De ce îmi dau demisia din universitate după zece ani de învăţământ

de Annick StevensDoctor în Filozofie / Titular de curs la Universitatea din Liège din 2001

Din 2001 profesoară la Universitatea din Liège, Annick Stevens, doctor în filozofie, decide să-şi părăsească postul, explicându-şi alegerea într-o scrisoare deschisă. Universităţile sunt supuse unor presiuni economice. Sunt aceste tradiţionale locuri de formare a spiritului critic în pericol de a fi sacrificate pe altarul utilitarismului?

Mai mult ca niciodată, e necesar să medităm la rolul pe care universităţile ar trebui să îl joace în nişte societăţi profund bulversate, somate să aleagă în pripă tipul de civilizaţie spre care ar dori să îndrepte umanitatea. Până în prezent, universitatea a fost singura instituţie capabilă să păstreze şi să transmită ansamblul cunoaşterii umane din toate epocile şi locurile, să producă noi cunoaşteri pe care să le înscrie în rândul celor dobândite până atunci şi să pună la dispoziţia societăţilor această sinteză de experienţe, metode şi cunoştinţe din toate domeniile, pentru a le călăuzi în alegerea a ceea ce doresc să facă cu viaţa umană. Că în fiecare epocă universitatea şi-a trădat întrucâtva proiectul fondator e vizibil în criticile care i-au fost constant şi pe drept aduse, ceea ce nu înseamnă să ne agăţăm cu nostalgie de una dintre formele sale revolute. Niciodată, însă, ea nu s-a arătat mai servilă faţă de tendinţa dominantă, niciodată n-a renunţat până într-atât să-şi folosească potenţialul intelectual pentru a gândi valorile şi orientările pe care această tendinţă le impune ansamblului populaţiilor, inclusiv universităţilor înseşi. Acţionând, într-o primă instanţă, sub constrângerea autorităţilor politice, exemplar ilustrată de cazul procesuluiBologna, conducerile universităţilor (cu unele rare excepţii) par să impună acum din proprie voinţă aceeaşi goană oarbă şi bezmetică către o cunoaştere strict utilitaristă, dominată de economism şi tehnologism.

Deşi e limpede că acest fenomen se bazează pe adeziunea ideologică a celor care exercită puterea instituţională, el n-ar fi putut fi impus ansamblului actorilor universitari fără instaurarea simultană a unei serii de constrângeri menite să paralizeze orice opoziţie, prin ameninţarea acelor entităţi care n-ar urma cursul dement al concurenţei mondiale cu dispariţia: trebuie să atragem „clientul”, să-l facem să reuşească indiferent de capacităţi („universitatea reuşitei!”), să-i acordăm o diplomă care să-i asigure un post bine remunerat, să formăm în cel mai scurt timp cu putinţă cercetători hiperproductivi potrivit standardelor editoriale şi antreprenoriale, administratori de excepţie, gata oricând să ocupe un loc în puzderia de comisii şi consilii în care se iau simulacrele  deciziilor actuale – simulacre, dat fiind că atât bugetele, cât şi criteriile de atribuire şi selecţie a lor sunt hotărâte în altă parte. De calitate, de distanţă critică, de reflecţie asupra civilizaţiei, nici nu mai încape discuţie. Noua noţiune de „excelenţă” nu desemnează prin nimic cea mai bună calitate a învăţământului şi a cunoaşterii, ci capacitatea de a strânge cel mai mare buget, cele mai mari echipe de funcţionari de laborator, cele mai mari titluri în nişte jurnale din ce în ce mai senzaţionaliste şi din ce în ce mai puţin viabile. Frenezia de evaluări de la toate nivelurile, de la comisiile interne până la clasamentele de la Shanghai, nu face decât să confirme absurditatea acestor criterii.

