Despre „erezia mîntuirii neamului”, teologie socială, icoane&educaţie religioasă în şcoli și relaţia dintre biserică şi stat….

Vasile Ernu în dialog cu Dănuţ Mănăstireanu, teolog anglican laic care şi-a făcut un doctorat în teologie ortodoxă la London School of Theology.

În scurta mea perioadă de “exil de toamnă” de la Sarajevo am avut o lungă discuţie cu teologul Dănuţ Mănăstireanu, unul din vechii mei amici din perioada studenţiei ieşene (anii 90). Mănăstireanu este omul care după două discuţii scurte mi-a dat cheile de la apartamentul său pentru a avea acces poate la cea mai mare bibliotecă de teologie (şi nu numai) pe care am văzut-o vreodată. Aici l-am descoperit pentru prima dată pe Karl Barth, unul din teologii mei preferaţi şi tot aici am citit cărţile teologilor eliberării care aveau să-mi devină foarte dragi.

Faţă de Dănuţ Mănăstireanu am o simpatie deosebită şi petru că e unul din foarte puţinii români (pe care-i ştiu) care au mers mereu „contra curentului”: în perioada comunistă a înfruntat direct regimul perzîndu-şi slujba şi fiind nevoit să-şi întreţina familia ani de zile din munci necalificate; tot el a fost unul din puţinii oameni care a refuzat să emigreze (în SUA) cînd regimul comunist i-a cerut acest lucru, iar după 90 nu a profitat de poziţia sa favorabilă, aşa cum mulţi din mediul lui au făcut-o, aventurîndu-se în diverse proiecte „romantice” şi devenind „oaia neagră” a propriei sale comunităţi. În ceea ce priveşte relaţia noastră: sînt domenii în care ne înţelegem foarte bine şi domenii în care ne plasăm la polul opus. Dar acesta e farmecul unei relaţii de „prietenie cu năbădăi”.

Dragă Dănuț Mănăstireanu, conform sondajelor din ultimii doi ani, încrederea populației în biserică a scăzut cu aproximativ 7%. Crezi că această scădere este legată de procesul de secularizare a populației sau de continua degradare a bisericii (cazuri de corupție, opulență, lipsă de adaptare la actualitate etc.)?

 Scăderea gradului de încredere al populației în biserica (de fapt în biserici, oricare ar fi ele), ca orice fenomen cultural, are cauze complexe și nu poate fi explicată prin atribuiri grăbite și unilaterale. Secularizarea crescândă a Europei de est este un fapt incontestabil, chiar dacă procesul nu are dimensiunile celui paralel din Apus.

Teoria secularizării, care era un soi de vulgată a sociologiei religiei în urmă cu câteva decenii, este disputată astăzi de înșiși promotorii ei de atunci. Peter Berger, Harvey Cox si David Martin și-au schimbat între timp în mod radical pozițiile, susținând ca avem de fapt de-a face în prezent cu un fenomen de desecularizare (vezi cartea lui Berger The Desecularization of the World). Este adevărat că există și teoreticieni încăpățânați, precum Steve Bruce, care in cartea sa Secularization: In defense of an Unfashionable Theory iși afirmă în continuare convingerea cu privire la valabilitatea actuală a teoriei, deși recunoaște implicit că ea nu mai este la modă.

Se poate ca Berger și compania să aibă dreptate în ce privește Apusul, dar cred că situația din România îi dă dreptate mai degrabă lui Bruce. După părerea mea, și aici sunt de acord cu partida lui Berger, secularizarea nu este atât un fenomen de respingere a religiosului, cât o reacție la inadecvarea bisericii față de realitatea contemporană, alături de toate celelalte care sunt asociate cu asta. Nicăieri nu este lucrul acesta mai evident ca în Marea Britanie, unde în ciuda scăderii vertiginoase a participării regulate la slujbele bisericești, oamenii rămân în esență interesați de spiritualitate, în sensul religios al termenului. Asta o face pe Grace Davie, un alt sociolog important al religiei, să afirme că „britanicii nu sunt mai puțin religioși, ci sunt doar religioși în alt fel”.

Ca să nu mai vorbim de francezi, care, în ciuda laicității lor desuete (potrivită mai degrabă cu secolul al optsprezecelea), primul lucru pe care îl fac aceștia atunci când se îmbolnăvesc este să meargă la vraci, și după aceea la medic. De asemenea, pentru ei inepția citirii zilnice, cu religiozitate am putea spune, a horoscopului este mai înrădăcinată decât zelul pentru republică.

Revenind acum la dimensiunea concretă a întrebării tale, cred că oricum am întoarce lucrurile, principala vinovăție pentru fenomenul evident al îndepărtării oamenilor de instituțiile religioase revine bisericilor însele pentru toate pricinile menționate de tine mai sus, și multe altele.

