Construcţia identitãţii naţionale*

TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României

Dintre toate republicile socialiste sovietice care se grã­beau sã-şi afirme independenţa pe mãsurã ce comunismul se prãbuşea la Moscova, una singurã pãrea sã se îndrepte cãtre o cale uşor de anticipat. Moldova, cu o comunitate etnicã majoritarã care împãrtãşea cu vecinii de la vest aceeaşi limbã, istorie şi culturã, era de aşteptat sã aleagã alipirea teritorialã de statul român. Nu numai precedentul reunificãrii germane justifica un asemenea scenariu, ci şi faptul cã problema recu­noaşterii limbii române ca limbã naţionalã fusese una dintre revendicãrile cheie ale demonstraţiilor anticomuniste din aceastã republicã. În scurt timp, însã, a devenit clar cã noua elitã de la Chişinãu prefera independenţa faţã de ambii vecini: „nici gubernie, nici provincie“, formula succint acest program un politician important al timpului. Mai mult, a devenit clar cã aceastã opţiune era susţinutã cu entuziasm nu numai de etniile minoritare, rusofone, dar chiar şi de vorbitorii de limba românã. În urma sondajelor de opinie a rezultat cã, de fapt, cea mai mare parte a membrilor acestui grup etnic se defineau ca fiind moldoveni, nu români. Deşi admiteau cã limba pe care o vorbesc avea multe în comun cu româna, afirmau cã este totuşi diferitã şi, prin urmare, continuau s-o denumeascã limba moldoveneascã. Puţini dintre ei se considerau parte a naţiunii vecine române, insistând asupra identitãţii dintre limba literarã folositã de ei şi limba românã. Opţiunea moldovenilor de a rãmâne un stat separat a fost întâmpinatã cu indiferenţã dincolo de Prut, în România. Cei mai mulţi îi considerau oricum doar un fel de „români de mâna a doua“, a cãror memorie şi mentalitate fusese iremediabil afectatã de deceniile de ocupaţie sovieticã.

Exemplul de mai sus ilustreazã perfect faptul cã identitatea naţionalã nu este staticã, ci susceptibilã de schimbãri şi uneori chiar de disoluţie prin impunerea unor noi grile de interpretare a memoriei colective, a valorilor, simbolurilor, miturilor şi tradiţiilor care se reproduc din generaţie în gene­raţie într-o naţiune (Smith, 1991). Locuitorii regiunii dintre Prut, Nistru şi Dunãre care se considerã astãzi moldoveni sunt urmaşii celor care au fost expuşi dupã primul rãzboi mon­dial efectelor a douã procese de construcţie naţionalã, aflate în competiţie unul cu celãlalt. În 1918, aceastã regiune — care a cãpãtat denumirea de Basarabia începând cu Tratatul de Pace din 1812, când a fost desprinsã de Moldova istoricã şi încorporatã în Imperiul Ţarist — a devenit parte integrantã a relativ tânãrului stat naţional român. Atunci, pentru prima oarã, moldovenii au simţit eforturile naţionali­zatoare ale unui stat modern aflat în plin proces de construcţie naţionalã: România Mare continua crearea naţiunii române începutã în cadrul Vechiul Regat, a primei Românii din istorie, în limitele unor graniţe extinse prin Tratatele de pace de la Paris. Aproape simultan, sovieticii au lansat pro­iec­tul rival, acela de creare a naţiunii moldovene, care a cãpãtat o nouã dimensiune dupã reocuparea definitivã a Basarabiei de cãtre Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea rãzboi mondial. S-ar putea spune cã primul dintre cele douã procese menţionate a lãsat urme prea puţin adânci, care se mai pot observa astãzi numai la minuscula elitã intelectualã pro-românã. Acest fapt atestã cã, sub regimul sovietic, identitatea româneascã a fost totuşi reprodusã din generaţie în generaţie prin socializare informalã în anumite medii educate. Pe de altã parte, ataşamentul majoritãţii populaţiei de limbã românã din aceastã regiune pentru identitatea distinctã moldoveanã demonstreazã cã al doilea proces a fost cel ce a prevalat în final. Întrebarea la care acest studiu se strãduieşte sã gãseascã un rãspuns este de ce reinterpretarea radicalã a identitãţii naţionale dupã încorporarea Basarabiei în Uniunea Sovieticã a reuşit sau, cu alte cuvinte, de ce pro­iectul românesc de construcţie naţionalã a eşuat în aceastã regiune.

Rãspunsul scurt şi simplu este cã sovieticii au dispus de mai mult timp decât românii pentru a­-şi duce la bun sfârşit propriul proiect. O analizã mai atentã, însã, nu poate susţine cã nu ar fi rãmas nici o urmã a eforturilor susţinute depuse în perioada interbelicã de elita politicã din România Mare de a-i convinge pe noii plãtitori de taxe din Basarabia — „reu­niţi cu patria-mamã“ dupã mai bine a un secol de stãpânire ţaristã — cã sunt parte integrantã a naţiunii române. Astfel, acest studiu se opreşte asupra proiectului românesc de construcţie naţionalã în Basarabia interbelicã, încercând sã aducã în discuţie nu numai punctul de vedere al autoritãţilor centrale, ci şi percepţiile „celor de jos“ — ale oamenilor de rând — asupra experienţei lor de cetãţeni ai României Mari.1 Cu alte cuvinte, acest studiu analizeazã condiţiilor majore care i-au determinat pe ţãranii vorbitori de limbã românã din Basarabia sã continue a se defini drept moldoveni, aşa cum o fãceau de generaţii, refuzând sã adopte apelativul de român.2 Prin urmare, mã concentrez asupra cauzelor care i-au împiedicat pe cei mai mulţi dintre basarabeni sã treacã de la identitatea colectivã pre-modernã, derivatã din legãtura regionalã localã, la o identitate modernã, naţionalã, bazatã pe apartenenţa la comunitatea etnicã a românilor şi, la urma urmei, pe cetãţenia românã.3 Mai precis, analizez un complex de factori care, dupã mine, au dus la eşecul integrãrii naţionale a basarabenilor: pe de-o parte, transformãri profunde în organizarea administrativã şi în politica educa­ţionalã, impuse de statul român modernizator, iar pe de altã parte, stagnare economicã aproape totalã şi nivel de trai extrem de scãzut al populaţiei rurale. Pe scurt, demonstrez de ce statul român interbelic a ratat în încercarea sa de a-i transforma pe ţãranii basarabeni în români, bazându-mã pe ceea ce ştiinţele politice şi sociale occidentale au acumulat în domeniul proceselor de construcţie naţionalã în ultimele decenii anume. Chiar şi dupã 1989, teoriile modernist-constructiviste despre naţiuni şi naţionalisme — care au introdus în anii ’60 o nouã paradigmã de interpretare, pânã astãzi dominantã în literatura occidentalã de specialitate. Pe lângã miza academicã, o asemenea încercare are ca mizã şi depã­şirea etapei în care despre Basarabia nu se putea scrie decât fie din perspectivã naţionalistã româneascã, fie din perspectivã sovieticã, aparent internaţionalistã. În aceastã ordine de idei, mai precizez doar cã opţiunea pentru folosirea cu pre­cãdere a numelor Basarabia, respectiv basarabeni — în locul celor de Moldova, moldoveni — nu îşi are originea în vreo nostalgie pentru România Mare. Este o alegere pur teh­nicã, dictatã de nevoia de a face deosebirea între Moldova din România şi cea dinafara ei.

