Critica liberalismului şi a politicii economice românești

sorin muncaciuCritica liberalismului și, în special, a neoliberalismului începe cu teoria de bază a capitalismului laissez faire, teoria valorii, așa cum a fost ea prezentată în lucrarea The Wealth of Nations a lui Adam Smith. Conform acestei teorii, valoarea este rezultatul  creării abundenței din resurse limitate (scarcity). Bogăția privată este evaluată ca fiind dependentă de valoarea de schimb a elementelor constitutive, adică guvernată de legile cererii şi ofertei. Crearea valorii, ca valoare de schimb, se face în scopul constituirii profitului privat, acest profit devenind  forța motrice a activității economice. Adam Smith explică acțiunea  capitalistului privat  :  „by directing… industry in such a manner as its produce may be of greatest value, he intends only his own gain, and he is in this, as in other many cases, led by an invisible hand to promote an end wich was not part of his intention. It is his own advantage, indeed, and not that of the society wich he has in view. But the study of his advantage naturally, or rather necessarily leads him to prefer that employment wich is most advantageous to society”. Cu alte cuvinte, capitalistul își îndreaptă efortul de a produce în interesul său personal indiferent de societate, dar mîna invizibilă care îi direcționează acțiunea individuală are, în mod natural sau necesar, efectul cel mai avantajos și pentru societate! De asemenea, bogăția unei națiuni este dată de suma averilor individuale a membrilor acelei societați.

Deși teoria economica este destinată acreditării de legi si adevăruri universal valabile care să se verifice în colectivități umane indiferent de condiții, se pare că ea rămîne strîns legată de societatea în care a fost elaborată. Astfel, în cazul în speță, teoria de la baza capitalismului laissez faire este, de fapt, reprezentarea intereselor industriașilor şi comercianților britanici din secolul XIX. Adam Smith este, în lucrarea The Wealth of Nations, criticul mercantilismului secolelor XVI – XVIII, folosind predilect în argumentația disputei legate de conceptele economice metoda deductivă, şi nu metoda analitică aplicată datelor statistice concrete. Interesul producătorilor industriali britanici a corespuns cu interesele comercianților, ambele categorii dorind să extindă piețele de desfacere a produselor lor în străinatate: piaţă liberă și comerţ liber. De asemenea, erau interesate să importe materii prime la prețuri cît mai scăzute, mai mici decît prețurile materiilor prime produse intern pe piața britanică (în special produse agricole).

Istoria a făcut ca interesele noului sistem capitalist britanic să corespundă cu interesele producătorilor de materii prime din sudul Statelor Unite și ale comercianților din regiunile de coastă ale Americii de Nord; aceștia doreau să comercializeze produsele industriei britanice și să exporte materiile prime produse de aliații lor,  latifundiarii sudiști. Astfel, interesele producătorilor industriali din nord-estul Statelor Unite au intrat în coliziune cu interesele latifundiarilor sudiști şi aliațiilor lor, comercianții americani de pe coasta de est. Această dispută s-a produs în Congresul American, avînd ca subiect tarifele de import. Adepților pieţei libere şi comerţului liber li s-au opus protecționiștii, moștenitorii ideologici ai mercantilismului european. Argumentul principal al protecționiștilor a fost că industria autohtonă americană trebuie protejată pentru a se dezvolta, societatea avînd nevoie de capacitatea de producție industrială mai mult decît de profitul comercianților, acest profit însemnînd, de fapt, un transfer de bogăție și nu rezultatul unui proces de producere a acesteia.

