De Ziua Internațională de luptă împotriva Fascismului și Anti-semitismului – Eugen Relgis, O boală veche: antisemitismul

relgis1Ziua Internațională de luptă împotriva Fascismului și Anti-semitismului se comemorează în data de 9 noiembrie, eveniment care are la bază un pogrom anti-evreiesc declanșat de naziști în Germania anului 1938. Având în vedere anumite tonalități naționaliste și anti-semite din timpul protestelor de la București, Brașov, Timișoara, de care Clujul din fericire a scăpat până acum, astfel de rememorări ale antisemitismului și anti-fascismului sunt necesare, așa cum o fac activiștii clujeni găzduiți de Tranzit.ro, care proiectează sâmbătă, de la ora 19.00, „filme documentare scurte din seria City at a Time of Crisis, care „documentează răspândirea ideilor fasciste şi xenofobe în societatea grecească, pe fondul crizei financiare produse de funcţionarea actuală a capitalismului globalizat”. Eugen Relgis (1895, Iași-1987, Montevideo), intelectual evreu născut în România, este unul dintre cei mai importanți publiciști de stânga din perioada interbelică din presa autohtonă. A plecat din România în 1947, mai ales că preconiza că va fi persecutat de autorități din cauza criticilor la adresa bolșevismului. Din cauza opțiunilor sale ideologice (pacifist, progresist, socialist libertarian și, așa cum e numit în prefața ediției din care vine articolul, un utopist al ideii unei internaționale umaniste), nu a fost recuperat după 1989 pentru că nu se încadra în niciunul dintre curentele liberale, conservator-elitiste sau naționaliste, predominante în discursul cultural românesc. Ca dovadă, i s-au reeditat doar două volume de nișă într-unul compactat, cu referiri la iudaism: Eugen Relgis, Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și azi, Ediție îngrijită de Camelia Crăciun și Leon Volovici. Prefață de Leon Volovici, Editura Hasefer, București, 2011. Eseul de mai jos, O boală veche: antisemitismul, face parte din volumul menționat și a apărut anterior în Combaterea Antisemitismului (Bucureşti, 1929), în Weltaericht uber den Judenhass (Praga, 1933) şi în Que es el Antiemitismo? (Buenos Aires, 1935). Crezurile sale „utopice” sunt redate succint și cu accente mistice (uneori edulcorate, ceea ce face dificilă receptarea în contexte istorice de o emfază cinică și ironică) încă din tinerețe, în Principii umanitariste (1922): „Materie și spirit? – să spiritualizăm materia! / Individ și mulțime? – să personalizăm mulțimea! / Artă și muncă? – să înfrumusețăm truda creatoare! / Religie și știință? – să dăm credință adevărului! / Proletariat și capital? – să socializăm producția! / Dumnezeu și biserică? – să divinizăm omul!..”. Eseul său despre anti-semitism trebuie citit în aceeași cheie „utopică”, a unui ideal iluminist în care puterea rațiunii creatoare, va putea transgresa inegalitățile de rasă, clasă și gen, moment ideal în care competiția, iar cine a practicat sportul poate să îi recunoască forța și vitalitatea aproape euforice, poate să devină cu adevărat  posibilă (Adrian-Octavian Dohotaru).

Die Nation der Hebraer muss uns als ein wichtiges universal-historiches Volk erscheinen und alles Bose, welches man diesem Volke nachzusagen gewohnt ist, alle Bemuhungen witziger Kopfe, es zu verkleinern, werden uns nicht hindern, gerecht gegen dasselbe zu sein.*

(Fr. Schiller, Die Sendung Moses)

 

Înţeleg prin antisemitism acea maladie psihică, ale cărei manifestări prezintă caracteristicile fobiei – adică ale obsesiei. Când cineva este obsedat de o imagine, de o idee, de un individ sau chiar de o colectivitate, acestea devin centre ale lumii — şi, toate cauzele şi efectele, oricât de depărtate şi de deosebite ar fi ele, sunt raportate la obsesia iniţială. Această obsesie ajunge să cuprindă întreaga conştiinţă a cuiva —şi atunci ea capătă o putere dinamică, explozivă.