O societate arhaicã: Basarabia în 1918

Este deja binecunosut faptul cã, din punct de vedere politic şi instituţional, România Mare a fost conceptutã ca un stat centralizat, care a unificat administrativ şi a uniformizat legislativ toate noile provincii cu Vechiul Regat. În plus, important pentru analiza de faţã, a introdus pe întreg teritoriul un sistem educaţional unic, sponsorizat de stat. Dincolo de asemenea transformãri structurale, însã, autoritãţile centrale s-au confruntat cu dificila sarcinã a construirii naţiunii prin transformarea unei populaţii rurale tradiţionale într-o comunitate de cetãţeni4. Dupã cum se va arãta în continuare, integrarea populaţiei vorbitoare de limbã românã din Basarabia a pus probleme mult mai complicate decât cele întâlnite în alte regiuni incorporate dupã 1918. Membrii acestei comunitãţi — eminamente ruralã, în cea mai mare parte analfabetã şi rãmasã izolatã în orizontul îngust al câtorva sate din jurul locului natal — s-au trezit dintr-o datã cetãţeni ai României, deşi nu se identificau deloc cu românii şi, mai mult, pãstrau amintiri idealizate din perioada ţaristã. Tranzi­ţia de la tipul de guvernare localã din Imperiului Rus la cel centralizat-unificator al statului român — mult mai modern, dar subminat de a o administraţie ultra-coruptã — i-a alienat pe basarabeni. Mulţi dintre ei au simţit, dupã cum o mãrturisesc cei intervievaţi, cã au fost mai degrabã ocupaţi de cãtre aşa-zişii lor fraţi decât sã fi fost uniţi cu ei.

Elita politicã a Vechiului Regat a fost conştientã de la bun început de faptul cã populaţia de limbã românã din Basarabia, neatinsã pânã în 1918 de propaganda naţionalã, era complet indiferentã faţã de românitatea proprie. În 1901, într-o conversaţie cu ambasadorul francez la Bucureşti, Take Ionescu — pe atunci membru al Partidului Conservator, ulterior un personaj cheie în negocierile de pace de la Paris — a subliniat cã, în privinţa identificãrii naţionale, în aceastã regiune exista o importantã diferenţiere socialã. În timp ce boierimea era, în cea mai mare parte, rusificatã în urma unui proces de cooptare în administraţia guberniei, ţãranii erau total neinteresaţi de problema naţionalã, în ciuda faptului cã nu fuse­serã supuşi rusificãrii (citat în Durandin, 1995: 214).

Spre deosebire de Transilvania, unde a fost de fapt ini­ţiatã mişcarea naţioanlã, sau Bucovina, unde ţãranii fuseserã totuşi expuşi influenţei literaturii române, şi, ca urmare ape­lativul român era deja în uz în 1918, în Basarabia acest lucru nu s-a întâmplat. Cei care vorbeau limba românã continuau sã se autodefineascã drept moldoveni. În perioada 1917-1918, refugiaţii din Banat şi Transilvania s-au dus în Basarabia sperând sã contribuie la mobilizarea românitãţii. La urma urmei, în 1812, atunci când aceastã regiune era desprinsã de Moldova şi inclusã în Imperiul Ţarist, mişcarea naţionalã românã era deja activã în Imperiul Habsburgic.5 În scurt timp, însã, refugiaţii au realizat cã sarcina lor nu era sã tre­zeascã conştiinţa naţionalã adormitã dupã un veac de stãpâ­nire ruseascã, ci sã construiascã una nouã din nimic. Nici mãcar învãţãtorii nu aveau cunoştinţe adecvate despre ­cultura sau istoria românilor şi nici nu pãstrau memoria unui trecut comun cu cei de peste Prut6. Pentru ei, istoria era limi­tatã la cea a Moldovei, identitatea de limbã nefiind suficientã pentru a-i face sã interiorizeze originile istorice comune cu românii. (Mateiu, 1921: 114). Nu numai cã se considerau în continuare moldoveni, dar dacã aveau în vedere vreo înru­dire cu un alt neam, aceia erau ruşii şi nu românii. (Munteanu, 1919: 43).

Bazându-se pe propria experienţã de confruntare cu poli­tica de maghiarizare acceleratã în perioada premergãtoare primului rãzboi mondial, mulţi dintre transilvãneni au considerat cã la originea situaţiei dramatice din Basarabia era politica de rusificare a regimului ţarist.7 Totuşi, dupã cum am mai spus, aceasta a afectat cu precãdere elita şi nu populaţia ţãrãneascã analfabetã. Apelativul român, care a intrat în uz în Principatele Unite pe când Basarabia nu mai era de mult parte a Moldovei, nu însemna nimic pentru vorbitorii de românã de la rãsãrit de Prut, care fuseserã supuşi ai ţarului definindu-se drept moldoveni. Acesta era modul în care se identificaserã ei „de când lumea“, dupã cum spuneau ei înşişi, ceea ce însemna de fapt cam de pe când data memoria pãstratã în cadrul mai restrâns al familiei sau cel mai extins al comunitãţii locale. Pentru a înţelege o asemenea situaţie, trebuie avut în vedere faptul cã Basarabia a fost parte a Impe­riului Rus din 1812 şi pânã la colapsul acestuia, timp în care restul Moldovei istorice s-a unit cu Valahia, creând statul modern român în urma unui proces de unificare de tip Risorgimento8. Exact în aceastã perioadã, Basarabia a ratat nu numai reformele care transformau cele douã foste principate aservite Imperiului Otoman într-un stat modern, dar şi procesul paralel care a dus la crearea unei culturi române şi a unei limbi române literare, capabilã sã susţinã dezvoltarea acestei culturi9.

În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de faptul cã, în 1918, autodefinirea basarabenilor ca moldoveni nu era rezultatul vreunei încercãri ţariste de a crea o naţiune moldoveneascã separatã. Dupã cum observã Charles King, scriitorii ruşi slavo­fili nu fãceau nici o diferenţã între basarabeni şi vecinii lor de peste Prut. Dreptul Rusiei asupra Basarabiei era susţi­nut cu argumentul istoric al superioritãţii slave. Abia dupã unificarea Basarabiei cu România, sovieticii au lansat proiectul de construire a naţiunii moldovene prin înfiinţarea la
12 octombrie 1924 — pe un teritoriu ucrainean dintre râurile Nistru şi Bug, care va fi ulterior cunoscut ca Transnistria — Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti. Cam­pania lor de propagandã argumenta diferenţa dintre mol­doveni şi români folosind argumente de clasã. Primii erau consideraţi a fi descendenţii ţãranilor care se aflaserã odatã sub jugul boierilor valahi şi moldoveni, prin urmare nu aveau nimic în comun cu cei din urmã, care erau descendenţii exploatatorilor strãmoşilor lor10.

De fapt, indiferenţa faţã de cauza naţionalã a majoritãţii basarabenilor, cu excepţia unei foarte mici elite intelectuale — care a provocat amãrãciunea atâtor români din alte pro­vincii — trebuie înţeleasã luând în considerare izolarea ruralã şi nu rusificarea. În 1918, Basarabia era cel mai puţin urbanizatã dintre regiunile României Mari şi a pãstrat acest ultim loc pe tot parcursul perioadei de administraţie românã. Dupã recensãmântul din 1930, 87% din populaţia acestei regiuni trãia în mediul rural, în timp ce oraşele erau în continuare dominate de ruşi şi evrei. Dacã se comparã datele din ultimul recensãmânt rusesc din 1897 cu cele furnizate de recen­sãmântul românesc din 1930, se poate constata cã românii, în ciuda unei creşteri procentuale semnificative în zona urbanã — de la 14,2% la 30,6% (Nistor, 1991: 304) — erau încã în minoritate în oraşele basarabene.11 Acest lucru se datoreazã faptului cã nu a existat nici o migraţie semnificativã a românilor din alte regiuni cãtre Basarabia — cu excep­ţia personalului administrativ şi a unui numãr relativ mic de învãţãtori stagiari — şi nici o migraţie notabilã de la sate spre oraşe a localnicilor. Acest lucru este prea puţin surprinzãtor dacã se ia în considerare cã nimic nu-i împingea pe ţãrani spre zonele urbane. Economia româneascã în perioada interbelicã era preponderent agrarã la nivelul tuturor provinciilor istorice, dar în Vechiul Regat şi în Transilvania funcţiona şi un sector industrial reprezentativ12. În Basarabia, procesul de industrializare nu se poate considera nici mãcar început: nici chiar apologia administraţiei româneşti în Basarabia reali­zatã de Ioan Nistor nu poate menţiona mai mult de 10 socie­tãţi industriale şi 11 comerciale înfiinţate pânã în 1937 ­(Nistor, 1991: 321-323). În absenţa industriei, dezvoltarea urbanã a fost nesemnificativã, iar caracterul predominant rural al regiunii a rãmas practic neschimbat de-a lungul peri­oadei interbelice13. Aceste condiţii au fãcut ca procesul de integrare naţionalã a basarabenilor sã ridice în faţa elitei poli­tice de la Bucureşti probleme greu de rezolvat. Din pãcate, nici mãcar modul în care a fost propusã rezolvarea lor nu a fost cel mai adecvat, dupã cum se va vedea în continuare.

