împotriva guvernului Cameron – la fel ca referendumul scoțian de acum doi ani, a fost o formă de-a taxa status quo-ul mai mult decât vreo bruscă efuziune naționalistă (dacă ar fi fost vorba de un naționalism britanic pe val, atunci UKIP ar fi obținut mult mai mult de 12,6% în alegerile generale anul trecut).

Că alde Nigel Farage (ex-bancher multimilionar) și Boris Johnson (ex-primar conservator al Londrei) sunt cât se poate de mult parte a status quo-ului, e limpede. Că mulți dintre cei care au votat Brexit și-au articulat nemulțumirea față de UE în termeni adesea naționaliști și chiar xenofobi e iarăși clar, însă asta s-a întâmplat pentru că narațiunea dominantă a cauzei Brexit a fost cea naționalistă și xenofobă. De ce? Pe de-o parte, pentru că falsa dihotomie internaționalism-naționalism era în interesul ambelor tabere – nuanțele complică inutil un referendum. Pe de altă parte, pentru că stânga a fost incapabilă – cu excepțiile numite TUSC, Trade Unionists Against the EU, RMT și Labour Leave, total marginalizate de media mainstream – să avanseze o narațiune alternativă, de opoziție față de UE pe baze progresiste. Greva din 2009 de la rafinăria Lindsey din Lincolnshire reprezintă doar un exemplu de cum o stângă militantă poate schimba termenii dezbaterii în favoarea sa: muncitorii locali care în primele zile ale grevei scandau „Slujbe britanice pentru muncitori britanici!” împotriva angajării de muncitori portughezi și italieni pe salariul minim pe economie (vezi directiva pomenită mai sus) au ajuns, în urma intervenției sindicatelor și a grupărilor socialiste, să afișeze pancarte în italiană prin care îi îndemnau pe muncitorii italieni să li se alăture la grevă, care în cele din urmă a rezultat în contracte de muncă și salarii corecte pentru toți muncitorii implicați.

Să nu uităm că în anii ’20-’30, partidele fasciste au ajuns la putere în timpul unei crize profunde a capitalismului tocmai pentru că stânga nu preluase puterea atunci când avusese șansa (mai mult de o dată în cazul Germaniei). Eșecul atât al social-democraților reformiști cât și al comuniștilor controlați de Stalin de-a oferi maselor deziluzionate o alternativă reală la capitalism a permis atunci fasciștilor italieni și germani să pară drept unica „alternativă radicală” la status quo (deși au devenit ei înșiși o unealtă în mâna status quo-ului). Știm cu toții ce-a urmat, și totuși atâția oameni de stânga azi par să nu fi înțeles lecția acelei tragedii istorice: faptul că stânga trebuie să se opună status quo-ului cu atât mai mult cu cât vrea să prevină succesul extremei drepte! În mijlocul unei crize prelungite a unei UE neoliberale față de care oamenii sunt tot mai deziluzionați, vrem să lăsăm iar dreapta reacționară să se prezinte drept unica „alternativă” disponibilă?…

Perspectivele post-referendum ale stângii

Deși e încă foarte devreme, prognozele prăpăstioase dinspre stânga în cazul unei victorii pentru Brexit nu par să se confirme deloc. Desigur, există relatări despre incidente rasiste și xenofobe pe cuprinsul țării, însă astfel de incidente existau și înainte de referendum și ar fi existat și în cazul unei victorii pentru Remain (nu e clar încă în ce măsură ele s-au înmulțit sau sunt pur și simplu mai vizibile), iar asta pentru că problemele care stau la rădăcina lor (sărăcia, șomajul, lipsa de oportunități, educația tot mai inaccesibilă, tactica de divizare folosită de establishment etc.) erau acolo și înainte de referendum și vor continua să fie dacă nu ne organizăm și luptăm împotriva lor. În ce privește scena politică însă, primele semnale nu arată că dreapta ar fi mai puternică, ba dimpotrivă.

