„Un caz recent de…” Ce?

736620_10200195185473309_699452648_oDeși sunt mai mult decât binevenite, discuțiile recente despre repetatele ieșiri publice ale domnului Daniel David și despre studiul său despre așa-zisa „psihologie a poporului român” riscă să producă mai multă confuzie decât să clarifice care este exact problema, de ce anume se face vinovat dl David, cine ar trebui să reacționeze și cum. Confuzia rezultă încă de la început din faptul că nu se face diferența între două lucruri foarte diferite: pe de o parte, activitatea propriu-zisă de cercetare a dl David și a echipei lui, incluzând aici conținutul raportului de cercetare, despre care s-a tot insistat că nu este public; pe de altă parte, ieșirile în public ale dl David, făcute în calitatea de om de știință (cercetător, profesor), de coordonator al respectivei cercetări și autor al raportului de cercetare. Este vorba de două lucruri foarte diferite, două acțiuni foarte diferite ale dl David, două contexte foarte diferite (unul, să zicem, academic; celălalt, public) și, posibil, două tipuri foarte diferite de discurs. Măcar de dragul unei eventuale dezbateri serioase, care are șanse mici-spre-zero să aibă loc, să încercăm să clarificăm măcar o parte din multiplele confuzii care reies din această confuzie inițială.

Într-o cercetare științifică există posibilități infinite de a greși. Mai ales în științele sociale, este practic imposibil să formulezi o interpretare perfectă, din moment ce întotdeauna vor fi lucruri pe care nu le poți lua în calcul, întotdeauna vor fi posibilități alternative legitime de interpretare teoretică (ceea ce nu presupune neapărat acceptarea existenței unui relativism al „paradigmelor”) ș.a.m.d. Mai mult, se poate greși în toți pașii cercetării: de la asumpțiile teoretice cu care lucrezi sau maniera în care îți elaborezi metodologia, până la modul în care colectezi datele sau cel în care le interpretezi. De incompletitudinea inerentă a oricărei cercetări și de comiterea inevitabilă a acestor greșeli depinde de fapt chiar funcționarea oricărei științe ca un demers colectiv, progresul acesteia fiind de regulă animat de critica reciprocă permanentă și de exploatarea sistematică a greșelilor altora. Greșelile care se pot face la fiecare pas în parte (din nou: asumpțiile teoretice, elaborarea metodologiei etc.) sunt însă de două feluri. Pe de o parte, avem greșeli, cum s-ar spune, „normale”, în sensul că o anumită interpretare poate fi greșită fără însă a depăși limitele a ceea ce s-ar putea numi „stadiul actual al cunoașterii științifice”, adică fără să plece de la asumpții sau să adopte anumite proceduri cunoscute și recunoscute mai mult sau mai puțin unanim ca fiind eronate. Acestea sunt normale mai întâi în sensul că nu se abat de la anumite standarde generale în funcție de care funcționează întreaga profesie și, apoi, în sensul în care constituie regula — din nou, fiind imposibil de evitat și constituind motorul dinamicii colective a unei comunități științifice. Pe de altă parte, avem acele greșeli care la un anumit moment nu pot fi acceptate ca normale, din moment ce nu respectă standardele de cunoaștere existente la momentul respectiv (bineînțeles, acestea nici nu constituie regula, deși acest lucru nu e valabil întotdeauna). Și aici se poate greși la fiecare pas. Este cazul, spre exemplu, formulării unor întrebări tendențioase într-un chestionar, a ignorării unor rate mari ale non-răspunsurilor în interpretarea unor date de sondaj etc. Indiferent dacă sunt intenționate sau nu, aceste greșeli reprezintă încălcări flagrante ale standardelor acceptate la un moment dat (putând fi, foarte bine, acceptabile sau chiar dezirabile într-un moment din trecut). Folosind alt limbaj, acestea din urmă reprezintă cazuri de malpraxis: se ajunge la un rezultat eronat prin mijloace cunoscute și recunoscute ca fiind eronate.

În cazul dl David, dacă putem presupune că totuși ideile de a face „psihologia poporului român”, de a stabili „trăsăturile esențiale ale românilor”, de a afla care sunt „valorile românilor” — acesta fiind modul în care dl David își descrie demersul de cercetare — nu sunt pure invenții exterioare și posterioare cercetării, se poate vorbi de comiterea unor greșeli care se situează în afara standardelor cunoscute și recunoscute în prezent. Trebuie mai întâi subliniat faptul că eroarea în care se află dl David poate fi cu totul și cu totul nevinovată, naivă chiar, fiind provocată de confuzia încălcării arogante și pe nesimțite a granițelor disciplinare. Se întâmplă totuși ca științele umane să fi evoluat enorm de pe vremea lui Rădulescu-Motru — oarecum firesc, în direcția unei specializări și a unei accentuări a diviziunii muncii, într-o revizuire permanentă a conceptelor fundamentale și abandonarea unor teorii, abordări, teme găsite între timp a nu constitui obiecte și mijloace legitime pentru un demers științific. În toată această poveste fondatoare de demult, „psihicul” („adânc” sau nu, n-aș avea de unde să am idee) a căzut de partea psihologiei iar „poporul” a căzut de partea sociologiei și a antropologiei, la fel cum s-a întâmplat și cu „valorile”, „cultura”, „de ce merg oamenii la război” și mai toate celelalte subiecte preferate de dl David când iese în public.[1] Ratarea dlui David vine dintr-o aroganță în mod normal nejustificată de a crede că poate să-și folosească titlurile academice și prestigiul pe care l-a acumulat în cadrul unei anumite discipline (numai colegii dlui David sunt capabili să-i evalueze și să-i recunoască aceste capacități, deși se pare că dl David caută în permanență confirmarea în alte părți) pentru a bracona cu maximă violență teme clasice ale altor discipline. Ori și eu pot fi un ciclist cu performanțe bune, însă asta nu înseamnă că pot să și patinez, iar dacă mă duc la patinoar crezând că eu sunt mare și tare, e foarte probabil să cad în nas din prima și să râdă de mine toată lumea. Este exact situația în care s-a pus dl David în interviurile sale de pe HotNews.[2]