Pe de altă parte, așa cum spuneam în teza mea de doctorat, revenirea sacrului, sau persistența acestuia, n-ar trebui neapărat să ne bucure, atâta vreme cât ea este lipsită de referentul transcendental, care este esențial constitutiv pentru natura religiosului. Altfel, vorba lui Eliade, riscăm să cădem în „mistica tractorului”.

Acum aproximativ un an, când am intrat într-una dintre școlile de cartier din București, am avut un șoc foarte mare. Nu mai intrasem de mulţi ani într-o şcoală. Și nu sunt un om care mă ”șochez” prea ușor. La intrarea centrală, în incinta școlii, era instalată o icoană imensă sub care ardea o candelă. Deci nu o mică icoană cu funcție didactică sau estetică, ci una cu funcție sacerdotală. Este vorba de o școală de stat, a unui stat care prin Constituție instituie separația bisericii de stat. Spune-mi te rog cum vezi tu acest lucru?

Să începem cu chestiunea separării bisericii de stat. Acesta este în mod evident un concept occidental, formulat mai întâi în context protestant și apoi extins, în perioada iluministă, la întregul Occident, după ce catolicismul a realizat că a pierdut definitiv posibilitatea de a controla autoritățile seculare. Acesta este, cred eu, unul dintre câștigurile majore ale modernității. Există, și versiuni extreme ale acestui aranjament, precum modelul laicității din Franța, sau teoriile unor stângiști extremi în Statele Unite (ultraliberali, așa cum se numesc acolo, ceea ce, în mod evident înseamnă cu totul altceva decât în Europa). Aceste versiuni seculariste pornesc de la ideea scientistă – la modă în secolul al nouăsprezecelea, dar desuetă și naivă în perioada postmodernității – conform căreia religia, ca manifestare obscurantistă a subiectivității, poate fi totuși tolerată (ce mărinimie!), dar numai în spațiul privat, în vreme ce știința, ca manifestare a obiectivității absolute, ar fi singura care are dreptul legitim de a avea o voce în cetate. A susține așa ceva după Thomas Kuhn mi se pare dovadă de ignoranță și orbire ideologică. Nimic nou sub soare. Cu toții avem, în definitiv, dreptul la micile noastre idiosincrazii.

Revenind la spațiul românesc, cred că nu mă pripesc afirmând că în chestiunea separării bisericii de stat avem de-a face, vorba lui Maiorescu, cu o formă fără fond. Spațiul răsăritean al ortodoxiei n-a cunoscut modernitatea decât sub forma pervertită a acelei erezii creștine numită îndeobște marxism-leninism sau comunism (termeni pe care îi folosesc aici în mod generic, fără pretenții de exactitate). Sub comunism, religia a fost oarecum tolerată, dar a fost supusă unei strategii articulate de aneantizare (și mai este încă, în țări care se bucură încă de „binecuvântările” comunismului, precum paradisurile stângiste din Cuba, Vietnam, Laos, China sau Coreea de nord). De fapt, marxismul clasic postula însăși dispariția religiei în comunism, faza superioară a socialismului. Din nefericire pentru marxiști, această „profeție”, alături de multe altele, precum cea cu privire la dispariția statutului și a familiei, s-a dovedit a fi eronată. În termenii Vechiului Testament am putea spune, deci, că Marx a fost un „profet mincinos”. Oricum ar fi, este evident că țările care au trecut prin perioada marxist-leninistă nu pot găsi în aceasta inspirația pentru încărcarea semantică adecvată a conceptului de separare a bisericii de stat.

Mai mult decât atât, nici înainte de perioada comunistă n-au existat premisele înțelegerii și aplicării cât de cât decente a acestui principiu. Pentru oricine înțelege cât de cât modelul bizantin al simfoniei – acțiunea concertată, în perfectă armonie a puterii politice (împăratul) și a celei religioase (patriarhul) – singura formă coerentă de teologie politică în ortodoxie – este evident că pe acest teren nu se poate dezvolta decât cu greu o adevărată separare a puterii religioase și a celei seculare. Istoria postdecembristă a României, de la crucile fățarnice ale lui Iliescu, și cazanele de țuică „sfințite” de Teoctist, până la temenelele penibile ale lui Băsescu față de Patriarhul Daniel (un om pentru care eu am un mult mai mare respect decât tine) nu reprezintă decât o ilustrare a neputinței noastre structurale  de a înțelege ce înseamnă în sensul cel mai elementar separarea biserici de stat. Așa fiind, cu cât este mai mare dorința vreunui director de școală de a-și arăta pioșenia, cu atât mai pompoasă (și probabil mai kitschoasă) va fi icoana de la intrarea în școală, ceea ce, desigur, nu va avea nici o influență asupra reducerii corupției sau a promovării meritocrației în acea instituție.