În primul rând, votul de joia trecută a adâncit deja diviziunile din Partidul Conservator. Cum era de așteptat în cazul unei înfrângeri, Cameron și-a anunțat demisia, iar succesorul său va fi decis la conferința partidului din octombrie. Ideea că el – și Osborne, desigur – va fi singura victimă a referendumului iar restul partidului se va realinia în spatele taberei victorioase ignoră un fapt elementar: aceste tabere reflectă niște diviziuni puternice în sânul capitalului britanic, cu aripa transnațională în favoarea UE și cea protecționistă împotriva UE. Aceste diviziuni nu vor fi deodată depășite doar pentru că unii au câștigat, iar alții au pierdut – la fel nici diviziunile din sânul conservatorilor, ba dimpotrivă: grupul lor parlamentar s-ar putea scinda de-a dreptul, lăsându-l pe succesorul lui Cameron, probabil Boris Johnson sau Theresa May, nu doar cu un mandat popular și o legitimitate foarte limitate, ci și fără o majoritate parlamentară. De aici și până la alegeri anticipate nu e cale lungă, iar o coaliție progresistă între laburiști, SNP, Verzi și poate chiar Plaid Cymru (SNP-ul galez) ar putea câștiga detașat – prima perspectivă favorabilă.

În al doilea rând, presupusa explozie în popularitate a UKIP se lasă așteptată, iar asta pentru că pur și simplu n-o să aibă loc: datorită Brexitului, UKIP și-a pierdut orice relevanță pe scena politică britanică. Vorbim mai degrabă de o mișcare decât de un partid adevărat cu un program cât de cât consistent, o mișcare bazată pe scopul ieșirii din UE. Odată îndeplinit acest scop, nu mai e nimic care să țină laolaltă cele trei facțiuni principale ale partidului: facțiunea „purpurie”, de orientare libertariană, cea „albastră”, a ex-conservatorilor și cea „roșie”, a ex-laburiștilor. Deci nu numai că UKIP nu va beneficia neapărat de pe urma să Brexitului, dar riscă să destrame complet – a doua perspectivă favorabilă.

În sfârșit, pentru stânga din cadrul și din afara Partidului Laburist lucrurile stau deja mai bine: acuzându-l pe Corbyn – care până de curând se opunea UE – că nu a fost suficient de entuziast în campania Remain, jumătate din membrii guvernului său alternativ (shadow cabinet) și-au dat demisia și îi cer și lui s-o facă. Corbyn a refuzat și a profitat de ocazie pentru a-și asigura un cabinet mai loial și care se întâmplă să fie cel mai divers ca gen, etnie și religie din istoria politicii britanice. Presiunile dinspre dreapta blairistă din partid și în special din grupul parlamentar vor continua și e destul de probabil că o să fie alegeri noi pentru șefia partidului. E o mișcare tactică surprinzător de greșită pentru blairiști, căci Corbyn continuă să fie sprijinit de vasta majoritate a membrilor deplini, a membrilor afiliați și a suporterilor înregistrați (toți eligibili să voteze), ceea ce înseamnă că ar putea recâștiga șefia partidului la o diferență și mai mare (la ora la care scriu asta sunt peste 10.000 de oameni în Piața Parlamentului din Londra care își manifestă sprijinul pentru Corbyn!). Asta i-ar da ocazia să înfrângă dreapta din partid, pe care a încercat să o împace printr-o serie de compromisuri încă de când a ajuns lider în septembrie anul trecut, printre care și schimbarea sa de poziție în privința UE. Problema e că blairiștii nu sunt dispuși să facă compromisuri cu el – pentru ei, singurul deznodământ acceptabil e îndepărtarea lui Corbyn și revenirea lor la conducerea partidului. Ieri însă, Corbyn l-a concediat din cabinet pe Hilary Benn, unul dintre principalii săi adversari, ceea ce ar putea indica faptul că e în sfârșit gata să se ia la trântă cu dreapta din partid – a treia perspectivă favorabilă.