Dar care ar fi mai exact și în linii mari problema? Nu este neapărat vorba, cum s-a spus, despre faptul că „etnopsihologia” (sau oricum am vrea să-i spunem „psihologiei popoarelor”) are implicații „rasiste”, chiar dacă dl David pare a confirma în intervențiile sale că încearcă să preia o moștenire intelectuală nu tocmai străină de astfel de implicații. În termenii cei mai generali posibili, este vorba de o anumită accepțiune implicită a termenului de „cultură”, care a rămas dominantă mult după ce științele sociale s-au îndepărtat de orice asociere directă și explicită cu orice formă instituționalizată de rasism, naționalism etc. și care a devenit gradual inacceptabilă în științele sociale abia în ultimii, grosso modo spus, patruzeci de ani. Problema poate fi încadrată în diverse feluri, însă cea mai la îndemână este clasificarea acestui mod de a vorbi despre cultură ca fiind „esențialist”. Perspectiva esențialistă asupra culturii, în formularea clasică a lui Clifford Geertz, presupune „a privi la moravurile locale, la instituțiile consacrate și la unitățile de experiență comună — la „tradiție”, „cultură”, „caracter național” sau chiar „rasă” — în căutarea rădăcinilor unei […] identități”. Altfel spus, perspectiva esențialistă asupra culturii presupune afirmarea existenței anumitor esențe, imuabile și invariabile, despre care se spune că ar caracteriza în mod uniform și practic fără excepție o anumită categorie socială, căreia i se poate atribui astfel o „cultură” distinctă — „românii sunt X”, „islandezii sunt Y”, „tinerii români sunt X1”, sau, mai puțin evident, „femeile sunt A”, „bărbații sunt B” etc. În versiunea standard a esențialismului, aceste trăsături sunt anistorice — lucru care, la limită, poate deveni chiar confirmabil, prin încercarea de a repeta încercări de a stabili acest lucru în trecut, cum ar fi, spre exemplu, prin reluarea sau actualizarea demersurilor lui Rădulescu-Motru. Caracterul anistoric se presupune că este dat de un alt set de trăsături „adânci” pe care le au în comun toți reprezentanții respectivei categorii; în varianta extremă, acestea pot ține de sânge (încercându-se a se stabili dovada și a se trasa granițele prin diverse modalități, unele cu pretenții științifice declarate, cum este cazul one-drop rule din SUA), dar se poate pune problema și în termeni de „structuri psihice” (în antropologie, mai ales, sunt nenumărate astfel de exemple; în România ele au supraviețuit până în prezent, beneficiind chiar de republicări, rediscutări, relăudări, reconfirmări, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat între timp) sau, în varianta cea mai răspândită, pot fi luate ca atare, cum s-ar spune, „pur și simplu pentru că sunt” („așa sunt ei”, „asta e firea lor”, sau, ducând tautologia la extrem și în același timp mascând-o, „ei sunt așa pentru că așa e cultura lor” — mai aplicat: „Tinerii protestează pentru că sunt creativi. Ei dețin cultura protestului. Protestează creativ pentru că dețin o cultură a protestului creativă. Pensionarii și revoluționarii nu sunt creativi, nu dețin cultura protestului, ergo ei nu protestează și, atunci când totuși o fac, protestează mai prost, nu tocmai pe placul nostru.”).

