Conştiinţa unui liberal

Paul Krugman

Autor al unei rubrici bisăptămânale de opinie editorială care apare în New York Times şi al unui blog zilnic intitulat „Conştiinţa unui liberal“, Krugman a fost desemnat Publicistul Comentator al Anului în 2008 de revista Editor and Publisher. Krugman e unul dintre promotorii teoriei „noului comerţ”, iar pentru contribuţia sa în domeniul economiei i s-a acordat în 1991 medalia „John Bates Clark”, o distincţie a Asociaţiei Economice Americane. Pentru demersul lui analitic în materie de scheme de comerţ şi localizare a activităţii economice a primit Premiul Nobel pentru Economie în 2008. Washington Monthly îl consideră cel mai important analist politic al Americii, The Economist l-a declarat cel mai renumit economist al generaţiei lui, dar faima sa a depăşit spaţiul american: în 2004 a fost recompensat cu Premiul Principe de Asturias. A predat la Yale, MIT and Stanford, iar în prezent este profesor de economie şi afaceri internaţionale la Princeton University. A scris sute de articole, inclusiv pentru Foreign Affairs, Harvard Business Review, Forbes, şi peste douăzeci de cărţi, printre care Pop Internationalism (1996), The Accidental Theorist (1998), The Great Unraveling (2003). Cele mai recente sunt Conştiinţa unui liberal (2007) şi Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008 (2008).

POLITICA INEGALITĂŢII – capitolul nr.8.

Carte apărută la Editura Publica. Acest capitol apre cu acceptul editurii.

Timp de şase ani, din 1994 până la sfârşitul administraţiei Clinton, Congresul republican şi preşedintele democrat au dus o luptă acerbă pentru putere. Drama punerii sub acuzare din 1998 este evenimentul pe care şi-l amintesc cei mai mulţi oameni. Însă blocarea guvernului din 1995, care a ţinut mai curând de probleme de stat decât de comportamentul personal, a fost mai relevantă. A fost o luptă deschisă a viziunilor diferite asupra guvernării şi societăţii.

Blocarea a apărut în primul rând pentru că Newt Gingrich, preşedintele Camerei Reprezentanţilor, încerca să impună un plan care ar fi redus semnificativ finanţarea MediCare1 şi care, la fel de important, le-ar fi dat persoanelor în vârstă şi sănătoase un imbold puternic să renunţe la MediCare, subminând universalitatea programului şi a fundamentului său financiar. În realitate, Gingrich a vrut să supună MediCare unei morţi lente prin strangulare. Gingrich dispunea de suficiente voturi pentru a obţine votarea planului său în cadrul Congresului, însă nu avea suficiente voturi pentru a înfrânge vetoul prezidenţial. Astfel încât a încercat să-i forţeze mâna lui Clinton, refuzând guvernului federal fondurile de care acesta avea nevoie pentru a putea funcţiona.

Blocarea federală nu înseamnă literalmente că toate birourile federale ar fi încuiate şi închise. Aproximativ jumătate din forţa de muncă federală a rămas la slujbă şi cele mai importante servicii au fost menţinute în funcţiune. Însă cruzimea evenimentului a fost, totuşi, remarcabilă: republicanii voiau să-şi arate muşchii punând la încercare capacitatea guvernului de a funcţiona, în hotărârea lor de a distruge unul dintre stâlpii caracterului de stat al asistenţei sociale al Statelor Unite.

După cum s-a dovedit în cele din urmă, Gingrich i-a judecat greşit atât pe preşedintele Clinton, cât şi electoratul. Clinton a rămas neclintit. Publicul l-a acuzat pe Gingrich, nu administraţia Clinton, pentru situaţia creată şi în cele din urmă republicanii au dat înapoi. Încercarea de punere sub acuzare a lui Clinton, trei ani mai târziu, care pare de altfel mai curând un eveniment bizar, este cel mai bine înţeleasă ca o încercare de răzbunare a lui Gingrich. Situaţia din 1995 a demonstrat cât de partizană devenise politica americană — şi spre deosebire de încercarea de punere sub acuzare, confruntarea din 1995 a demonstrat care era de fapt obiectul partizanatului.

Multe personalităţi, atât din presă, cât şi din politică suferă de o maladie pe care unii liberali au început să o numească „broderism“2 şi care îi face să deplângă dispariţia bipartizanatului, dar să vorbească de parcă incapacitatea de a se înţelege a politicienilor din zilele noastre este rezultatul unui misterios defect de caracter. Fără îndoială că unii dintre politicienii noştri importanţi au din belşug defecte de caracter — Clinton a avut problemele lui—, şi Gingrich, care întreţinea propria sa relaţie cu o subalternă chiar în timp ce denunţa imoralitatea lui Clinton, a dat dovadă de o combinaţie de grandoare şi ipocrizie rară chiar şi în rândurile politicienilor. Însă politica, nu personalităţile, este cauza pentru care lumea aceasta politică a devenit atât de înverşunată şi de partizană.

Marea epocă a bipartizanatului nu a reprezentat o reflectare a caracterului nobil al unei generaţii anterioare de politicieni ci, dimpotrivă, a reflectat natura atenuată a conflictului politic într-o epocă în care partidele nu erau atât de distanţate între ele în problemele fundamentale. După alegerile din 1948, republicanii au decis că realizările proiectului New Deal nu puteau să fie răsturnate şi au încetat să mai încerce, în vreme ce democraţii, care realizaseră o revoluţie în anii ’30 şi ’40, se consacraseră unui program de reforme progresive. Rezultatul a fost o eră cu durata unei generaţii de partizanat redus. Epoca aceea s-a încheiat şi partizanatul acerb a reapărut când republicanii s-au răzgândit a doua oară. Motivul pentru care există atât de multă ură între aceste două partide în zilele noastre este că, începând din anii ’70, Partidul Republican a devenit, din nou, un partid definit de opoziţia sa faţă de impozitarea celor bogaţi şi faţă de ajutoarele pentru cei săraci şi pentru clasa de mijloc, un partid dispus în acelaşi timp să facă orice ar fi fost necesar pentru a promova această agendă.

