Cristian Hostiuc aminteşte de, probabil, cea mai spinoasă problemă nediscutată a României: dereglementarea băncilor în anii 2000 şi povara creditului neperformant mutată pe umerii clienţilor.
Timp de două decenii băncile au pledat pentru autoreglementare, susţinând că normele lor interne sunt extrem de puternice şi pot preveni orice. În acest caz, rolul unei bănci centrale ajunsese marginal. Piaţa a devenit mai puternică decât autoritatea de reglementare.
La fel s-a întâmplat şi în România cu explozia creditării dintre 2005 şi 2008. Băncile, finanţarea ieftină, liberalizarea prin intrarea în Uniunea Europeană şi, nu în ultimul rând, dorinţa oamenilor de a lua bani, calitatea de împrumutat fiind pe planul doi, au fost mai puternice decât Banca Naţională, respectiv decât normele prudenţiale de creditare: cât te poţi împrumuta, pentru ce şi cum dai banii înapoi.
A fost nevoie de această criză, pe care nimeni nu a vrut-o, pentru ca fiecare să îşi pună îndoieli în privinţa veniturilor viitoare şi a capacităţii de rambursare a unui credit în caz că se întâmplă ceva. Cine este vinovat că un credit a devenit neperformant, că ratele lunare nu mai pot fi rambursate conform graficului şi că nu există garanţii în spate sau că ele s-au depreciat? Cel care a luat creditul sau cel care l-a dat?
Boom-ul dintre 2005 şi 2008 a fost o întâlnire perfectă între bănci, care aveau resurse financiare nelimitate şi erau împinse să dea credite de propriii acţionari, de propriii şefi, care aveau nevoie de realizări şi implicit de bonusuri, şi români, unde veniturile lor curente erau prea mici faţă de aspiraţiile şi aşteptările lor.
Ce a rezultat a fost o explozie a creditării, a banilor care au fost luaţi şi o încercare a BNR de a încetini acest lucru prin măsuri indirecte, pentru că cele directe se loveau de protestul “public”.