Există multe probleme cu această perspectivă esențialistă asupra culturii, însă acestea pot fi rezumate prin simplificare la două. Pe de o parte, avem de-a face cu problema stabilirii validității empirice propriu-zise a noțiunii de, să zicem, „caracter național”, care presupune, cum spune Geertz, accentuarea trăsăturilor comune și eliminarea din ecuație a diversității interne a categoriei respectiv, diversitate care de cele mai multe ori este îndeajuns de semnificativă încât să fie imposibil de ignorat în favoarea comunalității într-un demers care are pretenții de validitate empirică. Mai mult, există riscul major de a confunda ceea ce nu este altceva decât rezultatul la un moment dat a unor procese istorice cu o stare de fapt permanentă. Cu alte cuvinte, la un moment istoric dat diferențele interne unei anumite categorii sociale pot fi mai mici sau mai mari, în funcție de anumite caracteristici ale categoriei respectiv la momentul respectiv (e.g. mărime, grad de izolare, dezvoltarea diviziunii muncii, gradul și principiul de organizare etc.). Uitând de acest lucru, spre exemplu, putem ajunge la afirmații absolut fantasmagorice, prin care inferăm existența unui „caracter național” ce aparține populației României secolului XXI din lectura antropologiei de sfârșit de secol XIX sau început de secol XX, care se ocupa de așa-zisele „societăți primitive” (am în vedere mai ales insistența ușor isterică a unui comentator, potrivit căruia, citez, „E evident cà poparele, au trasature culturale specifice, in primul rând limba lor… Melanazieni nu sunt Polinezieni… Peuhl nu sunt Bantou.. etc…”, de unde ne este cumva confirmat, dacă mai era nevoie, și că „românii” nu sunt, să zicem, „francezi”). Mai precis, deși noțiunea esențialistă a culturii putea părea a avea sens din punct de vedere empiric la un moment istoric dat, astăzi este practic unanim acceptat că nu se mai poate vorbi riguros științific de existența unui „caracter național”, a unor „valori naționale”, a unui „tipic feminin” sau a unei „culturi a tinerilor” ș.a.m.d. Nu este vorba însă doar de a restrânge validitatea conceptului esențialist de cultură la anumite perioade istorice — „când națiunea era unită”, „când fetele nu ieșeau în fustă scurtă pe stradă”, „când bărbații mergeau la război fără să crâcnească”, „când exista respect pentru autoritate”, „când valorile erau alea care trebuie”, „când existau modele”, „vremurile bune de altădată” etc. Este vorba de a renunța complet la orice fel de concepție esențialistă a culturii, ceea ce nu presupune eliminarea oricărei discuții despre trăsăturile comune membrilor unei anumite categorii sociale și nici renunțarea la analiza culturală în favoarea altor feluri de analiză, ci pur și simplu acceptarea faptului că aceste categorii nu mai pot fi luate ca date de la natură, indiferent cât de prezente sunt numele lor în discursul public și în viața cotidiană, și că e necesar ca științele sociale să găsească modalități mai adecvate (mai subtile, mai nuanțate etc.) de a surprinde comunalitățile și diferențele existente între oameni.

A doua problemă majoră cu concepția esențialistă a culturii în discursul științific este dată de potențialul de deturnare a acesteia în spațiul public și în câmpul politic, ceea ce se traduce automat în instrumentalizarea științelor sociale în scopuri străine de menirea declarată a acestor științe și, în majoritatea cazurilor, chiar de intențiile oamenilor de știință. Este cazul, pentru a lua un exemplu pe jumătate la întâmplare, instrumentalizării discursurilor științifice despre „națiune” în definirea unui discurs naționalist politic (de stat sau nu), sau în susținerea mobilizării populației pentru război. Ce au înțeles sociologii și antropologii din critica noțiunii esențialiste de cultură și din cercetările despre formarea istorică a grupurilor sociale, a fost că, la fel ca orice alt discurs public despre cultură, mai ales odată ce iese din spațiul restrâns al mediului academic, discursul științific despre cultură funcționează ca ideologie (în sensul tare al cuvântului), putând fi relativ ușor distorsionat și deturnat în diverse scopuri politice (în sensul ceva mai larg al cuvântului, deci nu neapărat ca politică de partid). Acest principiu general valabil pentru științele sociale de a interveni în lumea socială prin simplul fapt al formulării unui discurs despre lumea socială este activat mult mai des decât ar părea la prima vedere (cazul paradigmatic astăzi fiind studiile despre romi, care rareori depășesc dublul scop al avansării în carieră și perfecționării discriminării organizate). În cazul particular al discursurilor esențialiste despre cultură, sociologii și antropologii au stabilit rolul primordial al acestora în formarea grupurilor sociale, inclusiv în susținerea oricăror acțiuni violente presupuse de astfel de procese de formare, de unde și faptul că asocierea explicită cu „rasismul” sau „naționalismul” — care nu sunt decât două cazuri particulare ale tipului mai general de ideologie menită să facă o separație clară între două categorii sociale și să le mobilizeze pe acestea ca grupuri care acționează unul împotriva celuilalt — ale unor diverse curente de gândire științifică dintr-o anumită perioadă nu a fost eliminată total, ci doar atenuată, fiind prezentă implicit și având același potențial intrinsec de instrumentalizare chiar și în aparent nevinovatele studii ceva mai contemporane despre „valori”.[3]