Disputa dintre producătorii industriali din Boston, Philadelphia şi New York şi comercianții de pe coasta de est a constituit o controversă purtată între adepții capitalismului laissez faire şi cei ai doctrinei protecționiste. Astfel, protecționiștii au opus teoriei valorii din centrul doctrinei laissez faire conceptul productivității. Protecționiștii  au argumentat că inovația tehnologică  și instituțională sunt forțele determinante ale creșterii economice, în contrast cu cîștigul privat al doctrinei liberale laissez faire. Protecționiștii au încercat  să depășească limitarea auto-impusă a doctrinei laissez faire a caracterului privat, individualist al economiei pieței libere, înlocuind-o cu noțiunea dezvoltării economice bazate pe creşterea forțelor de producție industriale ale națiunii. Rolul unei administrații responsabile era, în concepția protecționiștilor, de a favoriza dezvoltarea forțelor de producție proprii care să producă venit industrial, mai degrabă decît venitul generat de activități neproductive cum sunt comerțul, tranzacțiile financiare sau barter.

Adepții doctrinei laissez faire au argumentat că fiecare individ știe cel mai bine cum să investească capitalul și efortul muncii, iar bogăția națiunii nu este altceva decît suma agregată a bogăției tuturor membrilor luați individual, când fiecare individ atinge potențialul maxim numai prin el însuși. Protecționiștii au argumentat că bogăția unei națuni stă în capacitatea de a produce bunuri industriale și materii prime. În principal,  protecționiștii au criticat referirea doctrinei laissez faire la faptul că prețurile de piață şi costurile de producție constituie măsura totală a activității economice, argumentînd că  această însumare arbitrară ignoră partea capitalului neproductiv inclusă în cîștigul privat, toate elementele economice care nu sunt reflectate în prețurile în bani sau în venit.

Bogăția privată a națiunii definită de valoarea de piață a averilor indivizilor aparte nu este echivalentă cu bogăția națiunii definită de protecționiști ca fiind capacitatea reală de a produce bunuri şi servicii. Variațiile în profitabilitatea capitalului nu implică automat schimbări corespunzatoare în productivitatea capitalului. Într-adevăr, nu a existat nici o circumstanță care să dovedească faptul că maximul creșterii economice reale este echivalent cu maximul de profit din economia națiunii americane, unde clasa neproductivă a distribuitorilor (comercianți) era mai mare decît a producătorilor industriali. Noțiunea de capital a constituit un alt teren de dispută pentru protecționiști. Pentru ei, capitalul națiunii nu a fost constituit numai din proprietatea privată folosită de proprietarii individuali pentru a produce profit, ci şi de toate instrumentele și instituțiile unei națiuni care contribuie la capacitatea productivă direct sau indirect. În teoria clasică, profitabilitatea acestui capital favorizator a fost considerată irelevanta în relația cu productivitatea și, în consecința, nu i-a fost atribuită o valoare de piața. Protecționiștii au argumentat că infrastructura (șosele, căi ferate,instituțiile) domeniului public nu poate fi ignorată, deoarece contribuie la capacitatea de producție  națională în mod indirect.

Un alt domeniu de dispută l-a constituit exchange value, valoarea de schimb a doctrinei laissez faire, faţă de use value, adică valoarea de schimb faţă de valoarea de întrebuințare. Bunurile care constituie averile private erau evaluate, conform teoriei liberale reprezentate de Adam Smith, nu atît prin utilitatea lor ci prin gradul lor de raritate pe piață. Un bun era considerat cu atît mai valoros cu cît era mai rar. Este absolut absurd, însă, în concepția protecționiștilor, ca bogăția unei națiuni sa fie evaluată prin gradul  lipsei (scarcity) de pe piață a unor bunuri necesare și folositoare oamenilor.

Derivată din critica teoriei valorii, în accepțiunea laissez faire, se află și disputa dintre interesul privat și interesul național. Protecționiștii au argumentat cu exemplul celor două perioade care au clarificat, din punct de vedere practic, diferența dintre dezvoltarea industriei autohtone din perioada izolaționistă, 1812-1814, și criza economică care a urmat între 1817-1819, după ce produsele industriei britanice au reintrat pe piața americană (1817) fară tarife protectoare pentru industria autohtona.