Din ţãrani moldoveni în români

Conştienţi de problemele create de alipirea noilor teritorii, naţional-liberalii, care au dominat practic viaţa politicã pânã în 1928, s-au strãduit sã formuleze o strategie de omo­genizare a naţiunii române cuprinse în graniţele României Mari. Ministrul liberal al Educaţiei, Constantin Angelescu, principalul artizan al dezvoltãrii sistemului de şcoli sãteşti din perioada interbelicã, a fost şi promotorul asiduu al unei politici educaţionale de inspiraţie haretianã14. Aceastã poli­ticã — ce vedea în învãţãtori pe „apostolii“ românitãţii în toate colţurile ţãri — a reprezentat o schimbare majorã în viaţa satului basarabean comparativ cu modul în care se fãcea educaţia primarã sub regim ţarist. Înainte de 1918, în conformitate cu sistemul zemstvelor, consiliul administrativ local — şi nu statul — era responsabil pentru problemele legate de educaţie. În conformitate cu acest sistem, „sfatul bãtrânilor“ din fiecare sat angaja anual un învãţãtor, care de obicei nu era mai mult decât un ţãran mai ştiutor de carte decât alţii. Prin rotaţie, fiecare familie cu copii trebuia sã-i asigure masã şi casã, ceea ce reprezenta un aranjament similar cu cel folosit pentru angajarea unui pãzitor de vite pentru cireada satului, de exemplu15. De fapt, în accepţiunea majo­ri­tãţii ţãranilor, învãţãtorul era o persoanã mai puţin utilã decât vãcarul pentru simplul motiv cã acesta din urmã era indispensabil, în timp ce primul era vãzut ca o cheltuialã fãrã rost.16 Tot ceea ce un învãţãtor ar fi trebuit sã facã era sã-i înveţe pe copii sã numere, sã citeascã şi eventual sã scrie, din moment ce aceste cunoştinţe erau deja mai mult decât era necesar pentru a supravieţui într-o economie naturalã. În general, ţãranii foloseau foarte rar contracte scrise; totul se fãcea pe baza cuvântului dat. Mai mult, ţãranii nu mânuiau decât sume mici de bani, din moment ce gospodãria lor producea aproape toate cele necesare traiului, iar ceea ce nu puteau produce şi trebuia cumpãrat era considerat un lux. În consecinţã, în multe sate nici nu erau angajaţi învãţãtori, ţãranii neînţelegând rostul ştiinţei de carte într-o gospodãrie. Dimpotrivã, ei preferau sã-şi ţinã copiii acasã ca sã-i ajute la munca agricolã, cei mai mulţi considerând cã descendenţii lor nu reprezintã altceva decât o mânã de lucru gratuitã17.

Datoritã unui astfel sistem de şcolarizare (sau, mai bine zis, din cauza lipsei unui sistem), ţãranii basarabeni au rãmas practic neatinşi de rusificare. La prima vedere, aceastã stare de fapt a fost consideratã, în special de cãtre învãţãtorii veniţi din alte regiuni, drept un avantaj pentru construcţia naţio­nalã prin educaţie şi propagandã culturalã. La început, a exis­tat într-adevãr entuziasm pentru programul lansat de Constantin Angelescu pentru construirea de şcoli primare rurale prin folo­sirea resurselor locale completate prin subvenţii de la stat.18 Au fost stabilite în fiecare comunã comitete şcolare, ce includeau notabilitãţile satului: primarul, preotul, cei mai respectaţi dintre ţãrani şi nou-numiţii învãţãtori. Statul oferea numai o sumã micã de bani şi unele materiale de construcţie, iar restul trebuia asigurat prin eforturi locale: fiecare sãtean contribuia cu ceva — cei bogaţi cu pãmântul pe care se construia şcoala şi cu bani, iar cei sãraci cu mâna de lucru19.

În acest mod, numãrul şcolilor primare a crescut specta­culos în numai un deceniu20. Chiar dacã rata analfabetismului a scãzut în comparaţie cu perioada ţaristã, se poate spune, însã, cã acest efort a înregistrat doar rezultate limitate printre copiii de ţãrani basarabeni. În conformitate cu recensãmântul din 1930, dintre toate regiunile istorice ale României Mari, Basarabia rãmânea cel mai puţin ştiutoare de carte, cu numai 38,1% din populaţie alfabetizatã faţã de media pe ţarã de 57%, similarã cu cea a Greciei şi a Spaniei în aceeaşi peri­oadã21. În ciuda unei campanii intense pentru aducerea copiilor la şcoalã, ţãranii au rãmas la fel de lipsiţi de entuziasm ca şi „pe vremea ruşilor“22. Cei mai mulţi considerau în continuare cã fãrã ajutorul copiilor nu vor termina la timp toate muncile agricole, care se efectuau încã în mare parte manual. În cazul familiilor sãrace, cu puţin pãmânt, pãrinţii preferau sã-şi trimitã copiii sã munceascã pentru cei mai bogaţi pentru a suplimenta venitul familial în loc sã-i trimitã la şcoalã. Chiar şi copiii ai cãror pãrinţi erau mai deschişi spre schimbare puteau veni la şcoalã numai dupã ce se termina recol­tatul, astfel încât cunoştinţele pe care le acumulau rãmâneau nesistematice şi confuze23. Frica de a pierde o forţã de muncã preţioasã prin şcolarizarea copiilor era, de fapt, şi mai mare decât înainte pentru cã erau incomparabil mai mari şi şan­sele celor silitori de a-şi pãrãsi definitiv satul şi implicit pãrinţii, devenind funcţionari sau învãţãtori24. Pe scurt, cei mai mulţi dintre ţãranii basarabeni nu înţelegeau importanţa educaţiei şi, cu puţine excepţii, nu-şi încurajau copiii sã meargã la şcoalã25.

Problemele acestui program educaţional liberal nu proveneau numai din incapacitatea populaţiei rurale de a vedea ce beneficii poate aduce şcolarizarea, ci şi din ceea ce a subliniat corect critica principalului oponent politic, Partidul Naţional-Ţãrãnesc: unilateralitatea programului însuşi. Dincolo de administrarea lui haoticã, incapabilã sã susţinã pla­nul de construire a şcolilor cu fonduri adecvate şi cadre noi, programul liberal de educaţie s-a dovedit complet nepotrivit situaţiei din cauzã cã a ignorat total sãrãcia cu care se confruntau satele româneşti interbelice, în general, şi cele basa­rabene, în special. În consecinţã, efectul lui a fost mult sub aşteptãri în ciuda eforturilor reale depuse pentru implemen­tare. Dimitrie Gusti, ministru al Educaţiei în câteva guverne conduse de naţional-ţãrãnişti şi cel mai important socio­log al României interbelice, considera cã educaţia nu poate fi limitatã la alfabetizare. Procesul de culturalizare a satelor nu ­trebuia sã fie pur intelectual, ci civilizator: ţãranii aveau nevoie, spunea Gusti, sã înveţe sã citeascã şi sã scrie la fel de mult pe cât aveau nevoie sã înţeleagã cerinţele sanitare mini­male, pentru a duce o viaţã sãnãtoasã, sau regulile elemen­tare ale econo­miei de piaţã, pentru a-şi spori veniturile (Gusti, 1938).