În fine, lăsând aceste lucruri esențiale la o parte, nu e cazul pentru un tratat de teoria culturii. Ideea în cazul de față este că asumpțiile majore cu care lucrează dl David, și în jurul cărora ne este dat în mod repetat de înțeles că este construită și cercetarea respectivă, nu se încadrează sub nicio formă în standardele de cunoaștere acceptate în științele sociale în prezent. Una dintre cele mai importante bătălii pe care științele sociale le-au câștigat în anii ’70 și ’80 cu ele însele a fost distanțarea de această noțiune esențialistă a culturii. A fost o bătălie purtată atât împotriva simțului comun — și în favoarea legitimității întregului demers al științelor sociale, al căror rol constitutiv nu e de a întări locurile comune și stereotipurile existente în societate și în niciun caz nu poate fi vorba de preluarea acestora doar pentru a le da o spoială „științifică” —, cât și împotriva unor moșteniri foarte grele acumulate de-a lungul multor decenii în care înțelegerea esențialistă a culturii constituise o lingua franca — din nou, nu e vorba doar de „etnopsihologie”, ci de o multitudine de abordări împrăștiate pe tot spectrul disciplinar al științelor sociale și în care ale căror momente de glorie s-au desfășurat chiar și după a doua jumătate a secolului al XX-lea. Victoria este astăzi atât de veche și de categorică încât orice discuție despre „caracterul național al românilor”, „trăsăturile psihice ale națiunii” și toate celelalte pseudo-concepte din câmpul semantic al „psihologiei popoarelor” invocată de dl David — fie în mod direct fie, mai nou, sub eticheta ultra-ezoterică a „psihologiei transculturale”, despre care ni se spune că are o anvergură mondială — provoacă simultan și imediat o reacție de repulsie și una de confuzie, ambele la fel de neplăcute, din moment ce dl David nu ne propune altceva decât să ne dezvățăm de ceea ce științele sociale ne-au învățat cu greu în ultimele decenii.[4] Și până la urmă este firesc să existe o oarecare confuzie, din moment ce e ca și când dl David ne-ar pune în situația în care ar trebui acum să ne dezgropăm străbunicii și să le facem autopsia doar ca să stabilim dacă au murit sau nu și dacă mai au cumva vreo șansă.

Revenind însă la discuția principială inițială, problema malpraxisului poate foarte bine circula strict în interiorul mediului științific (universitar și de cercetare), unde greșelile „anormale” pot fi sancționate în diverse feluri, depinzând într-o oarecare măsură de gravitatea acestora. Astfel, spre exemplu, încălcarea standardelor metodologice în cercetările de sondaj poate fi sancționată de către un corp colectiv însărcinat cu respectarea acestor standarde. Sau, ca în anumite cazuri recente celebre din străinătate, fabricarea datelor sau distorsionarea deliberată a acestora pot fi sancționate administrativ (prin demitere, retragerea titlurilor academice etc.). În cazuri mai puțin flagrante sau cu implicații mai puțin grave se pot, bineînțeles, asimila aceste greșeli celor „normale”, critica rezumându-se la procedeul obișnuit al publicării în revistele academice, intervențiilor la conferințe ș.a.m.d. Asumpția în acest caz ar fi, bineînțeles, că mecanismele de sancționare interne mediului științific există și funcționează, ceea ce nu se întâmplă automat, din moment ce pentru ca acestea să funcționeze trebuie îndeplinite mai întâi anumite condiții sociologice care asigură funcționarea internă a mediului științific. Întâmplător sau nu, nu este deloc cazul în privința științelor sociale din România, unde sancțiunile în interiorul mediului științific reprezintă excepția și nu regula (mai sincer spus, ele lipsesc cu desăvârșire).

În cazul de față, au existat multe voci care au invocat pe bună dreptate, deși nu fără o oarecare doză implicită de ipocrizie dacă ținem cont de problema de mai sus, necesitatea răbdării, a așteptării publicării raportului și a eventualei sancționări interne a dl David. Desigur, nu se poate spune nimic cu certitudine în privința cercetării coordonate de dl David până nu este disponibil rezultatul concret al acesteia. Însă dacă ne luăm după repetatele ieșiri în public ale dlui David, în care ni se spune că ne sunt prezentate „concluziile” cercetării și „întrebările” de la care a plecat, ar trebui să credem că dlui David i-a reușit de fapt o complicată scamatorie de dedublare în care una spune de zece ori pe HotNews și alta scrie în raport. În fine, lucrurile acestea rămân de stabilit și, în caz că ipoteza dedublării se adeverește, dl David merită cele mai sincere felicitări pentru perfecționarea unor asemenea practici. În orice caz, chiar dacă într-adevăr nu e cazul ca universitarii să se grăbească (vorba vine… nu că ar avea efectiv cum să se grăbească cu lucruri de genul acesta) să-l ostracizeze pe dl David pe la conferințe sau prin revistele academice, se poate cădea de acord că cercetarea respectivă trebuie privită cu ceva mai multă suspiciune decât de obicei. Acestea fiind spuse, șansele unei reacții reale dincolo de obișnuitele discuții ipotetice sunt practic zero, dar dacă totuși printr-o minune lucrul acesta s-ar întâmpla, atunci cu totul excepțională nu va fi cercetarea dl David (nu este!), ci faptul că reprezentanții comunității științifice au ales să ia în sfârșit atitudine față de soarta propriei profesii.

