Cu poporul la psiholog

Cu “Psihologia poporului român”, profesorul clujean Daniel David reînvie un subiect ce nu a încetat să provoace controverse în câmpul științelor socio-umane, fie că e vorba de psihologie, sociologie sau antropologie : schițarea unei caracterologii și apoi conturarea unui portret psiho-moral național. Tema era foarte disputată la cumpăna secolelor XIX și XX, perioadă de pionierat al acestor discipline, dar și de mari așteptări legate de capacitate lor de a deveni instrumente practice de construcție a națiunii, în condițiile unui decalaj acut perceput între societatea românească și cea occidentală. Iar complexele de inferioritate alimentate la nivelul elitelor au dat un profil și o orientare aparte disciplinelor al căror proiect științificizant s-a suprapus cu o așteptare excesiv de optimistă față de eficacitatea „ingineriei” lor sociale. Așa se face că, în prima jumătate a secolului trecut, sociologia gustiană, de pildă, se va legitima ca „știință a națiunii”, urmând nu întâmplător un program intelectual analog „psihologiei poporului român” angajat de D. Drăghicescu și C. Rădulescu-Motru. Etnopsihologia intenționa să descopere „liniile cele mai generale și… mai esențiale ale mintalității și ale caracterului nostru etnic” cum se exprima Drăghicescu în prefața volumului său (Din psihologia poporului român, București, Librăria Leon Alcalay, 1907), propunându-și totodată să inventarieze „calități și defecte” psihologice constitutive națiunii. Psihicul etnic e privit ca o formă esențială de capital, poate cea mai importantă pentru intelectualii vremii, cu multe deficiențe și sever criticabil (Cioran de pildă va menționa ritos ”golurile istorice și psihologice ale poporului român” când va deplânge eșecul său civilizațional). Psihicul național este însă în egală măsură pentru acești vizionari, ameliorabil și capabil de mobilizare în vederea unui proiect emancipator. Psihologul acționează astfel ca un critic și pedagog național, asumându-și astfel o vocație care combină profetismul și tehnocrația.

Cartea lui Daniel David își asumă implicit această tradiție și acest program mobilizator – iar recursul la un titlu ce marchează explicit o continuitate de program cu proiectul național anterior celui de-al doilea război mondial are și o valoare autodistinctivă, cu toate precauțiile pe care acesta și le-a luat ulterior. Pe de o parte, așadar, cercetarea psihologului clujean se dorește un fundament pentru politici sociale corective în raport cu ”mentalul românesc”. La fel ca intelectualii interbelici, David își asumă un program modernizator, născut din confruntarea cu modelul occidental (nu cel european, însă, precum în cazul predecesorilor, cât cel reprezentat de SUA). Din acest punct de vedere nu avem de-a face cu o schimbare semnificativă de perspectivă față de paradigma interbelică: la fel ca la predecesorii săi afectați de efectele decalajelor, cercetarea întreprinsă de autor este și ea animată de la un capăt la altul de un duh al comparațiilor între români (considerați deficitari sub aspectul mentalitar, mai „colectiviști”, cu un „stil cognitiv mai irațional”, manifestând mai puțină încredere în semeni și deci mai puțin pro-sociali) și membrii culturilor „moderne” și „avansate”, cum e cea americană, mai „individualistă” și „prosocială”, în descrierea lui David. Aspectul acesta e cumva curios, fiindcă accesul la datele comparative internaționale de care a putut dispune autorul ar fi permis o încadrare mai nuanțată a populației din România, după o tipologie descriptivă mai largă, cu deschideri explicative mai importante în ceea ce privește încadrarea și înțelegerea globală și regională a decalajelor. Autocentrarea pe cazul românesc ca urmare a decupajului metodologic ales de autor reproduce astfel (în loc să reexamineze critic) aceeași perspectivă auto-depreciativă cultural în care se plasează predecesorii lui Daniel David.