Dincolo de construirea de şcoli pentru asigurarea infrastructurii necesare introducerii sistemului educaţional standardizat, guvernele interbelice au fãcut însã destul de puţin pentru a îmbunãtãţi nivelul de trai al ţãranilor basarabeni. Dupã cum am arãtat mai sus, acestã regiune a rãmas preponderent agrarã, astfel încât locuitorii sãi nu şi-au modificat semnificativ modul lor de viaţã secular. Pentru cei mai mulţi, lumea nu era mai largã decât cele câteva sate înconjurãtoare. Drumurile extrem de proaste contribuiau enorm la menţi­nerea acestei izolãri. Sub regim ţarist, construirea cãilor de comunicaţie depindea de consiliul local, iar mare lucru în acest sens nu s-a fãcut: drumurile pavate reprezentau o raritate înainte de unirea cu România. Administraţia românã nu a fãcut nici ea prea multe ca sã îmbunãtãţeascã situaţia; deşi a construit şosele noi pentru a lega Chişinãul şi alte oraşe de Bucureşti, nu a realizat prea mult pentru sate26. Pânã în 1940, marea majoritate a drumurilor din Basarabia au rãmas nepavate, astfel încât odatã cu venirea sezonului ploios, ele deveneau impracticabile, sate întregi rãmânând complet izolate pentru aproape jumãtate de an. De aceea, oamenii conside­rau cã plãtesc impozite degeaba, fãrã ca provincia lor sã bene­ficieze în vreun fel. Dupã cum s-au exprimat unii dintre ei, banii basarabenilor erau folosiţi la modernizarea şoselei Bucureşti-Sinaia, care era folositã de rege şi de elita politicã pentru a merge sã se recreeze la munte, în timp ce regiunea lor rãmânea lipsitã de cãi de acces utilizabile pe toatã durata anului.

Una peste alta, traiul ţãranilor nu s-a schimbat prea mult de-a lungul perioadei interbelice. Au continuat sã cultive cereale, neluând în considerare faptul cã, între timp, pierdu­serã accesul pe piaţa enormã a Rusiei. Solul Basarabiei este foarte bun pentru cultura cerealelor, aşa cã ţãrãnii le semãnau în mod tradiţional pe cea mai întinsã suprafaţã a tere­nurilor arabile27. Acest lucru însemna cã toţi aveau grâu pentru a-şi face pâine şi ovãz pentru a-şi hrãni caii, dar nu puteau câştiga prea mult prin vânzarea recoltelor pentru cã — oferta fiind mare, iar cererea foarte micã — preţul cerea­lelor rãmânea mereu scãzut. Cu toate acestea, ţãranii rãmâ­neau conservatori şi nu se hotãrau sã cultive şi altceva decât erau obişnuiţi, aşa cum nu se hotãrau sã adopte nici alte schimbari în viaţa lor, fie ele legate de trecerea la noul calendar religios, fie la noul alfabet latin. Mai mult, venitul suplimentar al unei gospodãrii basarabene — obţinut din activi­tãţi precum morãritul sau creşterea pãsãrilor şi animalelor — era cel mai mic în comparaţie cu celelalte regiuni ale României Mari (Madgearu, 1940: 33-36; Golopenţia şi Georgescu, 1941: 205-267). De asemenea, o familie medie din Basarabia era pe ultimul loc şi în ceea ce priveşte numãrul de animale de muncã sau maşini agricole, chiar dacã ne referim la cele tra­di­ţionale precum plugurile (Madgearu, 1940: 49-60; Golopenţia şi Georgescu, 1941: 124-204). În privinţa consumului, aproape întreg bugetul familiei era cheltuit pe produse alimentare şi îmbrãcãminte28. O micã sumã de bani din bugetul familial era donatã la bisericã, dupã care — cu excepţia familiilor cu mai mult de trei hectare de pãmânt — nu mai rãmânea nici o sumã disponibilã pentru cãrţi, ziare sau rechizite şcolare29. Acest lucru aratã încã o datã discrepanţa dintre programul educaţional lansat de liberali şi condiţiile materiale existente, care împiedicau funcţionarea lui. Cu sãrãcia şi analfabe­tis­mul potenţându-se reciproc, efortul de a educa populaţia ţãrã­neascã din Basarabia pentru a-i cultiva sentimentul de apartenenţã la naţiunea românã a înregistrat rezultate mult sub aşteptãri. A ajutat, într-adevãr, la crearea unei mici elite locale de provenienţã ruralã, dar nu a reuşit sã-i facã pe ţãranii basarabeni sã simtã cã sunt români. Omogenizarea culturalã a fost ineficientã în lipsa unei dezvoltãri economice adecvate care sã o susţinã.

„Vremea ruşilor de altãdatã“

Dupã cum am arãtat, pânã în 1940, Basarabia a rãmas cea mai sãracã şi mai puţin modernizatã regiune istoricã a României Mari. Trebuie avut în vedere, însã, cã nu aceastã sãrãcie relativã constituia sursa nemulţumirii basarabenilor, ci schimbãrile sociale şi de regim fiscal care au avut loc sub noua administraţie. La urma urmei, ţãranii din aceastã regiune nu luau ca termen de comparaţie modul în care se trãia în alte pãrţi ale României, ci modul în care trãiserã ei şi pãrinţii lor pe vremea ruşilor. Chiar dacã impozitele pe care le plãteau statului român raportate la contribuţiile fiscale ale altor regiuni erau substanţial mai mici30, basarabenii nu sesi­zau decât cã ele erau mai mari decât înainte. Mai mult, pentru cã modul lor de viaţã tradiţional nu a cunoscut nici o îmbunãtãţire notabilã, nu aveau nici motive sã considere cã Bucureştiul ar fi fãcut ceva pentru ei. De aceea, pentru mulţi dintre basarabeni încorporarea în România Mare a reprezentat o nouã stãpânire, care însã cerea de la noii ei supuşi chiar mai mult decât cea anterioarã, dar fãrã sã ofere mai mult. Comparat cu alte provincii, nici mãcar împãrţirea pãmântului prin reforma agrarã nu era atribuitã guvernului central, ci era vãzutã ca rezultat al iniţiativei locale. Parlamentul României a ratificat, într-adevãr, la 22 decembrie 1918, decretul-lege pentru reforma agrarã din Basarabia propus de Sfa­tul Ţãriii, dar în aceastã regiune ţãranii profitaserã deja de frãmântãrile sociale provocate de revoluţia rusã din 1917 pentru a-şi împãrţi singuri moşiile boierilor31. Datoritã acestei secvenţe temporale, memoria basarabenilor a pãstrat acţiu­nea lor revoluţionarã ca fiind esenţialã pentru redistri­buirea pãmântului, uitând de mãsura legalã a autoritãţilor de la Bucureşti, fãrã de care radicala împroprietãrire a ţãrã­nimii nu ar fi avut loc32.

Pentru a înţelege de ce basarabenii percepeau stãpânirea ţaristã ca pe una mai blândã decât administraţia româneascã, trebuie sã ne uitãm la diferenţele structurale dintre Imperiul Rus de dinainte de 1917 şi statul român interbelic. Odatã cu includerea în România Mare, basarabenii s-au gãsit brusc într-un stat modern, în care exista deja o bine-stabilitã legãturã directã, neintermediatã, între orice cetãţean şi autoritatea centralã33. Pânã în decembrie 1918, în aceastã provincie a funcţionat sistemul de administraţie localã bazat pe zemstve, creat în 1864 ca parte a reformelor modernizatoare ale ţarului Alexandru al II-lea şi introdus în Basarabia în 1869. Potri­vit acestui sistem, fiecare localitate şi provincie avea dreptul de a administra diverse probleme care erau scoase de sub controlul guvernului central, precum serviciile publice, între­ţinerea drumurilor, educaţia publicã, serviciile medicale etc. Asemenea probleme erau rezolvate prin grija consiliilor locale, care erau alese direct de cãtre locuitori şi includeau în primul rând mari proprietari de pãmânt, din oficiu în majoritate, dar şi reprezentanţi ai altor categorii sociale din comunitãţile urbane sau rurale respective.