Epilog: Și totuși cum ar arăta o alternativă de stânga la UE?

Desigur că alternativa la UE nu e retragerea în statul-națiune (la asta oricum se pricepe dreapta mult mai bine), așa cum cred unele voci de stânga, care cad în capcana acestei false dihotomii perfect convenabile status quo-ului neoliberal și dreptei naționaliste deopotrivă. Liniile generale ale unei alternative au fost deja schițate de o parte a stângii radicale europene: formarea unui front unit al guvernelor de stânga. Un front transnațional bazat pentru început în sudul Europei, unde stânga e deja la putere în Grecia și Portugalia; poate în curând și în Spania dacă Podemos & Stânga Unită cad de acord cu socialiștii, în vreme ce în Franța (unde la anul sunt alegeri prezidențiale) asistăm la cele mai mari greve și proteste din 1968 încoace. Pe măsură ce noi guverne de stânga ar ajunge la putere în alte țări (inclusiv posibila coaliție progresistă din UK pomenită mai sus), ele s-ar putea alătura unei astfel de Europe alternative – o Europă cu adevărat unită și internaționalistă, în care economia ar fi pusă în slujba oamenilor și a comunităților, iar o democrație autentică le-ar permite oamenilor să participe efectiv la procesul de decizie politică. Sună vag și utopic, știu, însă e cu siguranță mai realist decât iluzia de-a bloca revenirea fascismului prin apărarea status quo-ului care prin natura sa a făcut posibilă acea revenire.

 

 

4 răspunsuri la Despre Brexit: falimentul UE, pariul greșit al stângii și perspectivele ei post-referendum

  1. aqua spune:

    Dacă nu era UE, tu și acum stăteai la poarta Ambasadei ca să îți aștepți viza. Ce dracului faci acolo, dacă îți pasă atât de mult drepturile și salariile scăzute ale britanicilor, dacă tot tu spui că salariile lor au scăzut pentru că au venit străini (printre care te afli și tu) determinați să muncească pe mai puțin.

    Dar pe tine te cheamă Borțun, și clanul Borțun e atât de into socialism cum eu pot să îmi văd ceafa.

  2. bogdan draganescu spune:

    “Imigrația în sine nu e nici bună, nici rea – e ceea ce faci din ea.”
    la fel e şi UE.
    UE nu e, în esenţă, nici de dreapta nici de stânga, ci o reflectare a politicilor şi direcţiilor adoptate de statele membre. ” Greva din 2009 de la rafinăria Lindsey din Lincolnshire reprezintă doar un exemplu de cum o stângă militantă poate schimba termenii dezbaterii în favoarea sa.” : acesta e şi un exemplu că lucrurile se pot schimba în UE “din interior”, în mod democratic şi nu doar în direcţii neo-liberale. cum ar fi fost posibilă o asemenea schimbare într-o UE “pur neoliberală” şi în esenţă “mafiotă”?
    deasemenea, tratamentul “pur neoliberal” al Greciei e o idee . Grecia şi-a creat datorii imense din cauza propriei politici şi economii (sau şi din cauza). faptul că e tratată cu austeritate arată problema UE, anume că nu cu adevărat unită, după un model federal/regional (precum SUA sau Rusia), în care banii comuni să rezolve crizele locale. iar această unitate economică-financiară e ceva spre care ar putea să tindă, independent şi dincolo de tendinţele sau ambiţiile de stânga sau dreapta.
    dacă e să vorbim de faliment sau nefuncţionalitate la nivelul UE, cea mai falimentară e politica de stânga. nu înseamnă că dreapta stă mai bine. poate tocmai pentru că ambele au vedere o economie “pusă în slujba oamenilor și a comunităților”. ideea antropocentrică cu care se încheie articolul, şi care nu face decât să creeze şi să susţină în continuare centralismul politic şi economic pe care îl respinge.
    economia nu trebuie pusă în slujba oamenilor (pentru că aici părerile iar se împart, cum anume ar trebui pusă), ci în slujba vieţii şi a naturii, din care viaţa şi natura umană e doar o componentă, un membru. şi-a propus stânga să lase petrolul şi cărbunele în pământ, să conserve pădurile şi viaţa sălbatică, să mănânce mai puţină carne, să producă maşini electrice? pentru că dacă nu, nu e mai bună decât dreapta. falimentul la care asistăm nu e al UE, e unul global, al omenirii şi al naturii, al politicii umane antropocentriste dusă până acum.