Protecționiștii au cîștigat atît disputa teoretică, cît şi pe cea practică, protecționismul stînd la baza dezvoltării industriei americane, astfel că, la începutul primului război mondial, Statele Unite au întrecut, din punct de vedere  economic, imperiul Marii Britanii, care a fost dominant în prima jumătate a secolul  XIX. Bineînţeles că, după dobîndirea supremației industriale, Statele Unite au început să adopte teoria britanică a pieței libere și a comerţului liber, laissez faire, deoarece interesele industriașilor si comercianților americani s-au schimbat și au devenit identice cu cele ale industriașilor şi comercianților  britanici. Astfel că ideologia pieței libere, pe care protecționiștii americani au combătut-o cu succes în folosul economiei americane din secolul XIX, a devenit predominantă în SUA secolului XX.

Aceste considerații de ordin istoric ale disputei dintre liberalismul care stă la baza capitalismului laissez faire şi doctrina protecționismului american au o importanță aparte, în opinia mea, pentru analiza fenomenelor macroeconomice care s-au produs în Romania după decembrie 1989. Sfîrșitul abrupt al perioadei comuniste a lăsat România, o țară în curs de dezvoltare, cu o industrie echilibrată, prelucrătoare de materii prime, dar și exportatoare de materii prime, din punct de vedere tehnologic cu o eficiență moderată. De asemenea, agricultura avea o eficiență moderată comparativ cu standardele occidentale. Deși s-a investit în infrastructură în perioada comunistă, aceasta era departe de norma europeană. Totuși, potențialul uman era dezvoltat, școlile naționale produceau specialiști capabili de inovație și adoptare a tehnologiilor noi. În anumite domenii industriale existau premizele unei dezvoltări echilibrate,  în compețitie cu Occidentul.

Dictatura comunistă de 45 de ani a alienat, însă, societatea civilă românească.  Ce s-a întamplat în anii 90 cu economia României? Îmi aduc aminte de explozia inițiativei private; cea mai la îndemînă afacere cu capital  minim de pornire  a fost comerțul. Cantități enorme de mărfuri au intrat în țară fară tarife, unele prin contrabandă, cu documentație precară etc.etc. Dintr-odată s-a dezvoltat o categorie de comercianți ale căror interese erau piaţa liberă şi comerţul liber. Un alt fenomen l-a constituit, de data aceasta, o afacere cu capital mediu de pornire, respectiv asaltul asupra terenurilor și clădirilor de importanță industrială și rezidențială din intravilan şi din ruralul din jurul marilor orașe.  Speculanți de tot felul s-au năpustit pe proprietăți de stat și private sau din fondul primăriilor, pentru a ocupa o poziție de tip monopolist, în vederea extragerii rentei sau speculării prețurilor terenurilor. În acest proces s-a creat o grupare interesată în extinderea expropierii prin toate mijloacele, împotriva proprietății de stat, cooperatistă sau privată. Privatizarea companiilor mici şi mijlocii a urmat un curs dubios, noii proprietari nefiind interesați în producție, ci mai mult în valoarea imobiliară a proprietății. Privatizarea marilor companii de stat s-a făcut de asemenea în sistem mafiot, politicieni și oameni de afaceri locali facilitînd transferul acestor companii în mîinile străinilor. Cea mai mare lovitură a primit-o economia noastră la semnarea aderării la Uniunea Europeană. Industrii întregi au fost sacrificate de condițiile tratatului de aderare. Privatizarea forţată dictată de FMI a companiilor de stat din domeniul energetic, privatizare cu capitalul băncilor comerciale străine, a facilitat introducerea unui tip de tollbooth economy, la fel și cedarea sectoarelor serviciilor care, prin natura lor, au un caracter monopolist. Aceasta a avut ca rezultat direct scăderea competivitații economiei românești.