Aceastã tradiţie de guvernare localã, deşi relativ recentã, a reuşit sã inducã ideea cã aceia care administreazã şi, impli­cit, mediazã între comunitãţile locale şi guvernul central reprezentat de ţar, trebuie sã fie cei ce se bucurau de cel mai înalt grad de respect şi încredere în ochii tuturor34. Deşi nu s-ar putea spune cã reprezentanţii ţãranilor au exercitat o influenţã realã în afacerile zemstvelor, simpla lor prezenţã la întruniri era pentru aceştia o garanţie a faptului cã nici o decizie a consiliului nu le putea fi defavorabilã35. Desigur, prin cele de mai sus, nu doresc sã subliniez superioritatea sau eficienţa sistemului introdus de Alexandru al II-lea în încercarea sa de a reorganiza regimul ţarist pe baza ideilor politice occidentale. Ceea ce vreau sã subliniez este diferenţa radicalã dintre tipul de administraţie rusã — în care ţãranii simţeau cã iau parte în mod direct la guvernarea localã — şi sistemul centralizat din România — în care nu exista decât o legãturã impersonalã şi simbolicã între stat şi cetãţean.

Sã vedem cum au perceput ţãranii basarabeni toate aceste transformãri structurale. Administraţia românã a însemnat, în primul rând, sfârşitul sistemului zemstvelor, care însã, conform actului unirii condiţionale din 27 martie 1918, ar fi trebuit menţinut36. În comparaţie cu perioada ţaristã, când ţãranii nutreau convingerea cã erau reprezentaţi, în România Mare, aceştia aveau impresia cã alţii decideau pentru ei în Bucureşti, fãrã a lua în considerare problemele reale locale. Pe scurt, se simţeau brusc excluşi de la orice proces decizio­nal. Apoi, administraţia românã a impus schimbãri sociale prin introducerea pentru prima datã în Basarabia a unui sistem birocratic modern, bazat pe egalitatea cetãţenilor în faţa legii. Ierarhiile ereditare — ajunse mai mult simbolice în interiorul comunitãţilor sãteşti, dar având o tradiţie de sute de ani deja, nealteratã nici în timpul stãpânirii ruse — şi-au pierdut orice semnificaţie în cadrul României Mari37. Toţi ţãranii au devenit brusc egali, simpli cetãţeni, în conformitate cu noile acte de identitate primite. Deşi memoria acestor ierarhii tradiţionale a împiedicat o bulversare totalã a relaţiilor sociale în cadrul comunitaţilor rurale, aceste transformãri au produs totuşi o mare nemulţumire printre cei ce se considerau un fel de nobilime sãteascã.

Statul român a înlocuit, desigur, şi personalul administrativ, trimiţându-şi propriii reprezentanţi în toate provinciile. Este binecunoscut faptul cã numirile în Basarabia, cea mai sãracã regiune, erau considerate mai degrabã o pedeapsã, astfel încât cei ce ajungeau aici nu erau tocmai partea cea mai bunã a funcţionãrimii române38. Prin urmare, nu este de mirare cã aceşti indivizi, ce reprezentau oficial guvernul central, nu se bucurau de prea multã stimã în ochii localnicilor. Cum nu a existat o migraţie internã semnificativã a celor din alte regiuni cãtre Basarabia, interacţiunea cu românii se redu­cea la contactele cu aceşti reprezentanţi ai administraţiei statului, dintre care cei mai vizibili erau perceptorul, poliţistul, învãţãtorul şi preotul39. De departe, perceptorul era cel ce stârnea cele mai multe nemulţumiri prin comportamentul sãu de funcţionar corupt, de individ care profitã de neştiinţa de carte a ţãranilor pentru a-i înşela. Au existat numeroase cazuri în care perceptorii cereau impozitele de câte douã ori, uneori chiar de câte trei ori. Poliţistul era, în multe cazuri, un beţiv care îl seconda pe perceptor în încercãrile de a-i escroca pe ţãrani40. Atitudinea faţã de preot era diferitã. Dupã cum am mai menţionat, cele mai multe dintre familiile basara­bene, dupã îmbrãcãminte, îşi cheltuiau modestul buget la bisericã. De asemenea, trebuie spus cã mulţi dintre preoţi, spre deosebire de perceptori, poliţişti sau chiar învãţãtori, erau fii de ţãrani din Basarabia şi, prin urmare, stabileau un alt tip de relaţie cu sãtenii. În afarã de preot, cel care uneori se mai bucura de stima localnicilor, sau mãcar a pãrţii mai „luminate“ a satului, era învãţãtorul. Totuşi, am mai spus, marea majoritate a ţãranilor vedeau în dascãlul copiilor o ameninţare directã la adresa forţei de muncã din gospodãrie şi, în plus, îl considerau un leneş care fãcuse mai multã şcoalã doar pentru a evita greutãţile muncii câmpului. Pe scurt, doar cineva care era ţãran din tatã în fiu reprezenta un model demn de urmat în mentalitatea basarabenilor care nu cunoscuserã niciodatã o altã lume în afara celei rurale, izolate şi încremenite în timp, în care trãiau.

Concluzii

Desigur, este hazardat sã se facã generalizãri numai pe baza experienţei câtorva sate. Totuşi, amintirile de mai sus aruncã puţinã luminã asupra complexei combinaţii de factori care a împiedicat integrarea basarabenilor — rurali, izolaţi şi analfabeţi — în naţiunea românã. În ciuda eforturilor educaţionale de a-i transforma în cetãţeni români loiali, rezul­tatele au fost mult sub aşteptãri. Limba comunã, un ingredient important al identitãţii naţionale, care poate fi recunoscut chiar şi de cei care nu au trecut prin procesul de educaţie standardizatã, nu a fost suficientã pentru a-i face pe basarabeni sã simtã cã aparţin comunitãţii românilor.

Mai mult, administraţia româneascã nu a fãcut prea multe pentru a-i atrage, a fãcut în schimb multe pentru a-i aliena. Prin urmare, ţãranii basarabeni, al cãror orizont nu depãşea cele câteva sate înconjurãtoare, i-au perceput pe români ca pe o forţã de ocupaţie, aşa cum fusese şi cea ruseascã, dupã cum îşi amintesc cei intervievaţi. Diferenţa consta în faptul cã aveau amintiri mai frumoase din vremea ţaristã. Fãrã a avea cunoştinţã despre profundele transformãri politice şi sociale ce avuseserã loc dincolo de Nistru dupã 1917, basarabenii i-au primit cu bucurie pe sovietici în 1940, crezând cã vor avea de-a face din nou cu stãpânirea ruseascã pe care o cunos­cuserã odinioarã. Numai o micã parte a elitei locale — învãţãtori, preoţi, funcţionari şi ţãrani chiaburi — a fugit peste Prut la venirea armatei sovietice41. În 1944, ştiind deja cã ocupaţia sovieticã echivala cu deportarea în Siberia, mai mulţi au fost basarabenii care s-au decis sã se refugieze în România. Cu toate acestea, majoritatea, mai ales ţãrani, au rãmas „acasã“, preocupaţi sã punã mâna pe cât mai mult din avutul celor ce plecaserã lãsând în urma lor tot ce aveau şi neştiind dacã se vor mai întoarce vreodatã42. Inserţia socialã a refugiaţilor basarabeni în România a fost un proces dureros şi îndelungat. Regimul comunist i-a suspectat ani în şir de anticomunism din cauza refuzului de a rãmâne în Basarabia sovieticã şi i-a urmãrit ca sã-i retrimitã înapoi. Popu­laţia localã, dimpotrivã, îi considera spioni sovietici infil­traţi şi evita orice contacte cu ei. La urma urmei, aceşti refu­giaţi nici nu erau altceva decât cetãţeni de „mâna a doua“, nu români propriu-zis, ci „numai“ basarabeni.

Dacã statul român ar fi avut mai mult timp, este foarte posibil sã fi reuşit transformarea basarabenilor în români. În scurta perioadã dintre cele douã rãzboaie mondiale, însã, în condiţiile ilustrate mai sus, eforturile de omogenizare ale sta­tului român nu au reuşit sã converteascã identitatea pre-mo­dernã, regionalã, a basarabenilor într-una modernã, naţio­nalã. De aceea, proiectul sovieticilor de a construi naţiunea mol­do­veneascã a gãsit în Basarabia condiţii favorabile. La reuşita acestui proiect, însã, a contribuit substanţial şi experienţa frustrantã a basarabenilor din perioada în care au fost parte a României Mari. Tristele amintiri ale acestei peri­oade supra­vieţuiesc şi astãzi, transmise din generaţie în generaţie43.

