Catalonia: independență și socialism

Până acum nici o lună, problema independenței Cataloniei nu interesa pe mai nimeni în afara Spaniei. Referendumul programat pentru 1 octombrie era sortit să se petreacă în cvasi-anonimat. Între timp, chestiunea catalană a ajuns în centrul atenției întregii Europe și a declanșat probabil cea mai mare criză politică din Spania de la lovitura de stat eșuată din 1981.

Tensiunile dintre guvernul catalan, pro-independență, și cel spaniol au escaladat cu două săptămâni înainte de referendum, când mai mulți oficiali catalani au fost arestați, mii de buletine de vot confiscate și site-uri web pro-independență închise. Reacția catalanilor a fost promptă: 150.000 de elevi și studenți au intrat în grevă și protestat pe străzile Barcelonei pentru dreptul la auto-determinare, iar docherii din porturile catalane au refuzat să descarce vasele trimise de guvernul spaniol în sprijinul represiunii.

Totul a culminat în ziua referendumului, când poliția națională, notoria Guardia Civil (al cărei logo fascist simbolizează la fix moștenirea franchistă a statului spaniol), a făcut circa 1000 de răniți în tentativa de a-i opri pe oameni să voteze. Chiar și așa, peste două milioane de alegători din cei circa patru milioane eligibili au reușit să voteze, peste 90% dintre ei în favoarea independenței.

În zilele scurse de atunci, guvernul spaniol condus de Mariano Rajoy, susținut de majoritatea partidelor și presei mainstream (inclusiv PSOE și El País, principalul partid și, respectiv, ziar al social-democrației spaniole), au amenințat Catalonia cu declanșarea articolului 155 din Constituție, care ar revoca pe loc autonomia regiunii. De partea cealaltă, prim-ministrul catalan Carles Puigdemont a anunțat că în sesiunea plenară a parlamentului catalan de marți, 10 octombrie, va declara unilateral independența regiunii. Marțea a venit, însă Puigdemont a produs o contradicție tipică pentru inter-regnum-ul în care se află epoca noastră: a declarat independența Cataloniei după care a și suspendat-o, pentru a lăsa timp de dialog și negocieri cu guvernul spaniol (care nici până acum nu a dat vreun semn de deschidere în acest sens). În replică, Rajoy a somat guvernul catalan să clarifice până luni, 16 octombrie, dacă independența a fost sau nu declarată. Revocarea autonomiei plutește în aer.

Stânga catalană e împărțită. Organizațiile afiliate Podemos și Stângii Unite (principalele organizații ale stângii spaniole, reunite în coaliția Unidos Podemos) nu susțin independența, ci o republică federală spaniolă care să conțină și Catalonia. Însă susțin un referendum catalan pe tema independenței, dar care să aibă loc în limitele Constituției. Numai că reforma Constituției ar presupune sprijinul a două treimi din Parlament, ceea ce nu poate fi întrezărit nici măcar pe termen mediu.

De partea cealaltă, principalele partide de stânga care susțin independența sunt Stânga Republicană – principala componentă a Frontului Popular din anii ’30, azi social-democrați de tip a Treia Cale și parte a coaliției guvernamentale „Împreună pentru Da” conduse de Puigdemont – și Candidații Unității Populare (CUP), cea mai importantă organizație a stângii radicale catalane, care a acceptat să sprijine guvernul minoritar al lui Puigdemont după alegerile din 2015 în schimbul garanției organizării unui referendum.

Dat fiind contextul schițat sumar mai sus, care ar trebui să fie poziția stângii radicale din afara Cataloniei? Înainte de toate, trebuie distins între dreptul la auto-determinare și independență. Marxiștii au sprijinit mereu acel drept, libertatea unui popor – cu atât mai mult în cazul unui popor oprimat – de a decide dacă vrea să facă parte sau nu dintr-un stat sau altul. Însă sprijinul pentru independența propriu-zisă trebuie să țină mereu cont de condițiile concrete ale fiecărui caz în parte, în special de sprijinul pentru independență în sânul clasei lucrătoare înseși și de capacitatea acesteia din urmă de a-și dezvolta propria poziție în acest sens, una care să combine lupta pentru emancipare națională cu cea pentru emancipare socială. Altfel spus, miza e ca masele populare să poată interveni în mișcarea pentru independență și s-o orienteze înspre interesele lor de clasă.

În cazul de față al Cataloniei, o republică independentă și capitalistă nu ar schimba cu mai nimic condiția clasei lucrătoare. Ar însemna, în continuare, austeritate, privatizări, salarii mici, contracte precare, exploatare etc. De aceea, mulți stângiști s-au dezis în aceste zile de mișcarea catalană pentru independență, considerând că e o mișcare condusă de burghezia catalană, care nu mai vrea să plătească taxe pentru restul regiunilor din statul spaniol. Mai mult, susțin ei, o Catalonie independentă ar diviza clasa lucrătoare din restul Spaniei, nefăcând altceva, deci, decât să servească reacțiunii neoliberale.

Această poziție asumă din start că lucrătorii, tinerii și stânga pro-independență nu sunt capabili să-și dezvolte propriul program și propriile metode în acest sens, prin care să lege lupta pentru independență cu cea pentru socialism sau, cel puțin, pentru o agendă de stânga anti-neoliberală. Se asumă, așadar, că mișcarea pentru independență se reduce la interesele de clasă ale burgheziei catalane.