Înţelegerea naturii divizării partizane este una; înţelegerea cauzelor acesteia este cu totul altceva. De fapt, virajul spre dreapta al Partidului Republican ne pune în faţa a două mari întrebări. În primul rând, de ce ar lansa unul din cele două mari partide politice ale Americii o cruciadă destinată să destrame statul asistenţei sociale într-o epocă a creşterii rapide a inegalităţii, într-o epocă în care impozitarea celor bogaţi spre beneficiul clasei sărace şi clasei de mijloc ar fi trebuit să crească în popularitate, nu să scadă în popularitate? În al doilea rând, de ce a fost capabil Partidul Republican să câştige atât de multe alegeri, în ciuda agendei sale economice antipopuliste?

În acest capitol voi încerca să răspund la prima din aceste întrebări, rezervând cea de-a doua întrebare pentru capitolul următor. Însă înainte de a trece la răspuns, daţi-mi voie să mă ocup de o obiecţie frecvent întâlnită: afirmaţia că orice ar spune, partidele nu spun lucruri prea diferite.

Divizarea partizană

În cursul campaniei din anul 2000, Ralph Nader i-a luat în derâdere pe politicienii ambelor partide numindu-i „republicraţi“, reprezentanţi imposibil de distins între ei, ai intereselor banului. Chiar şi în alegerile acelea, când George W. Bush a făcut cumva ca presa să-l descrie ca fiind moderat, majoritatea americanilor au fost în dezacord şi, în acest moment, majoritatea americanilor consideră ambele partide ca fiind într-adevăr foarte diferite. Și totuşi, modul în care sunt percepute partidele poate să nu fie un reper bun în privinţa a ceea ce fac practic. Chiar sunt ele atât de diferite?

Când Nader a devenit cunoscut, în anii ’60, partidele erau într-adevăr similare, aşa cum spune el. Până la mijlocul anilor ’70, era dificil din multe puncte de vedere să faci o distincţie între partide: John F. Kennedy a redus impozitele, Richard Nixon le-a mărit şi votul la legile importante adeseori a implicat o semnificativă depăşire a limitelor partidelor în ambele direcţii. De exemplu, o parte importantă din sprijinul pentru legislaţia din 1965, care a creat MediCare şi MedicAid, a venit din partea republicanilor, în vreme ce o opoziţie semnificativă a venit din partea democraţilor. În cadrul votului final din Cameră, şaptezeci de republicani au votat pentru, în vreme ce patruzeci şi şapte de democraţi au votat împotrivă. Însă aceasta s-a întâmplat într-o altă eră politică.

Pentru a vedea cât de mult s-au schimbat lucrurile, să luăm un indicator uşor măsurabil al diferenţelor partizane: politica în privinţa impozitelor, în special politica în privinţa impozitelor care îi privesc pe bogaţi. Reagan, Clinton şi George

W. Bush şi-au început mandatele, fiecare, cu o schimbare majoră în politica impozitării. Reagan şi Bush au redus impozitele pentru bogaţi; Clinton le-a mărit.

Mai exact, Reagan şi-a început mandatul cu o reducere semnificativă a ratei impozitării veniturilor personale şi cu o reducere semnificativă a ratei impozitării efective a profiturilor corporatiste. Ambele măsuri au adus beneficii disproporţionat de mari familiilor cu venituri ridicate, care plăteau de la bun început impozite mult mai mari şi, de asemenea, erau proprietarele acţiunilor care beneficiau de pe urma impozite-lor corporatiste reduse. În schimb, Clinton a mărit rata impozitelor pe venituri pentru segmentul cel mai bogat, eliminând în acelaşi timp limita superioară de impozitare pentru Medi-Care — în principal lovind acelaşi grup de elită care fusese principalul beneficiar al reducerii impozitelor de către Reagan. Bush a redus impozitele de două ori, în 2001 şi în 2003, exploatând scurta iluzie de succes în Irak pentru a forţa aprobarea celei de a doua reduceri a impozitelor. Prima reducere a coborât foarte mult rata de impozitare a veniturilor şi a redus impozitul pe proprietăţi, care îi viza numai pe cei bogaţi, în vreme ce a doua reducere a coborât impozitele pentru dividende şi câştigul de capital, din nou spre beneficiul principal al americanilor cu veniturile cele mai ridicate.

În Tabelul 6 se observă rata de impozitare efectivă actuală, impusă celui mai bogat procent din populaţia Statelor Unite — respectiv, procentul din venituri pe care oamenii din acest grup (care corespunde actualmente unor venituri de aproximativ 425 000 de dolari pe an sau mai mult) l-au plătit propriu-zis — pentru anii menţionaţi. Cu certitudine, bogaţii au câştigat foarte mult în perioada administraţiei lui Reagan şi Bush II, pierzând foarte mult în perioada administraţiei lui Clinton. (Atât în cursul administraţiei Reagan, cât şi al administraţiei Clinton, modificările iniţiale ale politicii de impozitare s-au erodat cu timpul, fiecare preşedinte trebuind să facă faţă unui Congres controlat de partidul din opoziţie, însă ideea rămâne valabilă.)

În cea mai mare parte a lor, aceste impozite au fost votate aproape exclusiv de către partidele respective. Creşterea impozitelor din cursul administraţiei Clinton–Gore, din 1993, a fost aprobată de Cameră fără niciun vot din partea republicanilor; reducerea de impozite a lui Bush din 2003 a fost votată de Cameră cu un singur vot împotrivă din partea unui republican şi numai şapte voturi democrate pentru. În 2005, Legea combustibililor pentru securitatea Americii — în esenţă, o scutire de impozite pentru companiile petroliere — a fost votată la o diferenţă de un singur vot, numai treisprezece republicani votând împotrivă şi niciun democrat nevotând pentru.

TABELUL 6. RATELE MEDII ALE IMPOZITELOR FEDERALE PENTRU CEI MAI BOGAŢI 1 LA SUTÃ DIN AMERICANI

1980 34,6
1982 27,7
1992 30,6
1994 35,8
2000 33,0
2004 31,1

 

Sursa: Oficiul pentru Buget al Congresului, „Ratele efective federale istorice de impozitare“, http://www.cbo.gov/ftpdoc.cfm?index=7718&type=1.