Apropierea prea mare, ca să nu mai vorbim de „armonizarea”, în manieră bizantină, ori de coabitarea între puterea seculară și cea religioasă, este un soi de „unire împotriva naturii”, care aduce cu sine riscul enorm al pierderii dimensiunii profetice a bisericii – capacitatea și responsabilitatea acesteia de rosti judecăți tranșante cu privire eventuala îndepărtare a acesteia nu de la dogmele bisericii, ci de la valorile umane esențiale.

Îmi este foarte greu să-mi imaginez în contextul ortodox de la noi manifestări precum aceea a lui Dietrich Bonhoeffer, care a plătit cu viața implicarea în complotul care a încercat asasinarea lui Hitler, sau a lui Karl Barth, care prin Declarația Barmeniană a atras atenția bisericilor protestante germane cu privire la apropierea lor toxica de regimul criminal nazist. De asemenea, la noi, sub comunism, singura contestare ideologică a regimului ceaușist a venit nu de la ortodocși, ci de la protestanți, în 1978, prin intermediul Comitetului pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) condus de pastorul baptist Pavel Nicolescu.

Am un copil și în câțiva ani va trebui să-l dau la școală, dar nu pot accepta ideea că pe pereții școlii sunt icoane și, mai ales, ideea de a participa la orele de religie așa cum arată ele azi. Ca om laic nu pot accepta acest lucru din principiu. Cum vezi tu predarea religiei în școli așa cum are loc ea azi?

Spre deosebire de tine, eu, ca anglican sacramental, nu sunt iconoclast. Așa fiind, nu mă scandalizează decât icoanele de proastă calitate. Dar nici nu socotesc că am dreptul să-ți impun regulile mele. Astfel, daca vii în casa mea, nu-mi voi da icoanele jos de pe pereți, dar nici nu te voi îndemna să le săruți, mai ales că nici eu nu fac asta (sunt mult prea protestant pentru așa ceva și prefer să-mi manifest venerația față de Cristos, de Sfânta Fecioară și de sfinți în forme mai discrete).

Trecând la chestiunea mult mai importanță a predării religiei în școală, trebuie să spun că am nemulțumiri majore față de felul în care se face acest lucru la noi. În esență, Biserica Ortodoxă, și după ea, celelalte biserici, au încercat, și în parte au reușit, reinstituirea sistemului, absolut desuet astăzi, care a fost utilizat în perioada interbelică. Dă-mi voie să-ți explic mai pe îndelete.

Eu cred că transmiterea valorilor și a credinței, în sensul cel mai personal și mai intim al cuvântului este de datoria familiei. Asta este ceea ce au încercat să facă și pentru tine admirabilii tăi părinți. Nici biserica și nici școala nu pot și nu trebuie să se amestece în acest domeniu.

Pe de altă parte, transmiterea tradițiilor, a dogmelor și a ritualurilor religioase este de datoria comunității eclesiale, de vreme ce cei mai mulți dintre părinți sau nași nu au competențe în aceste domenii. În acest sens, riturile de trecere (precum botezul sau confirmarea) joacă un rol esențial. Locul potrivit al acestui soi de formare religioasă – sau cateheză, cum se numește ea în mod tehnic –este în biserică, nu în școală. Ori programa de predare a religiei în școlile noastre încearcă să facă tocmai ceea ce slujitorii bisericii ar trebui să facă în biserică, nu în școală, prin școli duminicale sau alte forme asemănătoare. De vreme însă ce comuniștii au încercat, și în mare parte au reușit, să omoare funcția catehetică a bisericii, mai ales în spațiul ortodox (catolicii și protestanții fiind mult mai dispuși să-și asume riscul de a sfida monopolul statului comunist asupra educației), după 1989 Biserica Ortodoxă a preferat să meargă pe calea mai facilă a predării religiei în școală, pe banii statului (zice-se secular).

Rolul recunoscut al școlii este acela de a face educație, inclusiv educație religioasă. Un tânăr care a terminat liceul fără să fi citit măcar parțial și să fi înțeles cât de cât mitologia greacă și romană, Biblia, Coranul și Bhagavad Gita, are toate șansele de a rămâne un imbecil. Nu ar trebui să mire că manelele au devenit muzica preferată a românilor. Această formă de perversiune muzicala nu este decât unul dintre simptomele imbecilizării treptate a românilor în liceele noastre de două parale. Așa cum spunea domnul Pleșu acum mai mult de zece ani, fără un liceu care să formeze în tinerii noștri o solidă educație generală, universitățile noastre n-au nici o șansă de a face performanță. Educația religioasă din școală ar trebui să înnarmeze tânărul cu minime cunoștințe despre religiile majore ale lumii (esențiale într-o lume în continuă globalizare), cu un accent special pe cele din spațiul în care vor trăi, probabil, cei mai mulți dintre absolvenți.