Dar oricare ar fi situația cu cercetarea dlui David, NU aceasta este miza dezbaterii. Dezbaterea publică nu trebuie să aibă în vedere neapărat dacă dl David a făcut o cercetare bună sau proastă, ci în primul rând faptul că dl David a ieșit în public și a făcut anumite afirmații cu totul deplasate din punct de vedere științific (vezi mai sus), reușind în mod evident să-și instrumentalizeze propria poziție, intervenind brutal în anumite dezbateri de actualitate, susținând fățiș, cu toată autoritatea pe care i-o acordă titlul său academic și poziția sa de cercetător, lucruri ca normativitatea războiului și a participării la război, necesitatea adoptării anumitor modalități de ajungere la „normalitatea economică” și nu a altora, existența unei distincții clare între cei „civilizați” (care lucrează în mediul privat, sunt occidentalizați etc.) și cei, cum să le zicem, „mai puțin civilizați” (despre care înțelegem că lucrează la stat, nu sunt așa la curent cu ultimul trend din Occident etc.), sau că „suntem un popor” nu știu de care și nu suntem „ca nemții” ș.a.m.d. Toate acestea, din nou, justificate „științific”, prezentate drept concluzii ale cercetării și, mai mult, toate considerate a fi de ordinul „trăsăturilor psihice” (inclusiv cu imaginea implicită și hilară a statului ca un fel de Mare Psihoterapeut, care în ciuda tuturor evidențelor și lamentațiilor nu bagă în seamă potențialul imens de intervenție, dar probabil că profilul psihologic al românilor îi face să se indispună în fața advertising-ului mascat).

Grav este nu numai că dl David susține niște absurdități, dar și că plasează problema la nivelul „psihicului populației”, al unui presupus „profil psihologic de adâncime al poporului român”. Problema pare, din acest punct de vedere, insurmontabilă. Foarte mulți oameni sunt intoleranți, deprimați și lipsiți de încredere în semenii lor? Ei bine, cauza este profilul psihologic adânc al poporului român, și nu contextul social, economic, politic imediat. Nu este vorba sub nicio formă de distrugerea infrastructurilor economice și sociale ale vieții cotidiene și nici măcar de arhi-uzitatele „moșteniri comuniste” care până acum se dovedeau a fi bune la toate, ci, „după cum a arătat Rădulescu-Motru acum 100 de ani…”. Alchimie curată! Chiar dacă lucrurile astea sunt relativ comune, fiind susținute în mod obișnuit și într-o formă sau alta de o serie de specialiști auto-declarați în paginile revistelor culturale respectabile și în cadrul talk-show-urilor televizate cu pretenții intelectuale, dl David plusează pe partea științifică a lucrurilor nu numai prin „adâncimea” interpretărilor dar și prezentând ceea ce de regulă n-ar putea fi considerate a fi mai mult decât niște păreri neinspirate aruncate în treacăt într-o pauză de țigară ca nimic altceva decât fapte dovedite științific, procedură betonată nu numai prin multiplele reiterări ale multiplelor sale titulaturi și reușite personale, dar și prin utilizarea exasperantă a formulărilor pompoase menite să acorde o importanță exagerată discursului („profil adânc”, „profil de suprafață”, „model psiho-cultural ideal” etc.) și orchestrarea unui întreg eșafodaj al pedanteriilor metodologice și bibliografice complet deplasate în contextul unor intervenții publice („ex. modelul Big Five – vezi Costa si McCrae, 1989”,pragul de semnificatie statistica p < .05; vezi David, 2014”, sublinierea aplicării chestionarului copiilor de 2 ani, dovada indubitabilă a unei rigurozități fără precedent etc.) care nu pot avea alt rol decât acela de a ipostazia autoritatea științifică a dl David în ciuda oricărei evidențe. Acest efect magic al intervențiilor publice ale dlui David se obține prin transpunerea celor mai grosiere stereotipuri și locuri comune în limbajul auto-important al pretenției la științificitate (dl David adăugând de la el niște demitizări minore și complet irelevante, că doar d-aia e știință). Toată lumea e astfel mulțumită: publicului îi sunt confirmate cele mai adânci credințe despre credințele sale adânci, iar dl David obține confirmarea și gloria lucrului bine făcut (deși, din nou și în mod bizar, cu dezamăgirea de a nu fi băgat în seamă de instituțiile statului). Pe scurt, dl David reușește nimic mai mult decât — ca să folosesc o expresie, cum ar spune unii, „tipic românească” — „să împace și capra și varza” sau — mai occidental, mai de viitor — „și să aibă prăjitura, și să o mănânce”. Ceea ce, odată acceptată și ținând cont de situația permanent favorabilă a astrelor academice românești, nu este decât o misiune imposibil de ratat.

Lăsând toate acestea la o parte, cam ce ar fi totuși de făcut? Am stabilit deja că, riguros și scrupulos vorbind, cum îi șade bine oricărui om de știință și oricărei comunități științifice care se respectă, nu poate fi vorba de evaluarea cercetării dlui David, în absența obiectului propriu-zis și neaflându-ne în spațiul academic, ci de intervențiile publice ale acestuia. Ne confruntăm și aici cu o problemă mai generală. Spre deosebire de malpraxisul al cărui impact se limitează mai mult sau mai puțin strict în interiorul mediului academic, cu totul altfel stau lucrurile în situația în care un om de știință ia cuvântul în afara mediului academic, în public, în calitatea sa de om de știință — deci folosindu-se explicit de avantajul acordat de prestigiul profesiei și de poziția sa academică. Și aici pot fi distinse două chestiuni. În primul rând, avem cazul în care nu e vorba propriu-zis de malpraxis, însă prezentarea publică distorsionează interpretările științifice altfel valide. Deși din punct de vedere al efectelor este mai puțin important dacă distorsiunea este produsă voluntar sau nu, situația este cu siguranță mai gravă în primul caz. În al doilea rând, avem cazul în care malpraxisul este prezentat în public ca practică științifică validă. Și în acest caz pot fi adăugate distorsiuni suplimentare datorate trecerii de la spațiul academic la spațiul public. Nu de puține ori s-a întâmplat să vedem greșeli științifice flagrante suplimentate de prezentări publice tendențioase; în privința sondajelor de opinie, aceasta este de fapt o practică curentă. Cel mai vizibil în acest sens este exemplul celebrelor sondaje despre Roșia Montană, în care erorile științifice flagrante erau dublate de o evidentă instrumentalizare publică ce distorsiona și mai mult niște rezultate deja extrem de distorsionate.