Recordul de cheltuieli poate părea mai puţin clar, dar aceasta doar din cauză că partidele au fost mai puţin capabile să îşi implementeze agendele.

Iniţial, Reagan a încercat să facă reduceri drastice la capitolul Asigurări Sociale, dar a abandonat încercarea după ce s-a confruntat cu o reacţie copleşitoare din partea Congresului şi a populaţiei. Cu toate acestea, Reagan a reuşit să obţină aprobarea unor noi regulamente, care reduceau ajutoarele prevăzute prin programul timbrului alimentar, a ajutorului pentru familiile cu copii dependenţi şi a asigurărilor de şomaj. Este bine cunoscut faptul că Bill Clinton a încercat să introducă o formă de asigurări universale de sănătate — şi a eşuat complet. În schimb, a reuşit să obţină o creştere substanţială a Creditului pentru impozitul pe venitul realizat, care măreşte venitul muncitorilor cu salarii reduse.

După ce alegerile din 1994 le-au dat controlul asupra Congresului, republicanii au încercat — după cum am văzut — să submineze finanţarea programului MediCare. Nu au reuşit şi Bush cel tânăr a obţinut, în realitate, o extindere semnificativă a programului MediCare, pentru acoperirea medicamentelor prescrise de medic. Însă în mod evident, s-a intenţionat ca această măsură să asigure acoperire politică, iar noul program a fost conceput într-un mod care favoriza interesele companiilor pro-ducătoare de medicamente. Mai mult de-atât, introducându-se subsidii masive pentru planurile MediCare Advantage, prin care banii contribuabililor sunt direcţionaţi prin intermediari din sectorul privat, legea MediCare promovată de Bush a fost un mare pas înainte către scopul de privatizare a programului, urmărit de Gingrich. În 2005, Bush a căutat să privatizeze parţial Asigurările Sociale, reducând în acelaşi timp promisele ajutoare viitoare; dacă ar fi fost implementat, planul lui Bush ar fi eliminat asigurările sociale tradiţionale într-un interval de câteva decenii. Totuşi, la fel ca şi încercarea lui Reagan de a reduce asistenţa socială, şi această tentativă a eşuat rapid.

Prin urmare, diferenţa dintre partide nu este o iluzie. Republicanii reduc impozitele pentru cei bogaţi şi încearcă să restrângă ajutoarele acordate de guvern şi să submineze statul asistenţei sociale. Democraţii măresc impozitele pentru cei bogaţi, încercând în acelaşi timp să consolideze statul asistenţei sociale.

Iar publicul a înţeles schimbarea. În anii ’60 şi ’70, electoratul a tins să fie mai mult sau mai puţin uniform divizat cu privire la întrebarea dacă există o diferenţă semnificativă între cele două partide. În 2004 în schimb, 76 la sută din americani au văzut diferenţe semnificative între partide, în creştere de la 46 la sută în 1972.3

Radicalizarea Partidului Republican

„Asigurările de sănătate complete“, declara preşedintele, „reprezintă o idee pentru care a sosit vremea în America. Să acţionăm acum pentru a le acorda tuturor americanilor accesul la îngrijiri medicale de calitate.“ Oare Bill Clinton a spus asta? Nu, Richard Nixon, al cărui Plan de asigurări de sănătate complete, propus în 1974, s-a asemănat foarte mult cu planurile avansate de către liberali-democraţi precum John Edwards, în zilele noastre. Însă legislaţia nu a ajuns niciodată prea departe, deoarece Nixon a fost implicat foarte curând după aceea în Afacerea Watergate.4

Însă conservatorii militanţi moderni spun uneori, dispreţuitori, că Nixon a guvernat ca un liberal. Iar în termeni de politică economică şi de mediu, este adevărat, cel puţin potrivit standardelor din zilele noastre. În afara propunerii asigurărilor universale de sănătate, Nixon a obţinut votarea unui venit minim garantat. Sub aspectul veniturilor, Nixon a obţinut votarea unei creşteri a impozitelor în 1969, inclusiv crearea unui impozit minim corespunzător, care era destinat să fie o măsură împotriva americanilor bogaţi care reuşeau să se folosească de tertipuri de reducere a impozitelor. Pe de altă parte, a obţinut votarea unei Legi pentru aer curat şi a trimis în Congres zeci de măsuri legate de mediu. Veteranii Agenţiei pentru Protecţia Mediului mi-au spus că anii administraţiei Nixon au fost o epocă de aur.

Pe scurt, Nixon a reprezentat o personalitate de tranziţie. Cu toate că a folosit o mulţime dintre tacticile politice asociate conservatorismului militant, a fost mai curând un pragmatic şi nu un ideolog, cum erau majoritatea republicanilor. Caracterul Partidului Republican s-a schimbat rapid în anii de după administraţia Nixon. În 1984, Thomas Edsall, de la Washington Post a publicat The New Politics of Inequality (Noua politică a inegalităţii), o analiză remarcabil de pătrunzătoare şi de premonitorie asupra schimbărilor care se petreceau deja în politica americană. La baza analizei sale se afla înnoirea şi radicalizarea Partidului Republican care, din punctul său de vedere, s-a produs între mijlocul şi sfârşitul anilor ’70.

Grupuri anterior ostile şi suspicioase unele faţă de altele, cum ar fi comunitatea lobby-ului corporatist; organizaţiile ideologice de dreapta devotate unui set de valori sociale şi culturale conservatoare; interesele antreprenoriale din Centura Soarelui şi mai ales petroliştii independenţi; mai mulţi intelectuali aşa-numiţi neoconservatori sau ai războiului rece, cu puncte de vedere dure în problematica apărării şi a politicii externe care, deşi uneori distinct democraţi, asigură sprijinul pentru politica şi politicile Partidului Republican; economişti care susţineau necesitatea unei modificări radicale a sistemului de impozitare, cu preferinţe fiscale în favoarea corporaţiilor şi a celor bogaţi — toate aceste grupuri au constatat că Partidul Republican le punea la dispoziţie un teren suficient de cuprinzător pentru formarea unei alianţe.5

Cu alte cuvinte, conservatorismul militant pusese stăpânire pe Partidul Republican.

