De la public la privat sau despre cum dreptul universal și gratuit la educație se poate transforma într-un privilegiu

Vasile Ernu & Florentin Iancu

După cum deja bine știți Guvernul tehnocrat a decis: „Școlile particulare vor primi finanțare de bază alocată de la bugetul de stat”.  Neoliberalii au juisat de plăcere și au constatat că în sfârșit s-a făcut dreptate: cum  adică „noi” plătim și „ei” se educă și se tratează pe banii „noștri”. Înțelegem cine sunt „noi” și „ei”, aceste două Românii care nu se mai pot nicicum solidariza. O nedreptate a fost rezolvată. Celor câțiva „stângiști” rătăciți prin România care au  comentat negativ li s-a spus clar: vreți egalitate de șanse,  atunci să lăsăm  „banii să urmeze copilul”.  Așa e. Am fost recent pe la faimosul liceu francez privat pe care scrie mare „Liberté, Egalité, Fraternité”, dar pe a cărui ofertă educativă scria însă o cifră care m-a speriat: spre 12.000 euro pe  an! E clar că trebuie să împărțim cheltuielile.

Am reacționat pentru că mi se pare ceva putred în această lege. Oare chiar asta să fie prioritatea în sistemul educativ românesc subfinanțat? Dar grupul foarte activ și vocal al mainstreamului neoliberal a sărit și mi-a atras atenția: să fim principiali. Corect. Însă e foarte interesantă această principialitate a lor: piața liberă e bună, dar nu pentru toți. Am observat că în România establishmentul cu cât e mai cuplat la resursele statului și are mai multe sinecuri de stat cu atât e mai procapitalist. Dar cum facem  în acest caz cu piața liberă și cu competiția capitalistă? Cum se rezolvă aceste principii când școlile private vor avea o dublă finanțare și de la stat, si privată iar școlile de stat vor continua să fie subfinanțate cronic? Ce vom face când acest nivel de subfinanțare va afecta drastic salariile profesorilor în așa măsură încât niciun absolvent decent din  învățământul superior nu-și va permite să se angajeze la o școală de stat pentru că nu va putea să trăiască din salariu? Asta se întâmplă deja.

Dar să revenim la principiile atât de dragi establishmentului nostru. Hai să povestim ca pentru copiii noștri. Pentru ce se strâng taxele în cazul dat? Taxele merg la stat pentru ca statul să poată asigura o educație Universală, Obligatorie și Gratuită. E un principiu de solidaritate socială foarte simplu, care ar trebui respectat și care devine un drept acoperit legal. Dacă nu-l respectăm, se rupe echilibrul. Tu cetățeanul X plătești ACEA educație: Universală, Obligatorie și Gratuită (UOG) care este un drept  pentru TOȚI. Cetățeanul X nu plătește taxe ca să beneficieze doar PROPRIUL copil la educație ci TOȚI copiii, inclusiv al LUI.

Principiul particular „banii urmează copilul” vrea să spună de fapt că „banii MEI urmează copilul MEU”: pentru educația ACEASTA concretă plătesc EU taxe. Este un principiu particularist. Repet, principiul solidarității prin care s-a construit statul social spune așa: NOI plătim  taxe ca să beneficieze în mod egal TOȚI copiii noștri la educație (UOG). Acest principiu este unul universal și devine un drept legal. Și să nu uităm: educația este un drept, nu o marfă; e mult prea valoroasă pentru a o măsura în bani și este un bun public.

Dacă noi vrem să renunțăm la acest drept, este dreptul nostru. Faptul că părintele X alege să nu beneficieze de acest drept este o chestiune pur individuală, asumată. Statul nu poate să particularizeze fiecare caz, ci trebuie să găsească principii universale care să garanteze  drepturi și șanse egale tuturor. Tu, părintele X, în momentul în care ai decis să mergi în sistemul privat, nu-ți pierzi dreptul de avea acces la sistemul public gratuit. E alegerea ta și asumarea ta. Nimeni nu te obligă să mergi la o școală publică de stat sau la o școală privată, însă, indiferent de ce alegi, niciodată nu-ți pierzi acest drept de a-l utiliza. E greu de înțeles? Nu. Pentru asta a fost scrisă și declarația Universală a Drepturilor Omului pe care s-a întemeiat în bună măsură statul social european. Dacă vom renunța la drepturi precum educația, sănătatea și munca, ele se vor transforma în privilegii. Și acum vedem cum educația încet, încet, din drept, devine un privilegiu.