În încheiere, se poate spune cã, atâta timp cât existã un sprijin semnificativ pentru susţinãtorii doctrinei celor douã state, moldovenii doresc sã rãmânã o naţiune separatã44. Din perspectiva româneascã, toţi sunt de acord cã moldovenii sunt, de fapt, români, dar nici unul dintre guvernele postcomuniste, din motive diferite, nu a luat în considerare ideea reunificãrii celor douã ţãri ca proiect politic45. Proiectul reunificãrii, totuşi, poate fi o „frumoasã din pãdurea adormitã“. S-ar putea trezi la un moment dat, nu sub forma naţionalistã a reconstituirii României Mari, ci sub una post­mo­dernã, atunci când procesul de extindere a Uniunii Europene va atinge şi aceastã regiune uitatã în timp.

 

 

Note

1 Cercetarea de faţã se bazeazã pe interviuri luate unui grup de basarabeni, compus din învãţãtori, preoţi, mici funcţionari şi ţãrani, proveniţi din partea de nord a regiunii, din comunele: Sofia, Hãsnãşeni şi Alexãndreni. Toţi sunt supravieţuitori ai generaţiei care s-a refugiat în România în 1940 sau în 1944. Toţi sunt parte a unei generaţii care a pãstrat vie speranţa reunificãrii, lucru care trebuie neapãrat avut în vedere atunci când este analizatã atitudinea lor extrem de criticã faţã de administraţia româneascã din perioada interbelicã pe care o prezintã lucrarea mea.

2 Discut aici numai cauzele care au împiedicat integrarea naţionalã a populaţiei vorbitoare de limba românã din Basarabia. Problema mai complexã a integrãrii diferitelor mino­ritãţi etnice din aceastã regiune reprezintã un subiect separat, care necesitã o altã analizã.

3 Relaţia dintre coeziunea socialã şi identitatea colectivã în perioada modernã în comparaţie cu cea din perioada premodernã este analizatã în Gellner (1987).

4 Integrarea naţionalã a unei populaţii preponderent ţãrã­neşti implicã un proces de lungã duratã. Aşa cum aratã Eugen Weber (1976), integrarea Franţei rurale în cadrul ­naţiunii moderne franceze a avut loc la mult timp dupã Revo­luţia Francezã, mai precis în perioada 1870-1914, atunci când satele au putut fi scoase din izolarea lor şi conectate la lumea exteri­oarã, iar modul de viaţã tradiţional ţãrãnesc s-a modificat radi­cal. Weber identificã mai mulţi „agenţi ai schim­bãrii“, adicã modalitãţi şi mijloace de a deschide comunitã­ţile rurale izolate spre valorile comunitãţii naţionale „ima­gi­nate“, precum: construirea reţelei de drumuri, migra­rea forţei de muncã dintr-o regiune în alta, socializarea comunã în armatã, unificarea ­programei şcolare şi preponderenţa în cadrul acesteia acordatã unor discipline precum istoria şi geo­­grafia, care au potenţialul de a unifica naţiunea în jurul unor simboluri şi mituri.

5 Procesul de formare a identitãţii naţionale la românii ardeleni a fost analizat pe larg în Mitu (1997).

6 Într-adevãr, refugiaţii din Transilvania şi Banat au fost uluiţi de faptul cã românii din Basarabia nu aveau nici un sentiment de identificare naţionalã cu românii de peste Prut. Onisifor Ghibu, care a participat activ la implementarea sistemului educaţional românesc în Basarabia, descrie cu amã­rãciune faptul cã basarabenii nu aveau nici un fel de entuziasm pentru învãţarea limbii române literare sau a istoriei românilor. Aceastã atitudine îi caracteriza pânã şi pe învãţãtorii vorbitori de limbã românã (Ghibu, 1990, 1996, 1997).

7 Politica de rusificare gradualã prin schimbãri succesive ale statutului administrativ al Basarabiei şi prin introducerea treptatã a limbii ruse în bisericã şi şcoli a fost analizatã în Nistor (1991: 178-197 şi 226-276). Oricât de importante au fost aceste schimbãri, mi se pare cã, întrucât majoritatea popu­laţiei era analfabetã, ele au rãmas fãrã urmãri importante pentru populaţia ruralã, atingând numai elita. Politica de modi­ficare a hãrţii etnice a Basarabiei prin strãmutarea unor grupuri etnice diferite (germani, ruşi, ucraineni, cazaci şi evrei) a avut mai mult succes, transformând aceastã regiune preponderent româneascã într-una multietnicã. Ca rezultat al acestei politici, procentul populaţiei vorbitoare de limba românã, de moldoveni dupã cum sunt consemnaţi în recensãminte, a scãzut constant. Datele culese de ruşi în 1817, estimeazã la 86% populaţia moldoveneascã din Basarabia (Nistor, 1991: 203). O statisticã militarã rusã publicatã în 1871 indicã un procent de 67,4% de moldoveni din totalul populaţiei Basarabiei, în timp ce ultimul recensãmânt rusesc din 1897 aratã cã moldovenii, clasificaţi astfel dupã limba maternã, reprezentau numai 47,58% (Boldur, 2000: 112-113).

8 În cazul României, trebuie subliniat faptul cã statul-na­ţiune a fost creat înaintea naţiunii. Ideile naţionale au fost propagate chiar de cãtre elita guvernantã din Principatele Unite, ulterior devenite România. Dupã cum formuleazã John Breuilly, „naţionalismul a fost în primul rând un vehi­cul pentru manevrele nobilimii pãmântene, care încerca sã se foloseascã de influenţa strãinã pentru a maximiza independenţa localã“ (Breuilly, 1982: 137, traducerea mea). Folosind categoriile definite de Peter Sugar (1969) pentru naţionalismul est-european, naţionalismul românesc poate fi definit ca fiind birocratic din moment ce liderul mişcãrii naţionale în Vechiul Regat a fost guvernul însuşi. Cu referire la fazele defi­nite de Miroslav Hroch, se poate spune cã statul-naţiune român a fost creat înainte de intrarea în faza C, în care ideile naţionale ajung sã fie interiorizate de mase largi ale populaţiei. Dupã Hroch (1985), o mişcare naţionalã trece prin trei faze: A) perioada de interes academic, fãrã implicaţii politice; B) perioada de agitaţie patrioticã, în care numai o micã elitã susţine ideile naţionale; C) perioada unui suport de masã pentru ideile naţionale.

9 Transformarea limbii române a avut loc cu precãdere în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea şi a implicat nu numai schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin, dar şi importul unei foarte mari pãrţi a vocabularului curent din alte limbi romanice, în special francezã şi italianã. Aceastã schimbare radicalã a limbii a oferit mai târziu argumente celor ce susţin cã limba românã şi cea moldoveneascã sunt douã limbi diferite. Mai multe amãnunte despre disputa lingviştilor asupra limbii moldoveneşti vezi în King (2000: 64-72).

10 În perioada postbelicã, odatã ce şi România a devenit o ţarã comunistã, argumentele sovietice s-au modificat. Isto­ricii sovietici susţineau acum cã moldovenii sunt o naţiune separatã deoarece trecuserã printr-un proces normal de construcţie naţionalã în secolul al XIX-lea, simultan cu România, dar pe o cale separatã (King, 2000: 26, 59-62, 106-110). Acest tip de argument este şi astãzi folosit de cãtre „avocaţii“ mol­do­venitãţii, precum Stati (2004).

11 Spre comparaţie, în 1930, în zonele urbane din celelalte provincii alipite României, românii reprezentau 33% în Bucovina şi 34,7% în Transilvania; în timp ce în Vechiul Regat, 74,3% din populaţia urbanã era de origine românã (Livezeanu, 1995: 10).

12 O comparaţie a dezvoltãrii economice a României interbelice pe regiuni istorice, datând chiar din aceastã perioadã se poate gãsi în Forter şi Rostovsky (1931: 213-242).