înlăturând sau nimicind imaginea, individul sau colectivitatea obsedantă, acel care suferă de o fobie crede că va curma cauzele relelor pe care le vede în jurul său. Se poate ca aceste rele să fie incontestabile — dar cauzele lor să fie cu totul altele decât acele care se resfrâng în sufletul şi în cugetul celui obsedat. Deci, acesta trebuie să se vindece întâi pe el însuşi.

Acel care suferă de obsesia antisemitismului se poate vindeca numai prin voinţă şi sinceritate. Prea puţini renunţă însă la o eroare care s-a dovedit fecundă în multe alte suflete slabe şi minţi ignorante — şi care, mai ales; s-a dovedit rentabilă din punct de vedere politic. Căci:există fruntaşi antisemiţi, perfect lucizi — cari, pe ascuns, au cele mai bune relaţii cu evreii, dar cred că „interesul naţional” cere înlăturarea lor din treburile publice, din instituţiile culturale şi chiar din cuprinsul sacrosanct al patriei.

Dacă antisemitismul ar avea, ca în Evul-mediu, un substrat religios, s-ar putea înţelege fanatismul care nu ezită să înalţe ruguri, pe care evreii să ardă ca torţele ad majorem gloriam Dei Azi, antisemitismul se foloseşte şi de pretextul economic după cum economice sunt şi cauzele atâtor altor perturbări sociale, care culminează cu războiul naţional sau civil. Concurenţa economică atribuită evreilor a devenit azi tot aşa de absurdă ca şi fanatismul religios de altădată. În câmpul economic mondial, interdependenţa e legea dintâi. Interesele economice „naţionale” ascund interesele trusturilor, din care nu lipsesc evreii: — aceştia se concurează între ei, cu aceeaşi „ură”, cu acelaşi „şovinism” ca şi americanii între ei, englezii sau germanii între ei.

Ce rămâne atunci antisemitismului „doctrinar”? Puritatea de rasă s-a dovedit şi ea ca una dintre cele mai babilonice erezii. Puritate etnică, estetică? — primat cultural?… Dar, am intrat definitiv în zodia internaţionalismului. Nu există morală, cultură, artă care să nu fie cât de puţin tributară altei morale, altei culturi, altei arte şi, ţinând seama de cronologie, nu există domeniu de activitate creatoare, de la algebră până la tehnică, de la metafizică până la socialism, de la etică religioasă până la umanitarism pozitivist unde spiritul iudaic să nu fi imprimat urmele lui de misionar al divinităţii umane.

Iată explicaţia esenţială aantisemitismului: faptul că evreii sunt anticipatori în toate domeniile de muncă și cultură. Am spus-o aceasta cu alt prilej… Orice progres se plăteşte prin sacrificiu. Cine vesteşte o idee superioară e supus la martiraj de către mulţimile orbite şi conduse de politiciani. Aceasta e şi soarta lui Israel de-a lungul veacurilor. Evreii sunt persecutaţi din aceleaşi motive pentru care au pătimit un Giordano Bruno, un Galileu sau puritanii anglo-saxoni.

Explicaţia aceasta, psiho-sociologică, ne ridică deodată deasupra meschinelor certuri (deseori sângeroase, bestiale) dintre confesiuni, dintre tabere politice, care fac din evrei în virtutea „minimumului de efort” — nişte ţapi ispăşitori. Evreii sunt însă înainte de toate, mai presus de toate, cetăţeni ai omenirii. Structura lor etică, destinul lor milenar prin Diaspora confirmă această lege a progresului: tendinţa spre unitate a tuturor popoarelor, într-un „organism al speciei” umane, devenit conştient de el însuşi. Cu toţii năzuim, mai mult sau mai puţin vădit, spre această supremă calitate de cetăţean al omenirii. Iar acei care anticipează această calitate — precum sunt evreii, uneori chiar împotriva voinţii lor — îndură persecuţiile cetăţenilor naţionali de pretutindeni…

Domnii politiciani antisemiţi care se cred practici și chiar domnii asimilanţi evrei care se cred idealişti — vor râde, desigur, cetind aceste „enormităţi”. Îi lăsăm să hohotească din plin, în microcosmul lor de erori. Rămânem la convingerea că antisemitismul, boală care a contaminat veac după veac, naţiune după naţiune, întreaga planetă, este un simptom premergător procesului de internaţionalizare, de unificare a omenirii.