  3. aqua spune:

    Dacă nu era UE, tu și acum stăteai la poarta Ambasadei ca să îți
    aștepți viza. Ce dracului faci acolo, dacă îți pasă atât de mult
    drepturile și salariile scăzute ale britanicilor, dacă tot tu spui că
    salariile lor au scăzut pentru că au venit străini (printre care te afli
    și tu) determinați să muncească pe mai puțin.

    Dar pe tine te cheamă Borțun, și clanul Borțun e atât de into socialism cum eu pot să îmi văd ceafa.

  4. Contraargumente spune:

    Ar fi o bună întrebare de pildă: ce are ”stînga” de-a face cu proiectul UE?

    Germania și Franța ca puteri europene în principal, pe lîngă ele și celelalte patru state fondatoare, în persoana politicienilor lor cu putere de decizie, au fondat UE conștienți de faptul că în viitorul nu prea îndepărtat numai puteri de un anumit calibru vor avea în lume un cuvînt de spus. Europa avea de aceea numai o șansă: aceea de a se unifica și a oferi SUA mai întîi un aliat de un format corespunzător pentru rezolvarea ”problemelor” care se ivesc inevitabil în projectul comun de stăpînire a lumii, mai apoi de a se opune SUA pentru a nu dispare din istorie. Un partener îi este SUA atît de important, încît ele au susținut nu numai ridicarea și refacerea Europei după război (planul Marshall) ci și proiectul UE. Într-un anumit sens se poate spune că eșuarea Europei pune stăpînirea lumii de către SUA sub semn de întrebare: ca ajutor gîndește te rog la Russland, China și la cei vrei tu pe deasupra. UE este un proiect imperialist, este vorba de ridicare unui subiect imperialist care se poate măsura cu cei mari în lume. Și cum ajungi la așa un format? Bineînțeles bazat pe o economie capitalistă ca la mama ei (aici vine neoliberalismul în discuție!), cu tot ce este nevoie pentru ca această unitate suprastatală să atingă puterea economică, militară și politică necesară pentru a prelua ”responsabilitatea” în problemele mondiale. Pe drumul acesta de succes ar fi fost totodată la adăpost de un al treilea război care ar fi izbucnit aici chiar între statele azi partenere. Un oficial UE a și spus-o nu de mult: Eșecul Europei înseamnă război.

    Așadar, din nou: ce are stînga de-a face cu acest proiect imperialist?
    Pur și simplu nimic.
    Din acest motiv este total deplasat să-și pună întrebări care nu o privesc și cu atît mai mult să vrea să dea și răspunsuri la ele: pentru UE sau împotrivă, pentru supranaționalismul european sau pentru naționalismul vechi, pentru muncitorii locali sau pentru cei imigrați.

    Oricum nu le cere nimeni, aceste răspunsuri. Este numai o inchipuire deșartă a acestei ”stîngi” că are o ”responsabilitate” față de nu știu cine. Cine preia responsabilitatea trebuie să aibă puterea de a o realiza. Altfel este însuși doar o glumă, un clown.

    Acum încă o dată înapoi la ”Eșecul Europei înseamnă război”: o informație prețioasă cu privire la starea lumii în care trăim, cu privire la felul de concurență pe care statele și-o impun reciproc în această lume. Pentru care plătesc, nu fără vină proprie, popoarele lor.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.