Și încă o chestiune foarte importantă pe care ar trebui să o înțelegem: de ce e nevoie de acest principiu fundamental universal al solidarității? Îi dăm șanse copilului sărac, care nu are cum să ajungă la un sistem privat, să se educe în sistemul public; nu din milă creștinească sau caritate, care fac bine unei „conștiințe superioare”, ci pentru un raționament mult mai simplu: un copil rămas în afara sistemului educativ (de cel de sănătate nu mai vorbesc) devine o problemă socială care se va răsfrânge și asupra vieții tale și a copilului tău. E un principiu universal care privește nu doar copilul MEU și al TĂU, ci ORICE copil din această lume care rămâne în afara sistemului de drepturi și șanse la educație.

Da, școala publică românească nu este în cea mai bună formă. Are probleme foarte mari și complicate. Nu mi se pare de loc întâmplătoare campania aceasta care se duce împotriva școlii publice, dublată de nivelul foarte slab de finanțare. Oare este întâmplătoare această lege sau e o nouă formă de căpușare a sistemului public și direcționare a banilor publici spre sectorul privat? Așa vom rezolva problemele sistemului educațional din România? Nu. Dacă în acest moment taxele cetățenilor, banii comuni dedicați binelui comun, nu garantează  servicii publice decente, o școală publică decentă, atunci de ce să luăm și din acest puțin și să direcționăm într-o zonă privată care este o alegere benevolă a unor oameni care de altfel au ales să renunțe la acest drept de a accede la educația publică. Probabil au refuzat de mult și să participe la lupta pentru îmbunătățirea lui. Unii își permit financiar să refuze acest drept.

Dar hai să gândim puțin mai departe. Hai să medităm la următoarea observație făcută de amicul Călin Goina: „Guvernul României spune ca e normal ca statul să le plătească (din banii publici) o parte din cheltuielile școlilor private. Părinții copiilor de la școlile private refuză școala publică pentru că e de proastă calitate. E la fel de normal ca statul să plătească pentru agenții de securitate care păzesc anumite vile, pentru ca posesorii vilelor găsesc protecția oferită de polițistul de cartier de slabă calitate.“

Lista e lungă. Dar pentru că zilele acestea discuțiile pe acest subiect au fost multiple și aprinse și chiar dacă ele deja nu mai pot schimba nimic, căci guvernul tehnocrat a decis, o să-l invit totuși pe unul dintre oamenii pe care i-am citit cu plăcere să ne spună cum vede el această problemă. Să-l citim pe invitatul meu, Florentin Iancu, absolvent de economie-politică  al școlii masterale din cadrul Universității Pierre-Mendès din Franța.

 „Oare chiar își închipuie cineva că ideea asta va înlocui cele aproape 3000 de școli închise in ultimii ani?”

Primele măsuri „anti-sărăcie” ale guvernului tehnocrat: subvenționarea școlilor privilegiaților din banii săracilor. Problema nu era atât de costuri, că doar cine și-a permis ieri sute sau chiar mii de euro pe lună pe școli de „fițe” nu va simți un mare avantaj. Dar cum să meargă la școală copiii sărăntocilor pe banii „lor”? Asta este marea lor frustrare. E greu de înțeles cum o decizie pur voluntară de a muta un elev de la o școală publică la una privată e discriminare, dar, iată, cât trăim, învățăm. Mă îndoiesc totuși că decizia asta va produce efecte peste noapte. Astăzi dintr-un venit mediu pe gospodărie în jurul a 2600 RON,  românii alocă sub 5%, pentru educație. În mare parte pentru că au un sistem public, dar iată se pare că nu e bine. Cu așa „clienți”, chiar și subvenționată de stat, firma cu obiect de activitate educativ nu prea are piață. Așadar, pe lângă subvenția de la stat, trebuie să crească și acel procent. Cum? Cine știe? Mâncăm mai puțin, ne îndatorăm, trimitem la școala doar un copil din trei șamd.  Dar în primul rând să dispară varianta publică gratuită, sau să o facem complet indezirabilă.