Ronald Reagan a fost primul preşedinte înregimentat conservatorismului militant. În cadrul cercului intim al lui Ronald Reagan, punctele de vedere care odinioară fuseseră limitate la ceea ce Eisenhower descrisese ca fiind „un mic grup scindat“ erau la putere: David Stockman, directorul pentru buget al lui Reagan, considera Asigurările Sociale un exemplu de „cripto-socialism“, în vreme ce susţinătorii fervenţi ai doctrinei ofertei, care credeau că reducerea impozitelor ar fi mărit veniturile, au primit funcţii cheie în cadrul Departamentului Trezoreriei şi în alte instituţii ale guvernului. De asemenea, Reagan şi-a dat toată silinţa să elimine realizările lui Nixon în privinţa mediului, reducând drastic bugetul Agenţiei pentru Protecţia Mediului şi eliminându-i activităţile de aplicare a legilor. Primul său secretar de interne, James Watt, era un adept fervent antiecologist, cu legături puternice cu dreapta religioasă, care a mărit de patru ori suprafaţa de teren public pusă la dispoziţie pentru exploatarea cărbunilor. Este celebru faptul că Watt a fost obligat să demisioneze după ce s-a lăudat că personalul său cuprindea „un negru, o femeie, doi evrei şi un schilod.“6

Capacitatea lui Reagan de a impune agenda conservatorismului militant a fost limitată însă de realităţile politice. Democraţii au controlat Camera Reprezentanţilor pe parcursul întregii sale administraţii. Republicanii au deţinut majoritatea în Senat până în ultimii doi ani ai săi de mandat, dar mulţi dintre republicanii din Senat erau în continuare moderaţi în stilul Eisenhower. Aceste realităţi politice l-au obligat pe Reagan să îşi modereze politicile. De exemplu, cu toate că cercul său de apropiaţi dorea reducerea ajutoarelor acordate de Asigurările Sociale, în cele din urmă el a fost obligat să asigure finanţarea asigurărilor sociale printr-o mărire a impozitelor.

În orice caz, după administraţia Reagan, Partidul Republican s-a radicalizat profund. Să ne gândim la platforma din 2004 a Partidului Republican din Texas, care îţi poate da o idee despre ceea ce gândeau cu adevărat fidelii partidului: platformele naţionale trebuie să prezinte măcar aparenţa moderaţiei, însă în Texas republicanii pot să fie republicani. Este nevoie de eliminarea agenţiilor federale „inclusiv, dar fără să ne limităm la Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc, funcţia de Medic-Șef, Agenţia pentru Protecţia Mediului, Departamentele Energiei, Locuinţei şi Dezvoltării Urbane, al Sănătăţii şi Serviciilor Umane, Educaţiei, Comerţului şi Muncii“. Platforma face de asemenea apel la privatizarea Asigurărilor Sociale şi la abolirea salariului minim. De fapt, republicanii din Texas vor să elimine cu totul proiectul New Deal.

De fapt, conservatorii militanţi vor să meargă încă şi mai departe, după cum a demonstrat campania pentru eliminarea impozitelor asupra averii moştenite. Impozitul imobiliar este o instituţie veche, introdusă în forma sa modernă în 1916. Este cel mai progresist dintre impozitele federale — respectiv îi afectează pe cei bogaţi mai disproporţionat decât oricare alt impozit. La sfârşitul anilor ’90, înaintea reducerii impozitelor operate de Bush, numai 2 la sută din persoanele decedate posedau averi imobiliare destul de mari ca să fie impozitate. În termeni de venituri, cei mai bogaţi 1 la sută din populaţie plăteau aproape două treimi din impozitul imobiliar şi cei mai bogaţi 10 la sută plăteau 96 la sută din impozite.7

De vreme ce numai o mână de alegători plătesc impozite imobiliare, în timp ce mulţi alegători beneficiază de pe urma programelor guvernului plătite din impozitul imobiliar, oricare partid care încearcă să atragă electoratul mediu este înclinat — ai putea să-ţi spui — să nu se atingă de impozitul imobiliar. De fapt, exact asta a făcut Partidul Republican timp de şaptezeci de ani. Ultima sa încercare serioasă de până acum de eliminare a impozitului imobiliar a fost în 1925–1926 — iar această încercare a eşuat în principal deoarece chiar şi unii republicani s-au opus eliminării.8 Însă în anii ’90, Partidul Republican a încercat din nou să facă din eliminarea impozitului imobiliar o prioritate. Iar în 2001, reducerile de impozite operate de Bush au cuprins o restrângere treptată a impozitului imobiliar, rata fiind descrescătoare şi scutirile crescătoare, totul concluzionându-se cu eliminarea totală a impozitului în 2010. Cu alte cuvinte, Partidul Republican din zilele noastre este dornic să meargă mai departe decât Partidul Republican din anii ’20, ultimii ani ai Îndelungatei Epoci de Aur, prin reducerea impozitelor pentru bogaţi.

Unii conservatori militanţi din guvern sunt deschişi în privinţa dorinţei lor de a da timpul înapoi. Grover Norquist, susţinătorul eliminării impozitelor, care a fost descris ca fiind „feldmareşalul“ mişcării pentru eliminarea impozitelor, este cunoscut cel mai bine graţie declaraţiei sale: „Scopul meu este să reduc guvernul la jumătate în douăzeci şi cinci de ani, să-l fac atât de mic, cât să-l pot îneca într-o cadă.“9 Însă şi mai revelatoare este declaraţia sa că vrea să readucă America la „era McKinley, excluzând protecţionismul“, la felul în care era America „până la Teddy Roosevelt, când au preluat socialiştii puterea. Impozitul pe venit, impozitul pe moarte, reglementările şi toate astea.“10

Prin urmare, Partidul Republican modern a fost preluat de către radicali, de persoane care vor să anuleze secolul douăzeci. Nu a existat o radicalizare similară a Partidului Democrat, astfel încât preluarea Partidului Republican de aripa de dreapta constituie cauza partizanatului politic acerb din zilele noastre. Rămâne, desigur, problema modului în care conservatorii militanţi au reuşit să dobândească şi să păstreze controlul asupra unuia dintre cele două partide majore din America.