Scopul acestei discipline n-ar trebui să fie transmiterea credinței, sau, Doamne ferește, prozelitismul (deși, cum știm, se mai întâmplă), ci însușirea de cunoștințe temeinice în domeniul religios. Aceasta implică în mod necesar deconfesionalizarea și, aș adăuga eu, profesionalizarea educației religioase. Concepute astfel, orele de „educație religioasă” (NU de „religie”) ar trebui să fie obligatorii, inclusiv pentru atei. Așa cum este și matematica. Eu nu cred în dreptul omului la prostie. Oricum, nu pe banii mei de contribuabil. Pentru mine, modelul ideal în acest domeniu este cel britanic, dar nu cred că avem șansa de a vedea așa ceva în România nici într-o sută de ani.

Să vorbim puțin despre Catedrala Mântuirii Neamului. Mai întâi: mie mi se pare că însăși sintagma „mântuirea neamului”, care are un conținut ideologic destul de clar, este o erezie din punctul de vedere al teologiei ortodoxe. Ce e aia ”mântuirea neamului”? E o erezie sau e o metaforă mioritică locală?

Iată un domeniu în care gândim cam la fel. Nici eu nu cred în conceptul de neamuri (sau țări) creștine. Spre deosebire de islam, care este structural integrist și lasă foarte puțin spațiu de manevră pentru manifestări (implicit sau explicit) nereligioase, creștinismul, deși este, vorba marxistului „o concepție despre lume și viață”, cu alte cuvinte, încearcă să ofere un cadru coerent pentru înțelegerea întregii realități, el nu ar trebui să încerce a controla totul. Este adevărat că Cristos, în ceea ce unii numesc Marea Trimitere, în Evanghelia după Matei, cap. 28 vv. 19 și 20, Cristos le poruncește ucenicilor lui înainte de înălțarea la cer să meargă și „să ucenicească toate neamurile”, dar a interpreta aceasta ca pe un indemn la un soi de jihad creștin, al cărui scop ar fi impunerea cu forța a creștinismului asupra unor popoare, mi se pare de-a dreptul scandalos.

După mine, conceptul de „mântuire a neamului” este expresia unui deziderat expirat al Creștinătății, ca sistem care încerca să controleze și impună întregii societăți valorile biblice, așa cum erau ele înțelese de putere. Exemplele tipice care îmi vin acum în minte sunt imperiul lui Carol Quintul, Geneva sub Jean Calvin sau idealurile Dreptei Religioase americane. Acest soi de concubinaj a dat naștere fenomenului numit îndeobște „religie civilă”, un soi de conformism religios călduț și pur nominal, care asigură celui care îl adoptă succesul garantat în societate. Pe de altă parte cei care îl refuzau riscau arderea pe rug sau, în vremurile de azi, ostracizarea din instituțiile controlate de putere. Dacă în primele trei secole după Cristos, a fi ucenic al celui crucificat presupunea un mare risc, după Edictul lui Constantin, și mai ales după perioada carolingiană, a fi creștin a devenit ceva popular și de bon ton, o veritabilă reversare a evangheliei.

În final, trebuie să adaug ceva foarte important. Sunt sigur că ai auzit la noi sintagma, „dacă ești român, trebuie să fii ortodox”, sau mai rău, la sârbi, „ortodoxie sau moarte”. Aceste aberații sunt produsul unei erezii, filetismul – amestecul identității religioase cu cea etnică sau, cu alte cuvinte naționalismul religios – erezie care a fost condamnată de sinodul panortodox de la Constantinopol în 1872. Din păcate, această erezie continuă să domine spațiile majoritar ortodoxe, ideea „mântuirii neamului” nefiind, după mine, decât expresia soft a acestei erezii. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că această erezie se manifestă și în alte spații confesionale și naționale. Ce altceva decât filetism de cea mai joasă speță este decizia impusă de un fanatic naționalist (mă refer la episcopul reformat Laszlo Tokes), de a impune folosirea numai a limbii maghiare ca limba de cult. Ca să nu mai vorbim de dizgrațioasa și agresiva afișare a drapelelor naționale americane în bisericile protestante sau catolice din acea țară.

Deci, poate nu înțeleg eu cum stă treaba cu adevărat, dar conceptul de mântuire a neamului mă lasă complet indiferent. Și nu văd cum o catedrală va putea face ca românul să fie mai puțin leneș, hoț, bețiv și destrăbălat. Ori, fără asta, mântuirea neamului este o poveste ieftină, pentru babe naive si nevricoase.

Acum legat de partea cu finanțarea. După cum știi, mai multe organizații luptă împotriva finanțării acestei construcții din bani publici. Ar trebui să acceptăm să se finanțeze un astfel de edificiu pe banii statului? De ce am accepta? Și nu mă refer acum la criză și la faptul că se închid școli și spitale. Totuși BOR nu este o organizație a statului, iar tot ce construiește ea rămâne în patrimoniul ei, nu al statului.