13 De fapt, printre factorii care condiţioneazã apariţia naţiunilor moderne definiţi de adepţii paradigmei modernist-constructiviste a procesului de creare a naţiunilor, industrializarea ocupã un loc important. Industrializarea genereazã migraţie de la sat la oraş şi dintr-o regiune în alta, rupând astfel legãturile locale tradiţionale şi favorizând integrarea în comunitãţi lãrgite. Dupã Eric Hobsbawm (1990), o naţiune nu poate apãrea decât în contextul unui anumit stadiu de dezvoltare tehnologicã şi economicã.

14 Aceastã politicã de integrare naţionalã prin educaţie şi propagandã culturalã a fost analizatã în detaliu în Livezeanu (1995: 97-120). Guvernele liberale din perioada interbelicã, dupã cum demonstreazã autoarea, s-au bazat enorm pe rolul pe care l-ar putea juca şcoala primarã în procesul de construire a naţiunii române. În Basarabia, ca şi în alte regiuni, a fost implementat un sistem de învãţãmânt de masã standardizat şi obligatoriu, similar cu cel care funcţionase în Vechiul Regim, care avea drept scop dezvoltarea unei culturi de masã comune.

15 Lecţiile aveau de obicei loc în bodega satului, pentru cã aceasta era singura clãdire din sat care avea o salã mai mare cu mese şi scaune. Acest proces antebelic de instrucţie mi-a fost descris de mai mulţi învãţãtori basarabeni, printre care Ion Motruc şi Vasile Moraru din Alexãndreni, Teofana şi Petre German din Hãsnãşeni, precum şi de bunicul meu, Nicolae Mãgãleasa, învãţãtor în satul Sofia. Eugen Weber descrie un sistem similar, în uz în Franţa secolului al XIX-lea (Weber, 1976: 305).

16 Unul dintre intervievaţii mei şi-a amintit cã mama lui nu apucase sã înveţe decât cum sã deseneze litera „a“, pentru cã dupã prima zi de şcoalã, învãţãtorul şi sãtenii nu s-au putut înţelege cu privire la plata serviciilor.

17 În afarã de pãrerile exprimate de cei intervievaţi de mine, Charles Upson Clark, un observator american al Basarabiei interbelice, a întâlnit aceeaşi concepţie ţãrãneascã cu privire la copii (Clark, 1932: 84).

18 Pentru rezultatele acestui proiect, cât şi pentru criticile fãcute în special de naţional-ţãrãnişti, vezi Livezeanu (1995: 35-41).

19 Acest aranjament a funcţionat pentru cã în satele basa­ra­bene exista o bine-împãmântenitã instituţie de ajutor reciproc, cunoscutã sub numele de clacã. Prin acest sistem, toţi sãtenii contribuiau la fiecare construcţie a unei case noi prin munca oferitã gratis proprietarului în schimbul promisiunii nescrise cã acesta îi va ajuta la rândul lui atunci când vor avea nevoie.

20 Dupã datele cuprinse în Nistor (1991: 308), pânã la pri­mul rãzboi mondial, nu exista nici o şcoalã primarã româ­neascã, în timp ce în 1920-21 erau deja 1233, pentru a ajunge în 1932-33 la 2185.

21 Procentul ştiutorilor de carte din zona ruralã era şi mai scãzut, numai 34,1%, în timp ce media pe zona ruralã a României era de 51,3%. Procentul corespunzãtor zonei urbane era considerabil mai ridicat: 62,6%, dar acest lucru nu avea o mare însemnãtate pentru procesul de construcţie naţio­nalã, din moment ce elementul românesc era foarte slab reprezentat în oraşe. Rata de analfabetism din Basarabia distona cu cea din restul regiunilor istorice. În 1930, fostele teritorii austro-un­gare înregistrau cel mai ridicat procent de ştiutori de carte: Banatul 72,0%; Transilvania 68,3%, Bucovina 65,7%; Crişana-Maramureş 61,5%. Provinciile Vechiului Regat se aflau în jurul mediei pe ţarã: Valahia 57,6%; Moldova 57,0%; Dobrogea 52,9%; Oltenia 49,5% (Iacob şi Iacob, 1995, vol. 1: 63).

22 Dupã cum au sugerat mai mulţi intervievaţi, frenezia iniţialã pentru construirea de şcoli trebuie explicatã în termeni de prestigiu. În mod obişnuit, o comunitate ruralã nu decidea cã trebuie sã construiascã o şcoalã pentru cã ar fi interiorizat importanţa acestui lucru în viaţa satului, ci pentru cã auzise cã vreunul dintre satele vecine fãcea deja acest lucru. Acelaşi tip de logicã tradiţionalistã îi fãcea pe ţãrani sã-şi construiascã locuinţe spaţioase pentru a nu fi mai prejos decât vecinii, în timp ce ei nu se foloseau în mod curent decât de bucãtãrie, care era şi camera de dormit a întregii familii. Restul casei stãtea nefolositã, umplutã cu covoare şi alte obiecte ce stãteau ca mãrturie a averii familiei.

23 Toţi învãţãtorii basarabeni pe care i-am intervievat, toţi fiii de ţãrani la rândul lor, au confirmat cã s-au confruntat cu acest tip de atitudine ostilã faţã de şcoalã a sãtenilor.

24 Asemenea profesii nu se bucurau de mare consideraţie în ochii ţãranilor din cauzã cã ele presupuneau un stil diferit de viaţã, dependent de cele cumpãrate de la piaţã în lipsa unei gospodãrii personale care sã producã cele necesare. În mentalitatea ţãrãneascã, specificã unei economii naturale, acest lucru era considerat nevrednic pentru un adevãrat gos­podar, care trebuia sã se îngrijeascã singur de tot ceea ce avea nevoie familia sa şi nu sã cumpere de la alţii.

25 Abia treptat, odatã cu primele generaţii de studenţi pro­veniţi de la sate, care s-au integrat cu succes în oraşe, ţãranii au început sã înţeleagã cât de importantã poate fi edu­caţia în viaţa unui om. Acest lucru s-a întâmplat, însã, numai târziu, spre sfârşitul anilor ’30. De exemplu, în cazul Sofiei şi Alexãndrenilor, primii absolvenţi proveniţi din familii ţãrã­neşti au fãcut parte din promoţia 1938.

26 Un inventar detaliat al drumurilor şi cãilor ferate construite sau modernizate sub administraţia româneascã în Basarabia se gãseşte în Nistor (1991: 323-331).

27 86,06% din terenul agricol al Basarabiei era cultivat cu cereale în 1938 (Madgearu, 1940: 45). Cerealele ocupau pri­mul loc pe întreg teritoriul României interbelice, dar procentul mediu de suprafaţã cultivatã cu cereale pentru întreaga ţarã — 66,05% — era considerabil mai mic decât cel din Basarabia (Roberts, 1951: 376).

28 Geo Bogza, cunoscut pentru vederile lui de stânga, ne-a lãsat în reportajele sale descrieri foarte sumbre ale vieţii sãrã­cã­cioase a basarabenilor. El a remarcat printre altele obiceiul de a purta hainele pe o faţã, apoi de a le întoarce pe dos la croitor şi a le purta din nou. Acest lucru dubla viaţa hainelor şi îi priva pe mulţi croitori de şansa de a face vreo hainã nouã în cariera lor (Bogza, 1991: 64-66).

29 Pentru gospodãriile care aveau între 0,1 şi trei hectare de pãmânt, cea mai mare parte a cheltuielilor se fãcea pentru îmbrãcãminte. Totuşi, comparând suma medie pe care o aloca pentru haine o astfel de familie din Basarabia — 206 lei — cu suma cheltuitã de o familie similarã din Transilvania — 3663 lei, se poate vedea cu uşurintã cât de sãracã era aceastã regiune faţã de restul ţãrii. Chiar şi familiile relativ bogate, cu peste zece hectare de pãmânt, nu cheltuiau prea mult pentru educaţie: aproximativ nouã lei pentru rechizite şi între 13 şi 162 de lei pe cãrţi şi ziare (Golopenţia şi Georgescu, 1941: 289).