În absența unei cercetări riguroase a desfășurării evenimentelor, nici din aceste puncte de vedere nu îi putem evalua activitatea dlui David fără a ajunge, direct sau pe căi ocolite, să-i facem proces de intenție. E vorba de credințele adânci ale dlui David? De profilul său psihologic adânc? E vorba de rea-intenție din partea sa ori a jurnaliștilor? E vorba, cum s-a spus, de „impostură”? E vorba de proasta pregătire și incompetența jurnaliștilor? Este vorba de alte forțe obscure „de suprafață”? Nu avem cum să știm nimic cu siguranță. Însă, oricum ar sta ele, nici lucrurile acestea nu contează prea mult. Importante sunt consecințele și implicațiile, nu stabilirea intențiilor dlui David. Din acest punct de vedere, distorsiunea publică este la fel de gravă indiferent dacă rezultatele științifice se conformează sau nu standardelor de cunoaștere cunoscute și recunoscute și indiferent de ce crede dl David că poate obține prin afirmațiile sale fanteziste din presă. În cazul de față este, deci, absolut irelevant dacă raportul dlui David a fost publicat sau nu, la fel cum este irelevant ce conține propriu-zis acesta. Important este ca dl David a ieșit în public și a făcut anumite afirmații într-o anumită calitate, iar aceste afirmații au anumite implicații și consecințe tocmai în virtutea acestei calități. Evaluarea acțiunilor dlui David trebuie făcută în funcție de aceste consecințe și implicații, reale și potențiale. La fel cum nici evaluarea cercetării dlui David nu are niciun motiv să fie făcută în public (pentru că ar însemna refularea unor chestiuni strict academice în afara mediului academic, caz în care din motive obiective, din moment ce are la dispoziția sa toată forța locurilor comune, cel mai probabil dl David ar avea din oficiu câștig de cauză), nici evaluarea ieșirilor în public ale dlui David nu are de ce să aibă loc în interiorul mediului academic și, mai ales, în termenii, cu regulile și tot tacâmul de manierisme tipice schimburilor academice.

Prima reacție a venit din partea redacției CriticAtac, reacție care se pare că a dezamăgit multă lume, în special pe cei care se așteptau probabil la nu știu ce exegeză sau deconstrucție sistematică pretinzând pentru a nu știu câta oară ca o platformă precum CriticAtac să își aroge atribuții care pur și simplu nu îi aparțin, nu au cum să îi aparțină și nici nu ar trebui să îi aparțină. Ca și cu alte ocazii, situația în care cei care pretind a fi profesioniști sparg semințe pe margine și pretind superior ca cei din afara sistemului să reacționeze „profesionist” este cel puțin jenantă. În fine. Răspunsul dlui David a venit foarte rapid și a confirmat ceea ce toată lumea știa deja: că, ca tot omul, dl David poate perora ex cathedra și că își poate susține ideile fără a le oferi de fapt niciun un fel de susținere reală (dacă ținem cont că acele „Dacă vă zic eu?” sau „Nu vedeți că sunt atâția care au făcut la fel?”, „Dacă și Science spune?” nu reprezintă lucruri prin care poate fi convins un public inteligent). Mai important este însă că acest gen de răspuns este din punctul de vedere al dlui David unul foarte eficient. În cazul unei critici venite din afara mediului academic, tot ce trebuie dl David să facă este să vină, să vadă și să cucerească. Lucruri foarte simple când poți abuza sistematic de titulatura universitară, de name dropping și de atitudini condescendente à la „Habar n-aveți voi cum stă treaba asta științifică!” (a.k.a. „Am râs cu un ochi și cu altul am plâns.”). Altfel spus, dl David va putea întotdeauna să facă spam cu propriul CV, obținând instantaneu și fără pic de efort efectul de „Ce le-a zis-o!”. A crede ca vreun text semnat de oricine de la CriticAtac sau de oricine din afara comunității științifice îl poate supăra în vreun fel pe dl David, sau pe oricine altcineva care se află într-o poziție similară, dincolo de vreo posibilă mâncărime temporară și superficială, sau că îl va face în vreun fel să-și revizuiască semnificativ pozițiile este cel puțin naiv. Iar faptul că se ajunge ca puținele reacții să fie asumate și găzduite de o platformă online independentă este absolut aberant.