Pe de altă parte, volumul a făcut insistent, cu destul de mult înainte de apariție, obiectul unei campanii de marketing în media mainstream, prin care proiectul științific al acestei lucrări a fost prezentat ca un eveniment crucial, cu totul aparte, realizat la standarde științifice care până acum păreau inaccesibile în România – o modalitate de exploatare a complexelor de inferioritate menită să întărească autoritatea științifică a cercetătorului. Interviuri ale autorului, conferințe în avanpremieră și articole conținând analize care anticipau pe larg rezultatele cercetării au construit o așteptare supradimensionată în raport cu mizele analitice ale cărții, deplasând atenția dinspre zona argumentării spre zona gestionării credibilității științifice. Astfel, advertorialul de pe blogul personal al lui Daniel David, de pildă, este simptomatic pentru componenta spectaculară pe care dorește să o inducă un astfel de proiect-eveniment și pentru argumentul de autoritate sub care este acesta plasat: publicul și jurnaliștii sunt invitați la o conferință de presă unde se va dezbate „profilul național (general) de personalitate al românilor, dar și … profilul regional al acesteia, așa cum rezultă din cele mai recente studii de psihologie realizate folosind metodologii validate la nivel științific internațional (ex. publicate în prestigioasa revistă Science şi/sau utilizate de profesori/cercetări de top de la universități de referință, precum Universitatea Cambridge)” (s. m. M . L.) Credibilitatea studiului se construiește astfel în fața unei largi audiențe prin fetișizarea anticipativă unor marcatori de prestigiu ai științificității (Universitatea Cambridge, revista Science) și mai puțin prin verificarea consistenței interne a datelor și argumentației. Publicul este plasat apoi de la bun început într-un spațiu al comparației maniheice între mediul științific românesc (se subînțelege că mai slab) și cel străin (adică performant) – și între știința ”adevărată”, reprezentată de autor și cea „falsă” a celorlalți. Conaționalii critici cu studiului lui Daniel David (reali sau imaginați) sunt astfel ținuți la respect cu același tip de argument: „unii colegi din științele socio- umane din țară sunt încă sceptici și puțin familiarizați cu literatura de profil internațional”. Este un mod de a susține de fapt, cu o aroganță cam suficientă, că cine contestă lucrarea nu poate fi decât străin științei adevărate și spiritului occidental.

Din păcate, astfel de sentințe autolegitimante se întâlnesc presărate la tot pasul în volumul de față, care, totodată, atinge performanța de a–și conține propria promovare pe măsură ce aceasta se derulează. Rezultatele studiului fiind abundent anunțate și detaliat descrise în articole apărute în avanpremieră care făceau trimiteri repetate la cartea ce stătea să apară, cititorul însă rămâne destul de descumpănit când, cu ediția ieșită de sub tipar în față, observă că paginile de avanpremieră reprezintă chiar conținutul propriu-zis al volumului. „Psihologia poporului român” este astfel o carte care se face pe măsură ce se anunță – și se anunță trimițând la ceea ce încă nu e publicat. Nu mai e tocmai o surpriză astfel faptul că unul dintre studiile empirice-cheie din cadrul cercetării, la care se face trimitere în carte, (studiul 2, pp.280-285) este prezentat în volum doar în rezumat, acesta ”fiind trimis spre publicare” în altă parte, astfel încât evaluarea acestei componente de bază a cercetării de față nu mai e posibilă. Însă cireașa de pe tort o dă includerea în bibliografia lucrării a unei recenzii (elogioase) care vorbește deja despre cartea care deja a apărut (Dragoș Iliescu, Cum se înţeleg rezultatele unui studiu din domeniul psihologiei interculturale, ”Revista de politica științei și scientometrie”, Vol. 4, No. 2, Iunie 2015, p. 98 – 102