Rezultatul este exact opusul a ceea ce pretindem că promovăm: în cei zece ani de învăţământ mi-am văzut cei mai buni dintre studenţi abandonând universitatea înainte, în timpul, sau la scurt timp după susţinerea tezei, imediat ce au conştientizat ce tip de atitudine ar trebui să adopte pentru a continua această carieră; pe ceilalţi, i-am văzut renunţând la orice profunzime şi la adevăratele lor interese intelectuale pentru a se adapta acelor domenii şi moduri de acţiune care le-ar oferi cele mai multe perspective. Şi evident că am asistat la sosirea ariviştilor cu gândire mediocră şi abilităţi productive, care ştiu din start unde şi lângă cine trebuie să se poziţioneze, care n-au nicio reţinere în a-şi altera scrisul pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor editoriale, care pot face repede, din lipsă de rigoare. Cu câteva excepţii, o mână de oameni cu pregătirea potrivită, care au avut şansa de a sosi la momentul potrivit, acestea, mediocrităţile-abile, sunt pe punctul de a se instala în universităţi – iar prin accentul pus pe evaluarea serviciilor în dauna evaluării individului, recenta reformă a FNRS înlătură şi ultima şansă de afirmare a studenţilor care nu au altceva de oferit decât propria capacitate intelectuală. Aceste derive au grade diferite, în funcţie de discipline şi de ţară, dar colegii de pretutindeni îmi confirmă existenţa unor tendinţe generale asemănătoare: concurenţa bazată exclusiv pe cantitate; alegerea temelor de cercetare determinată de organismele finanţatoare, ele însele aflate în slujba unui model de societate potrivit căruia progresul uman stă doar în creşterea economică şi dezvoltarea tehnică; inflaţia de sarcini administrative şi manageriale, în dauna timpului consacrat predării şi îmbogăţirii cunoştinţelor. Pentru a da un singur exemplu, potrivit criteriilor de astăzi, un Darwin, un Einstein sau un Kant n-ar avea nicio şansă de-a intra la facultate. Ce consecinţe se consideră că va avea o astfel de selecţie asupra cercetării şi învăţământului din viitor? Îşi închipuie cineva că va mai putea mulţumi mult timp “clientul” oferindu-i nişte profesori de o atât de restrânsă anvergură intelectuală? Judecată fiind potrivit propriei definiţii a excelenţei, politica autorităţilor ştiinţifice şi academice este pur şi simplu suicidară.

Poate că unii ar spune că exagerez, că este în continuare posibil să împaci cantitatea şi calitatea, să faci treabă bună supunându-te imperativului concurenţei. Cu toate acestea, experienţa dezminte un astfel de optimism. Nu spun că totul e rău în universitatea actuală, ci că ceea ce e bun vine din rezistenţa în faţa noilor măsuri impuse mai degrabă decât din aplicarea lor, iar această rezistenţă nu poate decât să slăbească în timp. De fapt, constatăm că disciplinele sărăcesc pe zi ce trece, pentru că cei mai “eficace” indivizi pe care îi selecţionează sunt, totodată, cei mai superficiali, cei mai îngust specializaţi, adică cei mai ignoranţi şi incapabili să înţeleagă miza propriilor rezultate.

Chiar şi disciplinele cu un înalt potenţial critic, ca filozofia sau ştiinţele sociale, se adaptează exigenţelor mediatice şi păstrează mereu o doză suficientă de conformism pentru a nu fi excluse din bătălia pentru productivitate – asta fără să mai vorbim de incapacitatea lor funciară de a confrunta incompatibilitatea dintre teoriile critice pe care le propun şi practicile pe care reprezentanţii lor trebuie să le adopte pentru a obţine posturile din care se vor putea face auziţi.

Ştiu că mulţi dintre colegii mei împărtăşesc această perspectivă de ansamblu şi, în ciuda unui fond general de neputinţă şi resemnare, încearcă eroic să mai salveze câte ceva din incendiu. Ca atare, mi s-ar putea reproşa că abandonez universitatea într-un moment în care ar trebui să lupt din interior pentru a inversa această tendinţă. Deşi am făcut nişte eforturi în acest sens şi în ciuda respectului pe care îl am pentru cei care încă se mai zbat să limiteze amploarea dezastrului, consider că în situaţia actuală orice luptă e în van, atât de puternică este convergenţa dintre interesele unora şi ideologia generală la care a aderat instituţia universitară.

În loc să ne vlăguim înotând împotriva curentului, e timpul să ieşim din vâltoare pentru a crea altceva, pentru a pune bazele unei cu totul alte instituţii, capabile să reia rolul crucial de transmitere a multiplicităţii de aspecte ale civilizaţiei umane şi de stimulare a reflecţiei indispensabile asupra cunoştinţelor şi actelor care contribuie la maturizarea umanităţii. Deşi totul e de construit, în lume există din ce în ce mai mulţi oameni care au inteligenţa, cultura şi voinţa de-a o face. În orice caz, nu mai avem vreme să ne irosim forţele luptând împotriva decăderii anunţate a unei instituţii care se duce la fund sub greutatea propriei definiţii greşite a excelenţei.

Traducere: Alexandru Macovei

sursa: michelcollon.info

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.