Uriaşa conspiraţie

Natura controlului exercitat de conservatorismul militant asupra Partidului Republican poate să fie rezumată foarte simplu. Da, Virginia, există o uriaşă conspiraţie de dreapta. Cu alte cuvinte, există un set de instituţii interconectate care răspund în ultimă instanţă unui mic grup de oameni care îi recompensează colectiv pe cei loiali şi îi pedepseşte pe disidenţi. Aceste instituţii asigură politicieni obedienţi cu resurse pentru a câştiga alegerile, adăposturi sigure în caz de înfrângere şi oportunităţi lucrative pentru cariere după expirarea mandatelor. Ele garantează o prezenţă favorabilă în presă pentru politicienii care urmează linia partidului, hărţuindu-i şi subminându-i pe opozanţi. Și care susţin o mare armată de intelectuali şi activişti de partid.

Lumea grupurilor de analiză şi sinteză de dreapta, cu toate că este departe de a reprezenta cea mai importantă componentă a „uriaşei conspiraţii“, oferă o exemplificare utilă a modului de funcţionare a conspiraţiei. Iată câteva scene din viaţa actuală a unui grup de analiză şi sinteză.

Subiect: Bruce Bartlett, economist conservator şi veteran al administraţiei Reagan, lucrează la Centrul Naţional de Analiză a Planificării (National Center for Planning Analysis) un organism de analiză şi sinteză specializat în sprijinirea privatizării. Sprijinul financiar pentru Centrul Naţional de Analiză a Planificării este constituit din finanţări venite din partea unui număr de douăsprezece fundaţii, inclusiv Castle Rock, Earhart, JM, Koch, Bradley, Scaife şi Olin11. Dezamăgit de politica lui George W. Bush, Bartlett a scris Impostorul (Impostor), o carte care îl acuză pe Bush că nu a fost un adevărat conservator. Imediat a fost concediat din funcţia deţinută în cadrul acestui Institut.

Subiect: senatorul Rick Santorum, conservator aparţinând liniei dure, reprezentând relativ moderatul stat Pennsylvania, este înlăturat în cursul alegerilor de la mijlocul mandatului, din 2006. Obţine imediat o slujbă ca director al programului America’s Enemies (Duşmanii Americii) din cadrul Centrului de Etică şi Politici Publice, organism a cărui misiune auto-declarată constă din „clarificarea şi consolidarea legăturii dintre tradiţia morală iudeo-creştină şi dezbaterea publică pe teme de politică internă şi internaţională“. Centrul este susţinut prin granturi venite din partea unui număr de opt fundaţii: Castle Rock, Earhart, Koch, Bradley, Smith Richardson, Olin şi două dintre fundaţiile Scaife.12

Subiect: The National Center for Public Policy Research (Centrul Naţional de Cercetări privind Politicile Publice) –– este un grup de analiză şi sinteză destinat „asigurării soluţiilor de piaţă pentru politica publică a zilelor noastre“ — activitate care în ultimii ani a cuprins în principal răspândirea îndoielilor cu privire la încălzirea globală. A ajuns în atenţia presei în anul 2004, când s-a aflat că acest Centru îl ajuta pe Jack Abramoff, lobbyistul republican, să spele fonduri. Centrul direcţionase un milion de dolari către o firmă fictivă de direct-mail care funcţiona la adresa lui Abramoff. De ce Centrul Naţional de Cercetări privind Politicile Publice? De la fondarea sa în 1982, în fruntea organizaţiei s-a aflat Amy Moritz Ridenour, asociată a lui Abramoff în momentul în care acesta a devenit preşedintele Colegiului republicanilor în 1981. Soţul lui Ridenour se află şi el pe statul de plată, ambii primind salarii de şase cifre. Centrul Naţional de Cercetări privind Politicile Publice primeşte fonduri de la Castle Rock, Earhart, Scaife, Bradley şi Olin.13

Pe partea stângă a eşichierului nu există nimic comparabil cu universul grupurilor de studii şi analize de dreapta. În Washington Post există o rubrică permanentă intitulată „Think Tank Town“ în care „se publică articole redactate de 11 grupuri importante de analiză şi sinteză“. Din cele unsprezece instituţii care se bucură de această onoare, cinci sunt adepte ale conservatorismului militant: American Enterprise Institute, Cato Institute, Heritage Foundation, Manhattan Institute şi Hudson Institute. Numai una, Center for American Progress (Centrul pentru Progres American) poate să fie considerată cu adevărat un braţ al mişcării progresiste — şi a fost fondată abia în 2003. Alte grupuri de analiză şi sinteză, cum ar fi Brookings Institution, deşi adeseori prezentate ca fiind „liberale“, sunt în realitate organizaţii vag centriste, lipsite de o linie politică fixă. Există câteva grupuri de analiză şi sinteză progresiste, în afara Center for American Progress, care joacă un rol semnificativ în dezbaterea politică, precum Center on Budget and Policy Priorities (Centrul pentru Buget şi Priorităţi Politice) şi Economic Policy Institute (Institutul de Politici Economice). Însă în privinţa finanţării şi a asigurării personalului, aceste organizaţii sunt o biată plevuşcă în comparaţie cu balenele conservatorismului militant.

Proliferarea grupurilor de analiză şi sinteză ale conservatorismului militant de la începutul anilor ’70 înseamnă că este posibil pentru un intelectual aparţinând acestei mişcări să-şi câştige o existenţă relativ bună îmbrăţişând anumite poziţii. Există un preţ care trebuie plătit — după cum a descoperit Bruce Bartlett, se aşteaptă din partea ta să fii un aparatcik, nu un gânditor independent — însă mulţi consideră că este o afacere bună.

Într-o foarte mare măsură, aceste grupuri de analiză şi sinteză au fost create de o mână de fundaţii ale unor familii bogate. Grupurile mai mari, Heritage şi AEI îndeosebi, au primit şi sume importante din partea corporaţiilor.

Reţeaua de grupuri conservatoare de analiză şi sinteză îşi află corespondentul în lumea jurnalismului. Publicaţii cum ar fi National Journal, Public Interest şi American Spectator au fost create, asemenea grupurilor de analiză şi sinteză ale conservatorismului militant, cu un sprijin important din partea fundaţiilor de dreapta — mai mult sau mai puţin aceleaşi fundaţii care au ajutat la crearea grupurilor de analiză şi sinteză. Există, de asemenea, mai multe ziare ale conservatorismului militant. Pagina editorială din Wall Street Journal a jucat multă vreme un rol cheie, în vreme ce Washington Times, controlat de Biserica Unificării a lui Sun Myung Moon, a devenit de facto organul de presă „de curte“ al administraţiei Bush. Și mai este, desigur, Fox News, cu sloganul său orwellian, Drept şi Echilibrat.

