Cum a devenit imparţialitatea ambiguitate. Ce a zis CC despre Gigel şi Ionel

Ciprian Şiulea pe VoxPublica

Pe zi ce trece mi-e tot mai clar că la Curtea Constituţională ar putea, practic, să funcţioneze cam oricine, cu rezultate la fel de bune precum cele din zilele ăstea; cum se spune, ar fi tot una sau poate mai bine dacă ai deschide cartea de telefon şi ai lua de acolo nişte oameni la întîmplare.

Am tot auzit în ultimele discuţii cît de respectată şi importantă e Curtea Constituţională din Germania sau alte ţări. Păi da, pentru că există motive pentru asta. Teoretic, şi CCR ar putea juca un rol important într-o ţară în care reprezentarea politică şi în general sistemul politic au mari probleme.

Dar s-ar putea ca ea să intre, totuşi, în seria acelor instituţii care devin funcţionale doar atunci cînd nu mai e nevoie de ele, pentru că şi restul care ar fi trebuit reglementat de ea devine funcţional din aceleaşi motive. Ce am văzut zilele ăstea e o CC care nu are atributul fundamental al unei astfel de instituţii, autonomiaa, şi care face jocuri politice evidente.

Nu neapărat ţinînd partea unui partid, ci mai ales ţinînd cont de propriile lor interese de conservare şi practicînd un soi de echilibristică între partide care nu înseamnă imparţialitate, ci chiar joc politic.

Din tot acest mod de funcţionare a rezultat faptul că ultimele documente produse de curte sînt pur şi simplu lamentabile. Avizul pentru suspendarea preşedintelui este în primul rînd ambiguu, ceea ce e cu totul altceva decît imparţial. Uneori, a fi imparţial înseamnă a fi foarte tranşant (într-un sens sau altul, indiferent).

Astfel, cu tot limbajul şi trimiterile juridice inevitabile, justificările Curţii în judecarea fiecărui punct care îi era imputat lui Traian Băsescu sună, de fapt, ceva de genul “Gigel a fost obraznic, dar nici Ionel n-a fost cuminte”, iar tonul general al documentului e mai degrabă de comentariu literar prost, celebrul gen în care habarniştii bagă şi ei băţul prin gard să vadă dacă nu nimeresc ceva ce chiar ar fi trebuit să spună.

În tot documentul este evidentă teama patologică de asumare a unei opinii clare, astfel că de fapt rezultatul deliberării CC se reduce cel mai adesea la o atitudine de genul “hai măi băieţi, nu vă mai certaţi că nu e frumos”.

Apoi e decizia CC despre modificarea legii referendumului. S-a spus că formularea “Legea pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea si desfasurarea referendumului este constitutionala in masura in care asigura participarea la referendum a cel putin jumatate plus unul din numarul persoanelor inscrise in listele electorale permanente” este ambiguă.

Ambiguă e foarte puţin spus, mai bine spus ar fi lipsită de sens. Cum poate o lege sau în general o reglementare să asigure participarea populaţiei la ceva? Doar poliţia poate să facă asta. O lege poate doar să prevadă o relaţie de condiţionare faţă de aşa ceva, dar nu să “asigure”. Dacă tot ne dăm maeştri naţionali ai nuanţelor logicii şi hemeneuticii textelor, atunci hai să fim maeştri, nu ageamii.

Iar ultima bîlbă mare de tot a CC e motivarea legată de respingerea uninominalui. Acesta nu e în regulă deoarece ar putea creşte numărul de parlamentari, ceea ce ar contraveni referendumuli din 2009!!! Aici nu mai vorbim de evitarea răspunderii sau nonsens, vorbim de demenţă pur şi simplu.

Ce legătură are una cu alta? Nici una, evident, uninominalul nu se referă la numărul de parlamentari, acesta poate fi reglat din mecanismul electoral în orice sens se doreşte, indiferent că sistemul e uninominal sau de alt tip.

Apoi, CC însăşi susţine că referendumul e consultativ, dar apoi deduce că, deşi efectele acestuia nu sînt stipulate clar în România, sau poate tocmai de aceea, parcă totuşi nu ar fi frumos ca aleşii poporului să nu ţină cont de el! Exact aşa sună argumentaţia, sîntem din nou la nivelul jurisprudenţei învăţătoarelor de clasa a doua care arbitrează între Gigel şi Ionel.

Nu cred că are rost să ne păcălim prea mult. CC e la nivelul broaştei ca nivel de reflecţie constituţională şi argumentare şi, în plus, face un evident joc politic, chiar dacă asta nu înseamnă partizanat politic (sau chiar dacă partizanatele ei politice se rotesc imparţial) sau chiar dacă partizanatul ei principal e doar faţă de interesele ei proprii.

În plus, am putea să ne punem problema dacă e OK ca CC să ia decizii din motive de stabilitate naţională, tot politice pînă la urmă. Eu am avut senzaţia că unele decizii USL din procesul de suspendare a preşedintelu au mers la şantaj faţă de curte, pentru că dacă CC el-ar fi respins ar fi rezultat haos politic total.

E oare OK ca CC să ţină cont de astfel de motive şi să cedeze la un astfel de şantaj? Nu spun că pentru dreptate trebuie sacrificat orice, incusiv pacea unei societăţi, nicidecum. Totuşi, dacă tot ne-am trezit acum că ţinem atît de mult la această instituţie atît de fundamentală, poate că ar trebui să îi reglementăm mai clar şi mai raţional funcţionarea.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.