La acest punct vreau mai întâi să precizez un lucru. Eu consider că o biserică importantă, așa cum este cea ortodoxă din România, ar trebui să aibă o catedrală reprezentativă. Nu înțeleg de ce s-a amânat atât acest proiect. Bănuiesc însă că banii sunt pricina.

Și aici iți dau perfectă dreptate; nu cred că este corect ca eu, ca neortodox, să fiu obligat, de un guvern servil și în căutare de câștiguri electorale ieftine (pentru el, nu pentru noi), împotriva voinței mele și în mod samavolnic, să contribui la proiecte de construcție ale altei biserici. Ca să nu mai vorbim de atei. Spun asta ca o chestiune de principiu. Și pentru ca cititorii să înțeleagă cu ceea ce exprim aici nu este o poziție antiortodoxă, adaug că, deși sunt protestant, de-a lungul anilor am contribuit cu cât am putut la construcția bisericii ortodoxe din cartierul în care am locuit până nu demult. Și aș contribui și la edificarea unei catedrale ortodoxe reprezentative, daca acest lucru s-ar face așa cum se cuvine.

Și fiindcă vorbim de acest proiect, pe care l-am înțeles mai bine în proporțiile lui (gigantice) după ce am văzut pe internet filmul proiectului, care, din câte înțeleg, a devenit public fără voia bisericii, vreau să spun că, din punct de vedere estetic mi-a plăcut mult mai mult proiectul făcut de domnul Augustin Ioan pentru amplasamentul din Piața Unirii. Acela era de-a dreptul diafan, aerisit, și decent ca dimensiuni. Dacă se rămânea la acela, aveam la București o mică capodoperă de arhitectură eclesială, cum nu s-a mai construit la noi de secole bune. Din păcate a fost ales un proiect convențional, și excesiv conservator, care va impresiona doar prin dimensiuni și prin cifrele finale ale bugetului. Desigur, nu sunt specialist în arhitectură și se poate să mă înșel. Dacă va fi așa. voi avea tăria să-mi recunosc greșeala. Până atunci însă, rămân extrem de sceptic, ba chiar dezamăgit. Sincer, mă așteptam la mult mai mult de la un patriarh luminat precum Daniel.

Cum privești faptul că statul finanțează o bună parte dintre cheltuielile financiare ale cultelor religioase (salarii etc.)? Ce ne facem cu cetățenii care nu aparțin cultelor respective sau sunt atei și nu sunt de acord să plătească? Nu mai spun că această cârdășie dintre biserică și stat am privit-o mereu cu suspiciune. Până și în comunism ea a funcționat destul de bine. Cum am putea regla acest mecanism ca să nu lezăm drepturile cetățenilor, să responsabilizăm biserica și să stopăm pe cât posibil această cârdășie? Oare nu este mai corect ca banii la biserică să vină de la credincioși și nu de la stat?

Îți mărturisesc faptul că nu cred că este corectă folosirea aici a termenului „cârdășie”, care induce în mod subtil ideea existenței unor intenții perverse. Deși nu sunt gata să pun mâna în foc pentru nimeni, și nici măcar pentru mine, cred că numai Dumnezeu poate judeca intențiile oamenilor. Noi ne putem da doar cu „presupusul”, sport la care românii sunt mari campioni. Trecând peste aceasta, trebuie să spun dintru început că ideea întoarcerii către diverse destinații sociale, culturale sau religioase a unei părți a taxelor plătite de cetățeni către stat nu este o invenție românească, ci este un sistem care se aplică în diverse forme în mai toată Europa.

Deosebirea esențială este că în țări precum Germania, fiecare cetățean decide unde anume va merge acel procent din taxe. Dacă el este, să zicem, luteran și vrea sa dea banii bisericii lui, atunci, acolo vor merge. Iar dacă el consideră că biserica nu-l slujește așa cum se cuvine, poate decide să dea banii oricărei alte biserici sau cauze, religioasă sau nu. Ori tocmai acest lucru au dorit să-l evite liderii ortodocși de la noi. Știu ei de ce. Și știm și noi, căci doar nu suntem idioți.

Sunt confesiuni, precum baptiștii, care din pricina riscului de a fi manipulați de către stat prin pârghii financiare și de a-și pierde libertatea religioasă (o noțiune sfântă pentru baptiști, care au fost printre campionii acesteia încă de acum patru secole) au refuzat să primească fonduri de la stat. Deși înțeleg raționamentele invocate, și sunt de acord cu principiul, cred că acesta riscă să fie aplicat în mod legalist de unii lideri baptiști. În același timp, aceiași lideri își fac prea puține scrupule în a primi bani de la coreligionarii lor din vest, deși știu bine că regula de aur (care spune că cine are aurul, acela face regulile) rămâne valabilă inclusiv în relațiile dintre entitățile aceleiași confesiuni. Problema este, cu alte cuvinte, atât una de principiu, cât și una de consecvență și integritate.