Deci, combaterea antisemitismului înseamnă totodată combaterea urilor de rasă, de naţie, de religie, de clasă care stau în calea marelui şuvoi al înfrăţirii prin pacifism șiinternaţionalism. Da! Evreii nu vor fi salvaţi printr-un naţionalism evreiesc — ci prin recunoaşterea

propriei, lor naturi, care este anaţională, „mesianică”… Antisemiţii trimit pe evrei „la Palestina”: ei încurajează un şovinism identic cu al lor. Dar să nu uităm că guvernul sovietic rusesc trimite pe evreii sionişti în Siberia; — această monstruozitate scoate în evidenţă o dublă oroare: şi aceea a şovinismului naţional şi aceea a şovinismului de clasă. Sionismul nu este o soluţie contra antisemitismului. Voind să dea evreilor un „cămin naţional”, el este justificat câtă vreme nu adoptă metodele restrictive ale naţionalismului vulgar. Sionismul fără iudaismul universalist este un nonsens. E ca şi cum am vroi să închidem un elefant într-o cutie de chibrituri…

Evreii sunt condamnaţi chiar de evoluţia lor istorică şi spirituală — care îşi are rădăcinile în Biblie — să urmeze calea cea mai largă, ce cuprinde toate continentele, trecând prin toate capitalele, inclusiv Ierusalimul. Ei au început, printre cei dintâi, să deschidă această cale a umanităţii. Celelalte popoare culturale fac acelaşi drum — dar sunt încă în urma lor. Repetăm: precursorii sunt şi martiri.

Ni s-ar putea replica: — „Ne-am săturat de martiraj! Nu mai vroim ca poporul evreu să fie un Isus al omenirii!” În adevăr, nu vom exalta şi slăvi martirajul, ca un bir necesar al progresului uman. Vom recunoaşte însă că nu există putinţă de întoarcere sau de oprire: — aceasta e moartea unui popor. Cine s-a pus în slujba idealurilor şi intereselor , generale şi permanente ale omenirii, nu mai poate servi idolii, vopsiţi cu sânge, ai egoismelor de rasă, de naţiune, de clasă.

Evreii — huliţi ca sclavi ai Banului —sunt, vrând-nevrând, slujitori ai Spiritului. Ei au uitat uneori această misiune, dar istoria cea adevărată i-a readus, implacabilă, din fundăturile fanatismului talmudic sau din speluncile negaţiei anarhice, pe drumul fluvial al vieţii solidare. Al vieţii care nu cunoaşte alte arme decât acele ale iubirii şi ale libertăţii.

Cu aceste arme, evreii trebuie să combată ei înșiși antisemitismul. Forţa brutală poate fi înfrântă prin solidaritatea persecutaţilor. Evreii să nu ceară protecţia „stăpânilor” temporari. Să fie proprii lor stăpâni: — conştienţi de menirea lor, care este aceeaşi ca şi a celorlalte popoare. Aceea de a se ajuta unele pe altele, de a se lumina unele pe altele — prin libera concurenţă a spiritelor creatoare.

* „Poporul ebreilor trebuie să ne apară nouă ca un popor istoric universal, şi tot răul de care suntem obişnuiţi să-l acuzăm, toate străduinţele minţilor uşuratice de a minimaliza această realizare nu trebuie să ne împiedice să-i facem dreptate”. (Friedrich Schiller, Misiunea lui Moise) [n. ed.]

 

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.