Așadar, cine ar putea interveni eficient și cine ar trebui să intervină eficient în astfel de cazuri în care un membru al comunității științifice abuzează în public de poziția sa de reprezentant al comunității științifice? Bineînțeles, mai întâi trebuie să fie vorba de cineva din interiorul comunității științifice, pentru a evita succesul garantat al tacticii veni, vidi, vici. Acestei precondiții i se adaugă alte două. În primul rând, din nou, nu poate fi vorba de translatarea unor discuții științifice în spațiul public, deci nu e vorba de a-i explica în detaliu dlui David de ce ceea ce spune este fundamental eronat din perspectiva sociologiei și antropologiei din ultimele aproximativ patru decenii (deși, aparent contraintuitiv, dl David este în mod direct interesat să ducă discuția în această direcție în spațiul public, din moment ce o asemenea discuție purtată într-un asemenea context îi asigură practic din start victoria). Dacă un reprezentant al comunității științifice ar ieși la rampă încercând să expună o întreagă teorie a culturii care să îl combată în detaliu și eficient pe dl David, nu ne-am alege decât cel mult cu ceva anecdote și apropouri dubioase și foarte probabil cu un discurs la fel de auto-important ca al dlui David. Aparent paradoxal, pentru a evita o astfel de degenerare într-un dublu fiasco, un răspuns din partea comunității științifice ar putea combate abuzul de autoritate al dlui David doar printr-un alt exercițiu de autoritate. Autoritate care nu se poate constitui pe loc (din nou, prin reluarea punctuală a tuturor erorilor comise, multiple indicații bibliografice, chestionarea unor aspecte tehnice etc.), ci trebuie să reiasă dintr-un act de învestire oficial sau neoficial din partea comunității științifice. Ceea ce presupune că, pentru a fi eficient, un astfel de răspuns trebuie să vină ori din partea unor figuri consacrate, care comandă suficientă autoritate în virtutea propriului nume sau titlu, ori din partea unor delegați propriu-ziși ai comunității științifice. Orice reprezentant al comunității științifice care nu beneficiază de vreuna dintre cele două forme de învestitură va suporta nu numai consecințele reluării tacticii consacrate „triplu-V” (cu implicația directă a unei umilințe reale, de această dată), ci și, ținând cont că mediul academic românesc funcționează aproape strict pe bază de putere instituțională dublată de o foarte puternică omertà, ale unei eventuale șubreziri a propriei poziții în interiorul aparatului birocratic universitar (cazuri sunt destule, cel mai recent fiind al scandalului din jurul revistei Film Menu). La fel ca în cazul celor aflați în partea de jos a lanțului trofic academic, al căror eșec este practic asigurat de la bun început, figurilor individuale de la vârf nu li se poate cere să reacționeze din oficiu. Ține de generozitatea fiecăreia dacă alege să intervină sau nu într-o situație dată. Însă în cazul asociațiilor profesionale aceste reacții trebuie să vină din oficiu, din moment ce a avea o reacție presupune nimic altceva decât respectarea statutului acestora (vezi aici un statut relativ bun, cel puțin pe hârtie). Însă în mod obișnuit rostul asociațiilor profesionale este atât de puțin și de prost înțeles, încât orice eventuală intervenție din partea acestora ar părea abuzivă și străină de bunul mers al lucrurilor, nimic altceva decât o vânătoare de vrăjitoare.

Care sunt sarcinile de bază ale unei asociații profesionale academice? În primul rând, pe plan intern, să asigure un prag minim de coeziune a profesiei: prin oficierea anumitor ritualuri (conferințe, premii etc.), furnizarea unor cadre de dezbatere (mai ales sub forma unor publicații proprii) și asigurarea respectării unor standarde profesionale minime. Acestea din urmă privesc mai ales chestiuni de etică (e.g. încălcarea deliberată a normelor de cercetare, susținerea unor concluzii care contravin anumitor principii fundamentale pe care asociația și le asumă în numele profesiei). Pe plan intern, așadar, asociațiile profesionale nu intervin decât în situații cu totul excepționale, lăsând în rest lucrurile la dispoziția dezbaterii academice obișnuite. Chiar și dacă am presupune că absurditățile expuse de dl David în intervențiile sale publice s-ar regăsi sub o formă sau alta în rezultatele efective ale cercetării sale, este puțin probabil că ar constitui un caz care să necesite o asemenea intervenție (ceea ce nu se poate spune, spre exemplu, în cazul sondajelor despre Roșia Montană amintite mai sus). Ar fi cazul, bineînțeles, dacă ideile expuse de dl David ar fi într-adevăr „rasiste”, cum s-a spus, dar această asociere e mai degrabă indirectă și nu poate fi făcută decât printr-o argumentație nu tocmai la îndemână și dificil de acceptat chiar și în interiorul comunității științifice. (De unde și faptul că agitația luării unei poziții abia după publicarea raportului de cercetare este de două ori nelalocul ei: mai întâi pentru că problema de față nu privește cercetarea dlui David, ci ieșirile publice ale acestuia și, apoi, pentru că e foarte puțin probabil ca cercetarea dlui David să justifice o intervenție internă a vreunei asociații profesionale. Ceea ce presupune să îi acordăm măcar un pic de încredere dlui David și să presupunem că nu a chemat totuși oamenii la oaste și în raportul de cercetare, aceasta reprezentând mai degrabă opinia sa personala, de om cu capul pe umeri, opinie pe care doar în anumite contexte e pregătit să o susțină cu toată autoritatea științifică pe care o comandă. Din moment ce nu știm nimic, însă, nu poate fi nici complet exclus ca afirmațiile belicoase atât de nonșalante ale dlui David din interviurile acordate presei să își facă cumva prezența și prin alte părți. Chiar și în varianta cea mai dezastruoasă, strict din punct de vedere academic, este puțin probabil ca cercetarea dlui David să fie propriu-zis „periculoasă”, ci poate cel mult constitui un nonsens total.) Este însă foarte puțin probabil că, din nou, în situația ipotetică în care conținutul propriu-zis al raportului de cercetare al dlui David nu diferă semnificativ de pozițiile sale publice, ca raportul respectiv să supraviețuiască prea mult într-o comunitate științifică vie, care ar găsi imediat premisele teoretice, manevrele metodologice și implicațiile etice potențiale ale cercetării respective cel puțin problematice. Evident, nu vom afla niciodată cum stau de fapt lucrurile în această privință, pentru ca nici nu avem cum să aflăm.