30 Nivelul de sãrãcie din Basarabia comparativ cu alte regiuni ale României Mari poate fi mãsurat şi comparând statisticile referitoare la impozitele plãtite cãtre stat. Urmã­rind impozitele directe pe venituri, se poate vedea imediat cã Basarabia avea contribuţia cea mai micã la bugetul central, care reprezenta aproximativ jumãtate din media pe Vechiul Regat. Pentru anul 1929, de exemplu, impozitul mediu plãtit în Vechiul Regat era de 450 lei, în Transilvania de 300 lei, în Bucovina de 274 lei, iar în Basarabia de numai 223 lei (Forter şi Rostovsky, 1931: 223-224 şi 238).

31 Începând din iulie 1917 şi pânã la sfârşitul anului, ţãranii basarabeni au reuşit sã punã mâna pe douã treimi din marile moşii (Roberts, 1951: 33).

32 Mai mult, 1917 a rãmas în memorie ca un an extraordinar, când toatã lumea mânca numai cozonac fãcut din cea mai finã fãinã luatã din cãmãrile boiereşti, în timp ce anul urmãtor — primul sub români — a fost unul de mare secetã, cu recolte foarte slabe şi, implicit, foamete. Aceastã informa­ţie mi-a fost transmisã de bunica mea, Antonia Zavat.

33 În conformitate cu paradigma modernist-constructi­vistã, stabilirea unei administraţii de tip modern într-un stat, care se bazeazã pe o legãturã directã între fiecare cetãţean şi autoritatea centralã, este o altã precondiţie a procesului de con­strucţie naţionalã. Mai multe despre relaţia dintre crearea sta­tului modern şi apariţia naţionalismului vezi în Hobsbawm (1990: 80-100).

34 Ţãranii basarabeni îşi alegeau conducãtorii dintre membrii comunitãţii dupã prestigiul care era, în general, conferit de averea relativã a respectivei persoane. Aceastã situaţie nu îşi avea originea în vreo mentalitate ţãrãneascã mer­cantilã, ci în convingerea cã aceia care au ajuns mai bogaţi decât alţii din comunitatea satului îşi datoreazã ave­rea faptului cã sunt şi cei mai harnici şi cei mai înţelepţi. În fond, singura mãsurã a averii într-o economie agrarã era datã de pose­siunea asupra pãmântului, iar singura sursã de acumulare provenea din munca susţinutã a câmpului şi din cheltuiala chibzuitã a venitului rezultat. Numai astfel, putea sã devinã mai bogat un ţãran activând într-o economie pur agrarã. Aceastã opinie a fost exprimatã de aproape toţi cei intervie­vaţi. În acelaşi timp, ţãranii aveau convingerea fermã cã doar cei mai buni dintre ei trebuie sã îi conducã. Din acest motiv, dupã ce sovieticii au ocupat Basarabia, în 1940, mulţi au înţeles foarte repede cã regimul comunist nu poate fi decât o anomalie, din moment ce numea în noile soviete locale tocmai pe cei mai sãraci, mai leneşi şi mai beţivi dintre ei.

35 O opinie identicã cu a celor intervievaţi de mine a fost înregistratã de B.N. Cicerin, care a fost membru în consiliul local din provincia Tambov. „Îi tratãm pe deputaţii ţãrani ca pe egalii noştri,… dar cei mai mulţi dintre ei nu sunt decât simpli spectatori. Noi… le cerem opinia în problemele pe care ei le cunosc îndeaproape şi care sunt legate direct de propriile lor interese; totuşi rareori vreunul dintre ei se hotã­rãşte sã ia cuvântul. Foarte important este faptul cã ei sunt martori la ceea ce se întâmplã la întruniri şi cã pot vota pentru cei în care au încredere. Astfel ei pot spune celorlalţi cã afacerile zemstvei sunt conduse corect, fãrã prejudicii la adresa ţãranilor şi, mai ales, cu mare atenţie la nevoile şi inte­resele lor.“ Acest fragment a fost tradus din rusã în englezã şi publicat în McCauley şi Waldron (1988:70). Traducerea în limba românã îmi aparţine.

36 Sistemul zemstvelor a fost abolit în decembrie 1918, dar instituţiile româneşti au preluat diversele atribuţii admi­nistrative numai treptat. În privinţa integrãrii administrative a Basarabiei în România Mare, vezi Suveicã (1999: 125-145).

37 În privinţa ierarhiilor sãteşti, monografiile alcãtuite de echipele studenţeşti coordonate de Dimitrie Gusti sunt extrem de relevante. Dupã informaţiile culese în satele basa­rabene în anii ’30, ierarhia socialã cuprindea trei „stãri“: dvorenii, mazilii şi ţãranii. Administraţia rusã a pãstrat aceastã ierarhie, punând fiecare stare sub altã autoritate (Gusti, 1934: 237-280).

38 Este interesant de adãugat faptul cã majoritatea celor ce ajungeau în Basarabia proveneau în special din Muntenia şi erau mai ales bruneţi, ceea ce în ochii localnicilor, mai ales blonzi, reprezenta un tip antropologic diferit, nicidecum unul înrudit.

39 La nivelul unui sat, singurii reprezentanţi erau învãţãtorul şi preotul. Perceptorul şi poliţistul, la care se adãuga notarul, erau numiţi numai în comune.

40 Tactica unora dintre perceptori era sã ia bani fãrã sã emitã chitanţe, susţinând cã oricum ţãranii nu le puteau citi, sau sã emitã chitanţe pentru sume mai mici decât cele care le fuseserã înmânate. Astfel, se puteau întoarce şi cere din nou impozitul datorat statului. Spre exemplu, în Alexãndreni, era celebru cazul perceptorului Novac. Un ţãran s-a înfuriat atât de tare când acesta a venit pentru a treia oarã sã cearã aceeaşi bani încât l-a trântit la pãmânt, a fost reclamat şi a trebuit sã se judece mai bine de zece ani cu Novac. Poliţistul care l-a ares­tat pe respectivul ţãran i-a cerut o sumã de bani echivalentã cu preţul unei vaci numai pentru a nu-l pune în lanţuri în momentul arestãrii. Ţãranul a fost pânã la urmã achitat în 1944, dar a trebuit sã cheltuiascã enorm de mulţi bani pentru a câştiga procesul.

41 Experienţa refugiaţilor basarabeni din 1940 în România a fost, de asemenea, extrem de frustrantã datoritã atitudinii „fraţilor lor de peste Prut“, care i-au tratat ca pe nişte cetãţeni de mâna a doua (Mihail, 1999).

42 Bunicul meu, Nicolae Mãgãleasa, mi-a povestit scene apocaliptice din ziua plecãrii, cu oameni care îşi disputau ani­malele celor plecaţi trãgând de ele pânã le rupeau în bucãţi.

43 Aceastã afirmaţie se bazeazã pe sondajele fãcute pe câteva generaţii de studenţi din Republica Moldova, care au studiat sau studiazã încã la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universitãţii Bucureşti.

44 Mai multe despre originile independenţei moldovene din epoca Gorbaciov vezi în Fruntaşu (2002).

45Totuşi, trebuie spus cã România a fost prima ţarã care a recunoscut independenţa Moldovei. Mai mult, a oferit imediat burse studenţilor basarabeni, a îngãduit circulaţia peste graniţã fãrã vizã şi fãrã paşaport, a stabilit comitete ministeriale pentru relaţiile bilaterale cu Republica Moldova. La nivel neguvernamental, s-au înfiinţat asociaţii culturale, cea mai cunoscutã fiind „Pro Basarabia şi Bucovina“, precum şi multe alte reţele de cooperare la niveluri mai informale. Prin urmare, pentru o vreme, a putut pãrea cã se merge spre o unificare treptatã a celor douã ţãri. O criticã destul de durã a ambelor guverne pentru ezitãrile de a grãbi unirea într-o peri­oadã în care, prin colapsul Uniunii Sovietice, circumstanţele deveniserã favorabile se gãseşte la Zub (1995).

* Text publicat în volumul: Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova – coordonator Monica Heintz, ed. Curtea Veche, 2007. Textul a apărut cu acordul editurii.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.