Să revenim însă la sistemul public atât de hulit. De zeci de ani educația este sugrumată de subfinanțare. Profesorii și o bună parte din personalul medical (măcar acolo s-a intervenit în 2015) sunt angajați cu un grad extrem de ridicat de sărăcie. O spun statisticile. Bani de navetă pentru elevi nu prea există. O spune consiliul elevilor care a identificat-o ca una din principalele cauze pentru abandonul școlar. Există bani de orice, în afară de educație și sănătate. Asta vedem bine cu toții. Iar rezultatele se văd cu ochiul liber: analfabetism și abandon școlar la cele mai înalte cote, promovabilitate dezastruoasă la BAC și dezechilibre majore în piața muncii. Am inundat școlile cu manuale alternative „private” de cea mai proastă calitate, și am creat alt robinet de bani publici către privați. O spun cei din sistem. Și unii se mai plâng de risipă în sistem. Asta e culmea ipocriziei. Dar nu ne mai miră nimic. Sunt curios dacă viitorii bolizi ai patronilor de școli private cumpărați din bani publici vor fi considerați tot risipă.

Și cu toate asta sistemul ăsta “bolnav”, cum îl descriu unii, încă pune România pe harta lumii cu premii la mai toate concursurile internaționale. Încă mii de români sunt admiși la universități din toata lumea. Încă ne mândrim cu elevii noștri de top. Culmea, anual crește numărul de străini care vin să învețe în România. Cu toate astea încă sunt mii de profesori, educatori și învățători care își fac meseria exemplar în cele mai dure condiții. Lor ar trebui să le ridicăm statui. Și totuși nimeni nu are ochi să vadă problemele reale. Oare chiar își închipuie cineva că ideea asta va înlocui cele aproape 3000 de școli închise in ultimii ani? Că va scădea rata abandonului școlar? Că va crește accesul persoanelor sărace la educație? Că amputarea bugetului educației și așa complet insuficient va rezolva ceva? Că mâine va apărea câte un Harvard la tot pasul? Evident că nu. Dar probabil va mai apărea cate un milionar din bani publici, ici și colo care mai apoi ne va ține lecții despre educația de calitate.

Trăim iată vremuri de neoliberalism în toată splendoarea sa. A judeca această problema într-o logică economică ar însemna să vedem educația ca pe o marfă făcută pentru profit. Fals! Educația de calitate este un drept al fiecărui cetățean și un instrument prin care fiecare individ poate aduce un plus valoare comunității și societății în care trăiește. „Profitul” nu vine din bilanțul contabil, ci din numărul de indivizi care ulterior contribuie prin taxele plătite la civilizația care ne înconjoară și care ne permite să fim ceea ce suntem și să creștem constant nivelul de trai. Progresul tehnologic nu a venit doar din banii investiți în cercetare, ci mai ales de la oamenii bine educați. Educația, nu banii, transformă societățile! Tocmai de aceea această problemă trebuie judecată în cheie ideologică. Iar acum am adoptat o ideologie care va transforma educația de calitate din drept, în privilegiu. Și vor mai urma probabil și alte drepturi.

Un lucru să fie clar! Banii „lor”, banii „mei”, banii „tai” s-au făcut și se fac cu banii tuturor! Nimeni nu a ajuns potent financiar doar pe spatele lui! Zi de zi folosește instrumente și bunuri publice care îi facilitează această bunăstare. Iar educația publică e unul dintre ele.

 

20 Responses to De la public la privat sau despre cum dreptul universal și gratuit la educație se poate transforma într-un privilegiu

  1. Pingback: Румънците копират образователните ни реформи | СОЛИДАРНА БЪЛГАРИЯ

  2. Pingback: Румънците копират българските образователни реформи – Podul prieteniei – Мостът на приятелството

  3. Pingback: Românii copiază reformele educaționale din Bulgaria – Podul prieteniei – Мостът на приятелството

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.