Pe plan extern, asociațiile profesionale academice funcționează ca purtători de cuvânt ai profesiilor. Măsura în care buna desfășurare internă depinde de imaginea externă variază de la disciplină la disciplină: ca regulă, imaginea externă este mai mult sau mai puțin irelevantă în cazul științelor naturale și foarte relevantă în cazul științelor umane, spre extrem de relevantă în cazul științelor sociale. Faptul că desfășurarea internă a științelor sociale depinde foarte mult de imaginea externă a acestora ar trebui să facă asociațiile profesionale extrem de vigilente în privința modului în care sunt definite în public științele sociale. În cazul de față, nu e vorba de a reacționa împotriva unui evident atac asupra și compromitere a (groaznică formulare!) „educației sociologice a populației și a elitelor naționale”. Mult mai important este faptul că de imaginea publică legitimă a științelor sociale depinde direct conținutul cererii sociale pentru produsele științelor sociale, ceea ce se traduce direct într-o anumit disponibilitate a resurselor necesare pentru a face anumite tipuri de cercetări, din anumite perspective, pe anumite teme (și nu altele). Simplificând, dacă această imagine este cea a industriei sondajelor și a repetării mecanice a locurilor comune abuzate de regulă de jurnaliști și de armatele de „analiști” din presă, atunci exact acestea vor cântări cel mai greu în cererea agregată (Ceea ce presupune însă mai întâi ca asociațiile profesionale din științele sociale să-și ia în serios meseria și să nu mai trateze cererea ca un factor independent, dat de la natură). Atât timp cât ieșirile publice ale dlui David și nenumăratele abuzuri similare comise în public în numele științelor sociale de către reprezentanții acestora nu sunt în vreun fel sancționate la nivel profesional, atunci vom continua să avem niște științe sociale care nu contează în niciun fel pentru societate și care nu contează nici măcar pentru ele însele, amăgindu-ne atât în presă, cât și în spatele ușilor închise ale sălilor de seminar și pe la diversele conferințe „internaționale” că noi facem știință când de fapt îngânăm savant o piesă scrisă de alții. Aceasta este adevărata miză a discutării cazului ieșirilor publice ale dlui David, cu a sa „psihologie adâncă a poporului român”. Și până la urmă toate lucrurile astea nici măcar nu-l privesc mai mult decât accidental pe dl David, care nici în această privință nu este cu nimic special sau excepțional.

[1] Ceea ce nu înseamnă ca psihologia n-are nimic de-a face cu, să zicem, „cultura”, însă există o diferență între modul în care o disciplină tratează și cunoaște o temă marginală în economia sa internă și modul în care o disciplină tratează și cunoaște o temă centrală în economia sa internă.

[2] Granițele disciplinare nu sunt nici foarte clare, nici dezirabile în sine. Există desigur un impuls foarte puternic de a trece aceste granițe în mod sistematic, în scopul avansării cunoașterii despre lumea socială. Este și cazul (culmea!) relativ recentei popularizări a integrării psihologiei cognitive mai ales în antropologie. Însă această integrare presupune luarea în calcul a tot ce au cucerit științele sociale în ultimul secol, nu derularea benzii înapoi la absurditățile lui Rădulescu-Motru. Astfel, dl David este în același timp foarte aproape și cât se poate de departe de orice încercare ne-amatoricească de trecere a granițelor disciplinare.

[3] Ideea existenței „valorilor”, așa cum a fost ea împământenită în științele sociale din România, este la rândul său una dintre multele idei care se bucură de o largă circulație, în ciuda faptului că este inacceptabilă din punct de vedere al oricăror standarde științifice contemporane. Pentru oricine ia în serios stadiul actual al teoriei acțiunii sociale, chestiunea „valorilor” este pur flogistică și are afinități istorice și conceptuale strânse cu ideea esențialistă de cultură. Bineînțeles, puterea ambelor vine din posibilitatea unei aparente confirmări științifice a celor mai puternice idei comune și stereotipuri întâlnite în viața cotidiană.

[4] Desigur, asumpțiile esențialiste sunt încă ceva comun pentru sondajele de opinie, dar, după cum spune Bourdieu, fără a-i ataca în vreun fel, trebuie să recunoaștem din start că „cei care se ocupă de sondaje fac o anumită muncă ce, dacă nu poate fi redusă la vânzarea efectivă de produse, nici nu poate fi complet identificată cu cercetarea științifică legitimă”.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.