De asemenea, aderarea a facilitat piaţa liberă şi comerţul liber care au sufocat producătorii industriali autohtoni.  Mai mult, cedarea monopolului comercial din desfacerea în supermarket-uri a limitat serios puterea de negociere a micilor producători locali. Intrarea masivă a capitalului occidental după aderare, fără restricţii similare cu cele adoptate de alte state europene, a expus România la balonizarea preţurilor din pieţele de active, mai ales terenuri și clădiri. Iar criza de lichidități a băncilor străine din 2009 a declanșat, prin deleverage al sectorului privat, criza economică și financiară și în România.

Decimarea şi destructurarea industriei româneşti, adoptarea pieței libere de liber schimb cu UE, dependența de capitalul străin, adoptarea regulamentelor impuse de UE, lipsa investițiilor adecvate în infrastructură, apariția unor grupuri organizate interesate în menținerea şi proliferarea pieței libere şi a liberului schimb, intervenția grupurilor de interese asociate cu capitalul străin, existența monopolurilor economice la nivel local operate ăn regim mafiot etc.etc. toate aceste realități conjuncturale trebuie corectate dacă dorim să avem o economie dezvoltată care să asigure un nivel de trai stabil şi decent.

Statele dezvoltate economic și-au protejat industria naţională prin măsuri protecţioniste adoptate în perioada dezvoltării acestor industrii. Altfel, concurența pe piața internă a mărfurilor străine este de natură să anihileze dezvoltarea industriei proprii, așa cum a demonstrat experiența americană. Din păcate, toate guvernele care s-au succedat la conducerea Romaniei postcomuniste au acționat împotriva intereselor nationale de prezervare şi dezvoltare a industriei şi infrastructurii naţionale și de a evita adoptarea politicii de piaţă liberă şi liber schimb cu statele dezvoltate industrial. Nu liberalismul pieței libere a protejat industria americană împotriva expansiunii companiilor comerciale britanice, ci protecționismul sever, bazat pe tarife care să protejeze industria autohtonă în perioada critică de dezvoltare tehnologică.

Este absolut aberant cursul pe care guvernanții şi acoliții lor din mediul academic l-au adoptat în speranța de propășire a țarii. Nu liberalismul, impus României din afară, trebuia să fie la baza politicii economice românești, ci protecționismul, mercantilismul european care a stat la baza dezvoltării statelor industrializate occidentale. Pomana fondurilor europene a ajuns sa fie speranța noastra de dezvoltare? Pe de alta parte, plătim 5 miliarde de euro dobîndă anuală la o datorie care ne-a fost impusă.

PSD-ul nu reprezintă stînga românească, de fapt, cele mai mari erori economice au fost  făcute de către guvernele de aşa-zisa stîngă, de PSD. De la dreapta ce să așteptăm? Doctrina liberală, pieţei libere şi liberului schimb, se află în ideologia lor; ei confundă interesul individual cu cel național şi propovăduiesc ideologia pieței libere, de parcă România ar fi America sau Germania să-și permită concurența liberă pe piața proprie și să dorească expansiunea pieței de capital la nivel mondial.

Sînt absurde reglementările UE adoptate cu seninătate, de parcă nivelul tehnologic al companiilor românești se compară cu cele germane sau franceze. Pe ce lume se află guvernul Ponta să blocheze deficitul și să adopte aberația austeritații guvernului Boc și a pactului fiscal, semnat în totală necunoștintă de cauză de Băsescu? Nu este nevoie de consultanți şi economiști de la ASE ca să vezi că drumul pe care ne duce obedienţa faţă de UE, FMI, BM și Comisia Europeană, toate organisme de esență neo-liberală, este drumul pierzaniei. Economie la pamînt dependentă de capitalul străin, sărăcie endemică, disoluție sociala, degradarea relațiilor interumane, stat bazat pe sistem mafiot, într-un cuvînt, toate semnele unei colonii periferice, ale unei republici bananiere în plin centrul Europei.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.