Sunt, deci, pentru direcţionarea unei părți a impozitelor mele către cauze de natură culturală, socială sau religioasă, dar sunt ferm împotriva faptului ca statul să decidă, în funcție de interesele sale adeseori neonorabile, unde și cât anume să distribuie din taxele mele.

Camera Deputaților a adoptat pe 9 martie a.c., Legea privind parteneriatul dintre stat si culte in domeniul serviciilor sociale. Firește că vioara întâi în acest domeniu va aparține BOR. Însă nici tradiția nici actualitatea nu dovedesc o preocupare serioasă a BOR pentru proiectele sociale. Tu crezi că e capabilă BOR de un proiect de asemenea anvergură? (Părerea mea o știi: eu cred că nu este doar o încălcare flagrantă a Constituției, ci și o inconsecvență teologică a bisericii.) A propos, BOR are o teologie socială? Dacă o are de ce este atât de invizibilă?

Mai întâi, îmi declin competențele în domeniul juridic, chiar dacă într-o altă viață, pe când mă pregăteam să devin economist, am făcut și cursuri de drept. Nu cunosc detaliile acestei legi, dar, așa cum știm, președintele Băsescu a refuzat s-o semneze, așa că aceasta a revenit în Parlament. Vom vedea ce se va întâmpla. Din câte știu, și Biserica Ortodoxă a formulat o serie de obiecții.

În ce privește preocuparea Bisericii Ortodoxe pentru proiectele sociale, în virtutea slujbei mele știu mult mai multe lucruri în această privință decât sunt cunoscute de public. Din păcate, biserica nu face suficient pentru cunoașterea implicării ei sociale. Și aceasta nu din prea mare smerenie (ce bine ar fi să fie așa!), ci din lipsa competențelor de comunicare. Atunci când purtătorul de cuvânt al bisericii este un om cu competențele (evident extrem de reduse) ale Pr. Stoica, nici nu ne putem aștepta la mai mult.

Ortodoxia are o tradiție respectabilă în privința angajării sociale. Sf. Nicolae, care nu este un personaj de poveste, ci a trăit cu adevărat, este prototipul clericului preocupat de probleme de justiție socială și implicat în mod concret în rezolvarea lor. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare, este unul din cei mai importanți inițiatori de proiecte sociale din istoria bisericii. În același timp, nu cred că putem spune că ortodoxia, mai ales cea românească, a articulat în acest moment o teologie socială coerentă. Același lucru s-ar putea spune și despre alte domenii ale teologiei ortodoxe românești. După Stăniloae, mai ales în domeniul teologiei dogmatice, mă îndoiesc că va mai auzi cineva de dogmaticienii ortodocși actuali peste 30-40 de ani. Am un bun prieten protestant care a dorit să facă o teză de doctorat în patristică, cu accent pe antropologie și a fost nevoit să opteze pentru aducerea din condei a tezei către spațiul teologiei biblice, din pricina lipsei unui coordonator de doctorat vrednic de atenție în teologia dogmatică.

Revenind la tema noastră, consider că Biserica Ortodoxă este capabilă de mult mai mult în plan managerial decât se crede de obicei (activitățile inițiate de cel care era atunci Mitropolitul Daniel, in perioada lui de la Iași, sunt o dovadă în acest sens, cu toate obiecțiile punctuale care ar putea fi formulate față de unele dintre ele). Cu toate acestea, nu sunt încă convins că ea va putea coordona ceva de asemenea dimensiuni. Sunt gata însă să fiu convins de contrariul, dar nu prin vorbe, ci prin fapte verificabile și incontestabile.

Cum îți explici că în biserica catolică și protestantă au existat atât de multe mișcări interesate de problemele sociale, problemele comunității, dincolo de ”problema mântuirii” personale, iar în BOR această tendință a cam lipsit. Nu zic că aceasta este funcția bisericii, dar totuși, din câte îmi amintesc, parcă și Isus Cristos avea niște slăbiciuni sociale din când în când…

Așa cum spuneam, există o tradiție ortodoxă apreciabilă de angajare socială. Din nefericire, ultimele secole au fost martore ale reducerii până aproape de dispariție a preocupării ortodoxiei ca instituție pentru problematica socială. De obicei explicația (scuza?) oferită este aceea a opresiunii turcești și apoi a celei comuniste. Deși aceste influențe negative nu sunt neglijabile, ele nu explică faptul că ortodocșii au fost mult mai puțin activi sub raport social decât catolicii sau protestanții din același spațiu și în aceeași perioadă.