În sfârşit, dar cu siguranţă nu în ultimul rând, există o legătură între lobbyişti şi politicieni. Aparenta diversitate a grupurilor corporatiste de lobby, asemenea aparentei diversităţi a grupurilor conservatoare de analiză şi sinteză, camuflează adevărata centralizare a mişcării. Până la înfrângerea din 2006, când a fost obligat să-şi găsească o nouă slujbă în înfruntarea duşmanilor Americii, senatorul Rick Santorum a avut în fie-care marţi o întâlnire cu aproape douăzeci şi patru de lobbyişti de frunte. Iată cum a descris Nicholas Confessore, în 2003, aceste întâlniri.

În fiecare săptămână, lobbyiştii prezenţi avansează câte o listă cu slujbe disponibile şi discută pe cine să susţină. Responsabilitatea lui Santorum este să se asigure că fiecare post este ocupat de un republican loial — un şef al personalului senatorului, de exemplu, sau un consilier de vârf de la Casa Albă, ori un alt lobbyist care s-a dovedit a fi de încredere. După ce Santorum se decide în privinţa unui candidat, lobbyiştii prezenţi se asigură că se cunoaşte cine este favoritul conducerii republicane.14

Întâlnirile săptămânale ale lui Santorum şi întâlnirile similare ale lui Roy Blunt, organizatorul majorităţii republicane din Cameră, au reprezentat punctul culminant al „strategiei din strada K“, numele pe care l-au dat Grover Norquist şi fostul lider al majorităţii din Cameră, Tom DeLay, planului lor de a-i elimina pe democraţi din organizaţiile de lobby şi de a le acorda slujbe unor republicani loiali. Parţial, scopul acestei strategii a constat în obţinerea garanţiilor că republicanii îşi asigurau partea leului din contribuţiile corporatiste, în vreme ce finanţele democraţilor erau private de fonduri — scop care a fost servit şi prin presiuni directe. În 1995, DeLay a făcut o listă cu patru sute din cele mai mari comitete de acţiune politică, cu sumele şi procentele pe care le dădeau fiecărui partid, pe urmă i-a chemat la el pe lobbyiştii „neprieteni“ ca să stabilească regula. „Dacă vreţi să luaţi parte la revoluţia noastră, trebuie să trăiţi după regulile noastre,“ a declarat el pentru Washington Post.15 Un fapt la fel de important, pe de altă parte, este acela că preluarea controlului asupra lobby-ului a ajutat la sporirea loialităţii în cadrul Partidului Republican, asigurând o rezervă imensă de slujbe de favoare — slujbe de favoare foarte, foarte bine plătite — care puteau fi folosite pentru recompensarea celor care respectau linia partidului.

Diversele instituţii ale conservatorismului militant au creat stimulente puternice pentru ca politicienii republicani să adopte poziţii situate bine la dreapta. Nu este doar o chestiune de obţinere a unor contribuţii de campanie, este o chestiu-ne care ţine de perspectivele financiare personale. Publicul crede cu convingere că MediCare ar trebui să-şi folosească forţa de negociere pentru obţinerea unor preţuri mai reduse la medicamente — însă republicanul Billy Tauzin, un democrat devenit republican, care a fost primul preşedinte al Comitetului Camerei pentru Energie şi Comerţ, din 2001 până în 2004, a obţinut votarea unei legi destinată MediCare prin care se interzice cu desăvârşire negocierea preţurilor, pe urmă a trecut la un salariu de şapte cifre, după cum s-a dat publicităţii, ca şef al principalului grup de lobby al industriei farmaceutice. Rick Santorum a fost cu certitudine mult prea de dreapta pentru Pennsylvania, însă nu a avut nicio problemă să-şi găsească o slujbă în cadrul unui grup de analiză şi sinteză după înfrângerea sa — în vreme ce Lincoln Chafee, republicanul moderat de Rhode Island, care şi-a pierdut locul din Senat în acelaşi an, a trebuit să accepte un contract cu durata de un an în învăţământ, la Brown.

Înfrângerea lui Lincoln Chafee mă duce la un alt aspect al modului în care instituţiile conservatorismului militant controlează Partidul Republican: nu doar îi sprijină pe politicienii republicani care le urmează linia, ci îi şi pedepsesc pe cei care nu o fac. Chafee s-a confruntat cu o opoziţie josnică în alegerile primare, tocmai din partea dreptei sale. Oponentul său, Steve Laffey, a primit peste un milion de dolari ca sprijin din partea Clubului pentru Dezvoltare, specializat în disciplinarea republicanilor care nu sunt suficient de mult în favoarea reducerii impozitelor. „Vrem să fim percepuţi ca susţinătorii reducerii impozitelor“, a declarat în 2001 Stephen Moore, preşedintele din acel moment al clubului.

Clubul avea speranţe mari să-l elimine pe Chafee. Cu doi ani înainte, un candidat sponsorizat de Clubul pentru Dezvoltare fusese foarte aproape să-l înfrângă pe senatorul Arlen Specter, un alt republican relativ moderat, în alegerile prima-re din Pennsylvania. Iar aceste contracandidaturi sunt eficiente. După cum a spus un congresman republican în 2001: „Când sută la sută din republicani votează pentru reducerile de impozite ale lui Bush, ştii că se uită peste umăr şi nu vor să-l aibă pe Steve Moore la recrutarea candidaţilor în districtul lor.“

Specter a fost ales prima oară în Senat în 1980, ceea ce-l face o reminiscenţă din vremurile în care în Partidul Republican mai era loc pentru moderaţi.