Obiectivul principal din această lucrare a profesorului Daniel David este alcătuirea unei descrieri a atributelor psihologice principale ale „poporului român” prin valorificarea cercetărilor empirice anterioare, pe de o parte – fapt care implică analize secundare de date supuse unor noi interpretări – iar pe de alta construirea, pe baza unor date noi, a unui profil de personalitate al „poporului” pe baza modelului „Big Five”, în interpretarea metodologică și cu instrumentarul comparativ aplicat începând cu debutul anilor 2000 de o echipă de cercetători coordonați de Antonio Terracciano pe 50 de eșantioane naționale mari. Demersul este unul specific psihologiei interculturale iar modelul teoretic și metodologia utilizată de către cercetătorii americani cu care se asociază aici Daniel David încearcă să depășească câteva dintre limitările cu care se confruntă psihologia experimentală, cum ar fi de pildă lucrul cu eșantioane „de conveniență” de mici dimensiuni, nereprezentative statistic pentru populații de talie națională. Investigarea trăsăturilor de personalitate se realizează prin aplicarea unui chestionar organizat pe cinci criterii principale (cei cinci factori) și 30 de itemi descriptivi aplicat unor subiecți cărora li se solicită să descrie comportamentul unui membru foarte apropiat din anturaj, chestionar în urma căruia rezultă un profil individual de personalitate. Aceste profiluri pot fi apoi comparate între ele interindividual, la nivelul scorurilor obținute pe eșantioanele naționale, sau „intercultural”, între eșantioane. Este important de reținut în context și că, în opinia inițiatorilor americani ai acestui tip de investigație, toți factorii care stau la baza modelului „Big Five” de personalitate (NEO-PI-R) au un fundament genetic, fiind într-o bună măsură transmisibili intergenerațional și astfel destul de persistenți în timp, cu transformări modeste pe măsură ce subiecții avansează în vârstă. La nivelul comparabilității internaționale, aceasta face ca diferențele interindividuale în trăsăturile de personalitate din cadrul unei culturi să fie mult mai importante decât diferențele inter-culturale (95 % din varianța măsurată provine din diferențele interindividuale din interiorul a 51 de eșantioane naționale și abia 5% din varianță e dată de diferențele dintre eșantioanele naționale selectate). ”Este limpede că etnicitatea, cultura și limba au o influență redusă asupra trăsăturilor de personalitate”, conchid astfel, prudent, autorii (Antonio Terracciano și Robert R. McCrae (2006). Cross-cultural studies of personality traits and their relevance to psychiatry. Epidemiologia e Psichiatria Sociale, 15, pp 176-184).

Rezultă din această descriere oferită de chiar inițiatorii acestei metode de analiză că o comparabilitate de-a lungul mai multor eșantioane naționale ridică o serie de probleme și că o punere în perspectivă sociologică sau antropologică devine necesară. Termenul însuși de „comparații interculturale” este unul mai curând generic, insuficient elaborat. El corespunde însă unei viziuni globalizante confortabile, care consideră statul drept unitate comparativă și suprapune de o manieră cel puțin discutabilă statele cu națiunile, societățile și culturile. Această abordare poate servi o anumită viziune specifică geopoliticii globale și domeniilor de abordare proprii „relațiilor internaționale”, prin șabloanele ușor de instrumentalizat pe care le pune la dispoziția strategilor globalizării. Pe de altă parte, ea trădează și o anumită strategie de condescedență, cum ar spune Bourdieu, când cel care numește națiunile – „culturi” pretinde că vrea să le înțeleagă pe o bază echitabil egalizantă, minimalizându-le în același timp importanța și rangul.

Alte dificultăți evocate de promotorii înșiși ai acestei paradigme – și care trebuiau poate mai atent luate în considerație la interpretarea datelor, mai ales pe eșantioane reduse de tipul celor utilizate de Daniel David în lucrarea sa – sunt de natură tehnică, generate de rutinele uneori necritice ale cercetărilor de laborator. „Cea mai importantă limită a comparațiilor la nivelul culturilor a fost utilizarea eșantioanelor de conveniență, care ar putea să nu fie reprezentative pentru întreaga populație. Studii ale trăsăturilor de personalitate auto-raportate au fost realizate prin analize secundare de date colectate de diverși cercetători dintr-o varietate de eșantioane. Studiile noastre privind trăsăturile de personalitate evaluate de observatori s-au bazat pe datele colectate de la studenți, iar studenții ar putea reprezenta un eșantion de elită, în special în culturile non-occidentale. Datorită potențialelor limitări induse de eșantioane nereprezentative, datele la nivel de cultură ar trebui să fie interpretate cu prudență pentru orice cultură particulară.” (Terracciano și Robert R. McCrae, op.cit.)