Această diferență ar putea fi explicată de influențele neoplatonice care domină o parte a ortodoxiei, mai ales în mediul monastic. Pentru adepții acestei poziții, preocupările sociale, ca și cele etice sunt prea imanentiste pentru căutările mistic-transcemdente ale ortodocșilor. Ca atare, socialul și eticul ar fi mai potrivite pentru catolici și protestanți, care oricum sunt paraleli cu mistica (!).

Pentru Isus Cristos, așa cum spui, n-a existat nici un soi de distincție între social și religios. Una dintre cele mai cunoscute pilde ale sale, cea a samariteanului milostiv, de fapt pune caritatea deasupra ritualului religios. De asemenea, atunci când descrie judecata cea mare, el laudă nu ceea ce au spus ori au crezut oamenii, ci faptele lor, mai ales față de cei săraci. Acestea sunt dimensiuni pe care se pare că catolicii și protestanții le-au încorporat în mod mai adecvat decât ortodocșii în practica lor de credință.

În mod straniu, această evidentă dimensiune socială este prima care se pierde atunci când religia devine militantă politic. Este suficient să ne uităm la candidații dreptei religioase americane, precum Perry si Bachmann, și să vedem că Isus al lor este mai degrabă un propagandist al capitalismului neoconservator, și n-are aproape nici o legătură cu Isus din predica de pe munte. Când văd asemenea manifestări, te rog să mă crezi că îi înțeleg pe atei. Cu asemenea prieteni, cine mai are nevoie de dușmani? Marele inchizitor al lui Dostoievski este un mic copil nevinovat pe lângă acești maeștri ai fățărniciei religioase.

O chestiune legată de mișcările din jurul BOR. Uite, de exemplu în Rusia, țară ortodoxă și ea, cu aceleași metehne ca și ale noastre, dar la proporțiile Rusiei, în sânul ei au apărut o mulțime de mișcări una mai diferită de altă. Acolo ai și radicalisme naționaliste și mesianisme, dar și curente socialiste cu o puternică aplecare spre social. Sau uite Grecia: la manifestările recente de la Atena s-au alăturat manifestanților și preoți ortodocși. Așa ceva la noi este de neimaginat. Ce vine din direcția BOR mă minunează: un naționalism destul de primitiv, antisemitism, teorii ale conspirației și legionarism etc. Nu zic că toată BOR e așa, dar asta miroase de la distanță. Ultima revoltă a unui grup ”alternativ” din BOR a fost cea împotriva pașapoartelor biometrice pe motiv că e 666. Asta cam spune multe. Cum se face că nu apar din direcția BOR și alte curente, alte forme de manifestare decât cele pe care le știm?

Aș vrea să-ți amintesc totuși și de lucruri mai onorabile decât paranoia cipurilor. Grupul de reflecție pentru înnoirea bisericii, înființat în 1990, și acum uitat (oare de ce?) a jucat un rol important in retragerea, fie și pe termen scurt a lui Teoctist din scaunul patriarhal. Din acest grup a făcut parte și actualul patriarh. A fost o încercare curajoasă de a aduce schimbarea necesară, dar care, din păcate, a fost stopată din fașă. Mă întreb dacă vom cunoaște vreodată mecanismele care au condus la îngroparea acestei inițiative. Secretomania care învăluie această poveste trezește tot felul de bănuieli.

Din nou, cred că explicația spiritului retrograd care domină o parte a ortodoxiei românești se află în mediul monastic: acesta este dominat, așa cum bine se știe, de oameni cu vederi ultranaționaliste și anti ecumenice. Mulți dintre cei care formează acolo viitoarele generații de lideri ortodocși sunt legionari notorii. Este de mirare atunci că ne confruntăm în România cu recrudescența fenomenului legionar?

Aceste cercuri s-au opus vehement alegerii lui Daniel ca patriarh și acum încearcă să-l compromită, forțându-i mâna să canonizeze „sfinții” legionari de la Aiud. Deocamdată patriarhul rezistă, dar opoziția crește continuu și nu știu cât timp îi va mai putea face față.

Îi spuneam cândva (pe atunci) Mitropolitului Daniel, într-o întâlnire particulară, că dacă noi protestanții am avea la dispoziție armata de oameni pe care îi are ortodoxia în mănăstiri, am putea răsturna munții. Din păcate, atâta vreme cât o parte considerabilă a acestei armate este isterizată de influențe fascistsoide, nu se poate spera la mare lucru.