Politicienii republicani mai tineri au crescut, în mare, în interiorul unui partid definit de conservatorismul militant. Dreapta dură preluase deja controlul asupra Colegiului Republicanilor, înainte de 1972, când nimeni altul decât Karl Rove a fost ales preşedinte al organizaţiei. Printre alţi absolvenţi notabili ai Colegiului Republican se numără Rick Santorum, Grover Norquist, Ralph Reed şi Jack Abramoff. Conservatorii militanţi conduc Comitetul Naţional Republican, ceea ce înseamnă că sunt responsabili cu recrutarea candidaţilor pentru Congres; în mod inevitabil, aleg bărbaţi şi femei după propria lor înfăţişare. Puţinii republicani moderaţi care au rămas în Congres au fost, cu rare excepţii, aleşi în epoca anterioară venirii la putere a lui Reagan sau, cel mult, înainte de alegerile din 1994 care au parafat dominaţia aripii Gingrich asupra partidului.

Încă o idee. Instituţiile conservatorismului militant asigură o perpetuare a scopurilor, fără a avea corespondenţi în cealaltă parte. Jimmy Carter a încercat să instituie o politică naţională a energiei, care să reducă dependenţa de petrolul importat şi asta a fost tot; nimeni nu s-a aşteptat ca Bill Clinton să continue de unde a rămas Carter. Ronald Reagan a încercat şi nu a reuşit să pună capăt ajutoarelor acordate prin asistenţa socială; conservatorii militanţi au luat asta drept o simplă repliere tactică. Într-un articol de-acum celebru din 1983, analiştii de la Cato Institute şi Heritage Foundation făceau apel la o „strategie leninistă“ de subminare a sprijinului pentru Asigurările Sociale, pentru „pregătirea terenului astfel încât fiascoul din ultimele 18 luni să nu se mai repete.“16 Această strategie se află la baza încercării lui George W. Bush de privatizare a sistemului — şi până când sau dacă mişcarea conservatorismului militant nu va fi înfrântă la fel de complet cum a fost conservatorismul anterior proiectului New Deal, vor mai exista şi alte încercări în viitor.

De ce s-a întâmplat?

Mecanismele diviziunilor partizane tot mai ample sunt clare. Partizanatul acerb a devenit regulă deoarece republicanii s-au deplasat spre dreapta iar Partidul Republican s-a deplasat spre dreapta pentru că a fost preluat de conservatorii militanţi. Însă mai rămâne chestiunea cauzei supreme. Familii bogate care urăsc impozitele, interese corporatiste care urăsc reglementările şi intelectuali care cred că statul asistenţei sociale este nelegitim au existat dintotdeauna în mijlocul nostru. Însă în anii ’50 şi ’60, aceste grupuri erau marginale, tratate de ambele partide drept excentrice. Ce anume le-a transformat într-o forţă suficient de puternică pentru a trans-forma politica americană?

Înşişi conservatorii militanţi, în măsura în care chiar s-ar gândi vreodată la motivele ascensiunii lor, consideră întregul scenariu ca fiind unul al ideilor bune care triumfă în faţa celor proaste. Scenariul ar fi următorul. Marea Recesiune, combinată cu propaganda de stânga, i-au făcut pe oameni să creadă, în mod eronat, că aveau nevoie de un guvern mare care să-i protejeze. La rândul lor, instituţiile marelui guvern s-au auto-eternizat. Însă nişte bărbaţi viteji, de la Milton Friedman la Ronald Reagan, i-au învăţat treptat pe republicani că guvernarea este problema, nu soluţia. Și diviziunea partizană există numai din cauză că în continuare oamenii nu văd încă lumina.

La extrema cealaltă a acestui scenariu eroic al schimbării politice se află nişte puncte de vedere aproape mecaniciste, potrivit cărora creşterea inegalităţii economice reprezintă cauza fundamentală a ascensiunii conservatorismului militant. După cum am explicat în capitolul 1, am început să scriu această carte pornind de la o viziune care s-ar putea rezuma astfel: banii cumpără influenţă şi, cum cele mai bogate câteva procente dintre americani au devenit mai bogaţi graţie forţelor care au provocat inegalitatea, cum ar fi schimbările tehnice, ei au devenit suficient de bogaţi ca să-şi cumpere un partid. Din această perspectivă, conservatorismul militant este un produs secundar al inegalităţii crescânde.

Cu siguranţă este mai plauzibil să te gândeşti că sporirea drastică a inegalităţii veniturilor începând din anii ’70 a trans-format politica americană decât să atribui totul inteligenţei câtorva intelectuali. Însă ipoteza că creşterea concentrării veniturilor a impulsionat elita economică, determinând deplasarea la dreapta a Partidului Republican, se loveşte de o problemă de sincronizare. Virajul abrupt la dreapta al Partidului Republican a început înainte să existe vreo creştere vizibilă a inegalităţii veniturilor. Ronald Reagan a fost nominalizat în 1980, an în care cei bogaţi nu erau mai bogaţi, raportat la americanul mediu, decât fuseseră în cursul administraţiei Eisenhower. În cadrul Congresului, virajul politic a început la alegerile din 1976 şi 1978. După cum punctează Edsall, „nucleul dur al senatorilor republicani tineri, angajaţi ideologic“ a crescut de la patru în 1975 la unsprezece în 1979, o schimbare asemănătoare producându-se şi în cazul Camerei.17 Preluarea Colegiului Republicanilor de conservatorii militanţi s-a produs chiar mai înainte: Karl Rove a fost ales preşedinte în 1972. Și instituţiile-cheie ale conservatorismului militant au fost create aproximativ în acelaşi timp. De exemplu, Heritage Foundation a fost creată în 1971. Business Roundtable, care a unit câteva grupuri slab organizate într-un lobby puternic în sprijinul politicilor procorporatiste — constituind în cele din urmă fundamentul pentru întâlnirile lui Sartorium din strada K — s-a format în 1972, iar Camera de Comerţ a Statelor Unite a renăscut la scurt timp după aceasta, ca o semnificativă forţă de lobby.

Să adăugăm la aceasta dovezile pe care le-am prezentat în Capitolul 7 în sprijinul ideii că schimbările survenite la nivelul instituţiilor şi al normelor se află la baza unei părţi importante din creşterea inegalităţii şi că schimbările politice au fost cele care au dus la acele transformări la nivelul instituţiilor şi normelor, astfel încât punctul de vedere mecanicist conform căruia inegalitatea a produs virajul la dreapta al republicanilor îşi pierde cea mai mare parte din plauzibilitate. Este posibil ca sporirea concentrării veniturilor să fi consolidat virajul la dreapta al Partidului Republican, pe măsură ce au crescut şi numărul şi averile donatorilor capabili să reverse cu dărnicie fonduri asupra unor politicieni corespunzători aparţinând liniei dure.