Problematica ”psihologiei naționale” – sau a „psihologiei națiunii” – abordată din această perspectivă paradigmatică mai ridică însă o serie de dificultăți suplimentare cărora nici autorii americani – și nici Daniel David nu le răspund. De pildă : cum poate aplicarea unor chestionare de personalitate la nivel individual să ia în considerare un nivel colectiv? Sau: cum se poate pune problema agregării unor rezultate individuale pentru a discuta despre o psihologie „națională”? Abordările complementare înrudite, cum ar fi cele de psihologie socială care tratează această chestiune în termenii identităților colective nu sunt luate în discuție: acestea ar fi putut revela în mod util că indivizii sunt de fapt purtătorii unui sistem de identificare cu grupurile de apartenență construite social, prin asumarea unui set de caracteristici considerate reprezentative pentru grupul în ansamblu. Paradigma cognitivistă invocă și ea sistemele de categorizări sociale – simple sau multiple – puse la lucru de către indivizi pentru a gestiona loialitățile și sentimentul apartenenței de grup, iar această perspectivă mai nuanțată ar fi putut oferi un tablou și mai adecvat al profilurilor vizate.

Este meritoriu însă că cercetarea lui Daniel David ia în considerație perspectiva diferențelor dintre autopercepții naționale și heteropercepții în formarea stereotipurilor, citând lucrări de sociologie sau psihosociologie care la noi au început să investigheze fenomenul chiar la sfârșitul anilor 90. (Unul dintre instrumentele cele mai frecvent utilizate pentru a descrie aceste fenomene este grila celor 24 de atribute definitorii ale grupurilor etnice, elaborată în cadrul Barometrelor Relațiilor Etnice – BRE, finanțate de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală începând cu anul 2000 – serie de anchete din păcate necitate în bibliografie, dar atribuită în schimb sociologului Vasile Dâncu, care o preluase din BRE). În modul de funcționare al mecanismelor de stereotipizare (auto- și hetero-grupale) etnocentrismul, de pildă, joacă un rol pivotal. Din păcate acest aspect, care ar fi putut clarifica ceva din logicile sociale ale percepțiilor despre sine și despre alții ai membrilor grupurilor, este ignorat de analizele secundare ale lui Daniel David. O anumită familiarizare cu metodologia sociologică de anchetă ar fi fost astfel necesară într-un astfel de demers, ca și o problematizarea a principiilor – sociale sau economice – de diviziune internă ale societăților luate în discuție.

Cu un nivel de elaborare conceptuală insuficient articulat și ignorând perspectivele complementare, nu e de mirare că unele noțiuni-cheie ale studiul rămân neclarificate. „Prin psihologia unui popor – spune autorul, înțelegem atributele psihologice ale populației/cetățenilor unei ţări/culturi, măsurate cu instrumente riguroase, într-o logică a comparaţiei interculturale. Aceste atribute psihologice pot fi apoi reunite într-un profil psihologic al naţiunii (national profile / psychology of nation ). Acest demers modern nu trebuie confundat cu demersul vechi de Volkerpsychologie („psihologia popoarelor”), demers vetust, depășit științific şi moral şi care, prin esenţializarea unor atribute psihologice – există anumite aspecte psihologice esenţiale unui popor, adesea susţinute genetic şi transmise nemodificat prin secole – a alunecat adesea sau a fost folosit în scopuri negative.”

Distanțarea de vechiul model psihologic de inspirație wundt-iană este benefică in context (autorul a fost etichetat nedrept ca rasist, pornindu-se de la sugestia unei Volkerpsychologie induse de titlul cărții), dar persistenta indecizie semantică între „populație”, „popor”, „cultură” și „națiune” nu e dublată de nici o tentativă de clarificare. Nu e limpede dacă pentru autor „poporul român” este mai mult decât o agregare de indivizi izolați și pe ce bază se poate vorbi de o psihologie colectivă și de comparații culturale. Ce anume ne poate face să vorbim de o „cultură” la o populație și cât de omogene sunt „culturile” astfel comparate. Așa se face că în subtextul discursului psihologului se fac simțite prenoțiuni contradictorii ale simțului comun precum o paradigmă etno-națională, asumată tacit și necritic, a omogenității culturale, inspirate de naționalismul dominant. Aceasta tinde să ignoră particularismele culturilor minorităților (de pildă ale maghiarilor, romilor, germanilor etc.) și, de asemenea, să oculteze diviziunile sociale, culturale, de stiluri de viață și de valori, rezultate din clivajele de vârstă, educație sau de clasă ale societății. Iar când Daniel David vorbește de „poporul american” – constituit dintr-un conglomerat multicultural și social, cu clivaje mult mai profunde și problematice – paradigma comparației „psiho-culturaliste” pe eșantioane presupus omogene își dezvăluie și mai mult lipsa de fiabilitate.