Mai nou văd că este o modă a se promova ideea statului minimal pe modelul american. Înțeleg dacă această idee ar fi susținută de un om de afaceri precum Patriciu sau Vîntu, însă când văd că ea este susținută de teologii ortodocși apropiați puterii, precum Baconschi sau Neamțu, asta mă nedumerește. Între cultura social-politică americană și cea românească pur și simplu este o prăpastie prea mare, de netrecut. America este un produs prin excelența, nu al protestantismului, ci al neoprotestantismului, comunitate care nu are mare nevoie de stat pentru că ea se organizează de așa manieră încât îndeplinește și funcțiile pe care statul nu le îndeplinește. E suficient să te uiți la MTV și o să vezi ce-l mai important produs al școlii duminicale neoprotestante. Tipul de retorică și discurs al unui președinte american este formatat după tipologia pastorului neoprotestant. În SUA, statul poate fi minimalizat până la dispariție, fără ca societatea să se destrame, căci la bază, ea se structurează pe acele rețele eclesiale care sunt foarte active și bine închegate. Comunitatea eclesială de tip neoprotestant va avea grijă de minima educație, asistență socială și formă de organizare socială a enoriașilor ei. Într-un stat ca al nostru însă, acolo undea biserica este mai degrabă absentă, dacă nu cumva chiar o frână social-politică, minimalizarea statului ar fi o catastrofă, din simplu motiv că nu sunt structuri care să îndeplinească funcțiile la care statul renunță. Cum vezi tu această problemă?

Pe mine, aceste importuri de teorie politică mă lasă la fel de rece ca și importurile, la fel de nefericite, de teologie de peste ocean. America, în ansamblul ei, este singurul spațiu cultural major în care modernitatea este încă la ea acasă. Este un spațiu al experimentelor și al certitudinilor, al spiritului antreprenorial și al marketingului ridicat la rang de religie. Mă refer aici, desigur, la cultura de masă, nu la contextul marilor universități, care este mult mai apropiat de spiritul european.

Revenind la contextul românesc, și la chestiunea spinoasă a statului minimal, mă întreb cum anume se poate construi un asemenea model în condițiile în care regimul comunist a distrus în mod deliberat și sistematic și bruma de coeziune socială care exista în societatea românească în perioada interbelică. Dacă în spațiul american, unde există o puternică tradiție umanitară, sărăcia progresează îngrijorător de mult în ultimii ani, cred că dacă România ar adopta un model de stat minimal, rezultatul ar putea fi o catastrofă umanitară de proporții.

Ca atare, sunt în principiu rezervat, cu toată simpatia față de unii dintre inițiatorii proiectului Noua Republică, și de unele din ideile care îi animă. În ce mă privește, deși am multe simpatii de stânga, am votat întotdeauna, ca să spun așa, mai degrabă la dreapta (nu pot spune „cu dreapta”, căci de fapt n-am avut încă un partid de dreapta veritabil după 1989, așa cum n-am avut nici unul veritabil de stânga). Din acest punct de vedere, consider că este benefică apariția unui partid de dreapta conturat clar sub raport ideologic. Același lucru ar trebui să se întâmple și la stânga. Eu nu sunt dintre cei care consideră că a trecut vremea ideologiilor politice. Și nici nu cred că închinarea la idolul american al pragmatismului – o filozofie a cărei precaritate de-a dreptul mă sperie – ne poate aduce ieșirea din marasmul în care plutim acum în derivă.

În final, consider că criza profundă prin care trece în prezent economia capitalistă mondială are cauze profund morale, așa cum recunoștea recent economistul-șef al Băncii Naționale. Închinarea la zeul păgân al pieței libere, presupus autoreglatoare, dereglementarea piețelor și absența oricărei limitări a egoismului uman manifestat în obținerea pe orice cale și cu orice preș a profitului, precum și neglijarea celor săraci, mai ales a copiilor, victimele prime ale acestei iresponsabilități morale, sunt pricini împotriva cărora au tunat și au fulgerat profeții Vechiului Testament și din pricina cărora a adus Dumnezeu judecata asupra evreilor din vechime.

Astăzi, Dumnezeul mai democrat al Noului Testament, ne lasă, vorba lui Pavel, „în voia minții noastre blestemate”, ca să suportăm consecințele propriei noastre nebunii. Soluția acestui coșmar nu poate veni nicidecum prin celălalt mit, absolut aberant, al stimulării consumului, ci prin revenirea la un minim de baze morale pentru sistemul economic pe care îl construim.

În lumina învățăturii profeților și a lui Cristos în predica de pe munte, testul oricărui sistem economic este efectul pe care acesta îl are asupra celor săraci și marginalizați. Din păcate, atunci când, din motive de interes, ori din pură lașitate, liderii religioși se aliază mai degrabă cu puterea, singura soluție a celor săraci este căutarea eliberării, fie pe calea marxistă, a crimei și a urii de clasă, fie pe aceea cristică a rezistenței nonviolente, care a adus eliberarea evreilor sub Moise, a indienilor sub Gandhi și a sudafricanilor, sub Mandela.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.