Acest ceva, cred eu, este constelaţia de forţe descrise în capitolele 6 şi 7. Să recapitulăm scenariul: la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, „noii conservatori“, grupul redus şi elitist concentrat în jurul publicaţiei National Review, s-a trans-format într-o mişcare serioasă, unindu-se cu alte facţiuni nemulţumite de America moderată, a clasei de mijloc, din anii postbelici. Anticomuniştii fervenţi au găsit în această mişcare spirite asemănătoare, care le împărtăşeau temerile. Oameni îngroziţi de ideea că alţi oameni beneficiau de asistenţă socială au descoperit o mişcare care putea să le facă resentimentele respectabile din punct de vedere politic. Oameni de afaceri furioşi pentru că trebuiau să aibă de-a face cu sindicatele au descoperit o mişcare capabilă să le transforme furia în acţiune politică eficientă.

Această convergenţă a forţelor a fost suficient de puternică pentru a-l nominaliza pe Barry Goldwater, însă aceasta doar pentru că establishmentul republican a fost luat prin surprindere. Iar Goldwater a pierdut alegerile într-un mod decisiv. Cu toate acestea însă, mişcarea a mers mai departe şi a învăţat. Reagan a învăţat mişcarea cum să îmbrace ideile economice elitiste în retorică populistă. Nixon, cu toate că nu a fost un conservator militant, a arătat că latura întunecată a resentimentelor culturale şi sociale americane, neliniştile legate de securitatea internă şi externă şi mai ales cele legate de rasă puteau să fie exploatate pentru câştigarea alegerilor.

Ultima parte a fost crucială. Abilitatea de transformare a poziţiilor dreptei dure într-o strategie câştigătoare, nu într-un protest futil, a atras finanţări la scară mare, care au creat instituţiile conservatorismului militant — „imensa conspiraţie de dreapta“ pe care o cunoaştem în zilele noastre.

Iar aceasta, pe de altă parte, ne aduce la a doua enigmă pe care am identificat-o la începutul acestui capitol: de ce au reuşit să câştige alegerile partizanii unui statut restrâns al asistenţei sociale şi ai unei politici de reducere a impozitelor, în ciuda faptului că inegalitatea crescândă a veniturilor ar fi trebuit să facă statutul asistenţei sociale mai popular? Acesta este subiectul următorului capitol.

Note:

1.   În momentul respectiv, republicanii insistau că nu propuneau reduceri ale finanţării Medicare, deoarece sumele cheltuite pentru asistenţa medicală a persoanelor în vârstă urmau să crească potrivit propunerii lor. Însă creşterea finanţării ar fi rămas cu mult în urma creşterilor costurilor medicale, astfel încât ei propuneau de fapt reduceri masive. O tehnică evazivă similară a marcat şi dezbaterea din 2005 pe tema Asigurărilor Sociale.

2.   Potrivit editorialistului de la Washington Post, David Broder, „decanul presei din Washington“, care în cea mai mare parte a erei Bush a pus vina pentru discordie pe sea-ma ambelor partide.

3.   Organizaţia Cercetări asupra Alegerilor Naţionale din America , (American National Election Studies — ANES), „The ANES Guide to Public Opinion and Electoral Behavior“ („Ghidul ANES pentru opinia publică şi comportamentul electoral“) — tabelul 2B–4, http://electionstudies.org/nesguide/toptable/ tab2b_4.htm.

4.   „Special Message to the Congress Proposing a Comprehensive Health Insurance Plan“, („Mesajul special adresat Congresului de propunere a unui plan cuprinzător de asigurări medicale“) — 6 februarie 1974, http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=4337.

5.   Thomas Edsall, The New Politics of Inequality (Noua politică a inegalităţii) — (W.W. Norton, 1984, p. 73.

6.   Francis X. Clines, „Watt Asks That Reagan Forgive «Offensive» Remark About Panel“ („Watt îi cere lui Reagan să scuze remarcile «ofensatoare» referitoare la Comitet“) — New York Times, 23 septembrie 1993.

7.   Decidenţi, http://www.taxpolicycenter.org/TaxFacts/TFDB/rFTemplate.cfm?D ocid=52&Topic2id=60; distribuţie, http://www.taxpolicycenter.org/TaxFacts/TFDB/ TFTemplate.cfm?Docid=50&Topic2id=60.

8.   Michael Graetz şi Ian Shapiro, Death by a Thousand Cuts (Moarte prin o mie de reduceri) — (Princeton University Press, 2005, pp. 222–224.

9.   Robert Dreyfuss, „Grover Norquist: Field Marshal of the Bush Plan“ („Grover Norquist: Feld-mareşalul planului Bush“) — The Nation, 14 mai 2001.

10. William Greider, „Rolling Back the 20th Century“ („Răsturnarea secolului 20“) — The Nation, 26 mai 2003.

11. http://www.sourcewatch.org/index.php?title=National_Center_for_Policy_ Analysis.

12. http://www.sourcewatch.org/index.php?title=Ethics_and_Public_Policy_ Center; http://www.epcc.org/news/newsid.2818/news_detail.asp.

13. http://www.sourcewatch.org/index.php?title=National_Center_for_Public_ Policy_Research.

14. Nicholas Confessore, „Welcome to the Machine“ („Bun venit în Maşină“) — Washington Monthly, iulie/august 2003, prima pagină.

15. David Maraniss şi Michael Weisskopf, „Speaker and His Directors Make the Cash Flow Right“ („Preşedintele şi directorii corectează fluxul financiar“) — Washington Post, 27 noiembrie 1995, p. A01.

16. Stuart Butler şi Peter Germanis, „Achieving a Leninist Strategy“ („Realizarea unei strategii leniniste“) — Cato Journal 3, nr. 2 (toamna 1983), pp. 547–561.

17. Edsall, New Politics of Inequality (Noua politică a inegalităţii),  p. 74.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.