Dar dacă până aici putem vorbi de opțiuni paradigmatice și justificări teoretice asumate, există totuși și câteva neglijențe deranjante, care riscă să pună în pericol o bună parte din demersul interpretativ al autorului. Preluând din limba engleză chestionarul și instrumentarul analitic al cercetării, unele echivalențe românești găsite de autor sau de colaboratorii săi pot distorsiona destul de mult sensul grilei de itemi descriptivi utilizați pentru trasarea profilurilor psihologice. În denumirea factorilor de personalitate (cei cinci „mari”), de pildă, agreeableness (și nu agreability, cum e redat termenul în carte!) nu desemnează atât capacitatea de a fi plăcut („agreabil”) față de ceilalți, cum e tradus și înțeles termenul, ci aceea de a fi în acord cu ceilalți, de a se plia pe ceilalți altruismul și comportamentul prosocial fiind componentele definitorii majore. Conscientiousness, adică: organizat, calculat, orientat spre scop, spre deosebire de acțiunea haotică e tradus prin conștiinciozitate, adică disciplină si simț al datoriei – ceea ce este oarecum aproape, dar nu destul, de sensul originar. Gregariousness e stângaci tradus prin spirit gregar, fiindcă semnifică mai curând preferința de a fi în compania altora, nu neapărat aceea de a te lăsa dominat de mulțime; este echivalent mai curând cu sociabilitate sau convivialitate. Nu e limpede cât din aceste devieri de sens afectează rezultatele și interpretarea lor, dar este clar că vor trebui, într-un final, reconsiderate.

 

Studiul etalează în general tehnicitate și abundă în descrieri cantitativiste, dar unele elemente – cheie de conceptualizare sau metodologie sunt expediate totuși superficial. Uneori dificultățile analitice sunt expediate sub etichete normativiste, făcând apel la autoritate (de genul ”așa e în știința modernă”; ”în psihologie putem folosi eșantioane de conveniență, fiindcă nu trebuie să cădem în extreme”; vom prefera instrumente de măsurare „consacrate internațional” etc.) Alteori, formulări grăbite creează efecte terminologice deconcertante în raport cu designul metodologic și obiectivele asumate (ca în ”Discrepanța dinte demersul empiric și cel fenomenologic-hermeneutic”, ca și cum partea de cercetare calitativă nu ar fi tot empirică). Puțin comică și – sperăm – fără alte conotații e însă ortografierea greșită a numelui jurnalistului care îi ia autorului un important interviu clarificator în platforma LaPunkt, reprodus la sfârșitul volumului: acesta se numește Cristian Pătrășconiu, nu Pătrășcoiu.

Daniel David este însă un profesor de psihologie cu o largă experiență de clinician psihoterapeut cognitivist și cu un potențial de dezvoltare științifică remarcabil. Perspectiva din care abordează ideea „psihologiei poporului român” este însă, în ciuda ambiției de a oferi o sinteză comprehensivă, în prea mare măsură tributară unei viziuni aplicative prea cuminți, fără mize problematizante sau deschidere teoretică mai largă. Ambițios dar și puțin pripit pe alocuri, studiul său așteaptă o clarificare mai atentă a anumitor premise și o revizuire a unor detalii, pe măsura importanței temei și a notorietății de care se bucură analistul ei. În cele din urmă este bine totuși că autorul acestei „endoscopii” mentale nu e chirurg: ducând poporul doar la psiholog, nu există riscul ca aparatura de investigație să fie uitată înăuntru.

 

Daniel David, Psihologia poporului roman. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iaşi, 2015.

 

Un răspuns la Cu poporul la psiholog

  1. Mihaela Andreescu spune:

    wow! n-am mai vazut de ani de zile o critica de carte atat de profunda. acum urmeaza sa citesc studiul lui daniel david, sa vad cat e de pertinenta aceasta critica. mda.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.