E o poziție care izvorăște atât dintr-o funciară lipsă de încredere în clasa lucrătoare și capacitatea sa de a juca un rol conștient și independent în evoluția situației politice, cât și dintr-o naivitate teoretică și strategică tipică celor care așteaptă condițiile ideale pentru revoluție în loc să testeze limitele condițiilor concrete, tot mai favorabile stângii socialiste în cazul de față în lumina ultimelor evenimente. Nu e de mirare, atunci, că astfel de marxiști tind să își formuleze poziția în virtutea unor considerații abstracte despre naționalism și lupta de clasă, și nu pe baza unei analize aplicate a acestor evenimente și a contextului mai larg al independentismului catalan, incluzând aici distincta sa componentă progresistă articulată încă de la începutul secolului XX.

Mișcarea pentru independența catalană nu e pură. În sânul ei se regăsesc forțe neoliberale, centriste, social-democrate și socialist-revoluționare deopotrivă. Direcția în care o va lua această mișcare depinde de balanța de putere dintre aceste forțe, care nu e pre-stabilită, ci se decide acum. Întrebarea care se pune e dacă stânga are șanse reale de a înclina balanța în favoarea sa, de a face din independență nu atât un scop în sine, cât un mijloc în vederea construirii unui nou tip de societate sau, cel puțin, în apărarea drepturilor sociale.

Pentru început, trebuie clarificat faptul că marele capital catalan (inclusiv principalul său organ de presă, cotidianul La Vanguardia) nu vrea independență. Au folosit mereu independența ca pe o armă de negociere în obținerea unei autonomii mai mari din partea guvernului spaniol. Însă independența ca atare ar fi contrară intereselor lor fundamentale, în primul rând prin ieșirea automată din UE pe care aceasta ar presupune-o, în condițiile în care peste 70% dintre exporturile firmelor catalane sunt către alte state membre ale UE; iar o eventuală aderare la UE ar fi, foarte probabil, blocată de Spania. Nu e de mirare, așadar, că la câteva zile după referendum, principalele bănci catalane, Caixa și Sabadell, și-au mutat rapid cartierul general în alte părți ale Spaniei, grație unei ordonanțe de urgență a guvernului spaniol.

De asemenea, actuala apartenență la Spania oferă reprezentanților politici ai capitalului catalan alibiul perfect pentru măsurile de austeritate introduse în ultimii ani și planificate pentru perioada următoare: „Nu e vina noastră, e vina Madridului!”. De altfel, Puigdemont a acceptat cu greu organizarea referendumului, numai în urma amenințărilor voalate din partea CUP că altminteri își vor retrage sprijinul din parlament și-l vor lăsa fără majoritate parlamentară. Căci asta ar conduce la alegeri anticipate, unde partidul pretins pro-independență al lui Puigdemont, Partidul Democratic Catalan, ar fi sever pedepsit la urne. Presiunea populară e ceea ce îl forțează în continuare pe Puigdemont să apere rezultatul referendumului în fața represiunii și a amenințărilor guvernului spaniol, în vreme ce interesele de clasă pe care de fapt le reprezintă îl obligă să tragă de timp cât mai mult, în speranța că presiunea populară se va atenua și îi va permite să capituleze – o situație profund contradictorie rezumată la fix de această „independență suspendată” proclamată marțea trecută.

De partea cealaltă, sprijinul popular pentru independență a explodat tocmai de la începutul crizei și al măsurilor de austeritate. Mai exact, din 2010 și până acum acest sprijin a crescut de la 20% la peste 45%. De asemenea, partidele de stânga pro-independență mai mult decât și-au dublat procentele electorale în această perioadă. În plus, votanții partidelor de stânga tind să se simtă mai degrabă catalani decât spanioli comparativ cu cei de dreapta, nu atât pentru că sunt „anti-spanioli” (cum crede o parte a stângii), cât pentru că se opun unui stat spaniol capturat de forțe neoliberale și care, la nivel instituțional, nu s-a rupt niciodată de franchism până la capăt. Toate acestea ne sugerează că, în absența unei stângi puternice și militante la nivel național care să conducă rezistența împotriva austerității, mișcarea pentru independență a funcționat ca un vehicul pentru sentimentele anti-austeritate și anti-sistem ale oamenilor. E o situație foarte similară cu cazul Scoției, unde mișcarea pentru independență a căpătat avânt tot în era austerității și în contextul neoliberalizării Partidului Laburist (și mai pronunțată în Scoția decât în restul Marii Britanii) în combinație cu retorica progresistă a SNP.

Solidaritatea demonstrată de docheri și pompieri – categorii cu rată mare de sindicalizare și, istoric vorbind, o conștiință de clasă avansată – nu fac decât să confirme caracterul și potențialul progresist al mișcării pentru independență, care și-a sporit și mai mult sprijinul popular în urma represiunii statului spaniol. De cealaltă parte, cu guvernul Rajoy s-au solidarizat mai toate forțele de dreapta posibile, de la fasciștii nostalgici după Generalissimo (de unde și răspândirea contra-lozincii „Somos todos antifascistas!” printre manifestanții pro-independență) la neoliberalii „neutri” de la Bruxelles (aceiași care condamnă de zor autoritarismul din țări mai periferice ale UE).

Stânga anti-capitalistă trebuie să sprijine această mișcare și din rațiuni pur tactice. Unde este mai realistă producerea unei rupturi sistemice, la nivelul întregului stat spaniol sau la nivelul Cataloniei? O stângă spaniolă hegemonică e mult mai puțin probabilă decât în Catalonia, unde un posibil front unit între Stânga Republicană, CUP, Catalonia în Comun (din care face parte și Podemos) și alte organizații radicale de masă, precum Sindicatul Studenților, ar putea transforma lupta pentru o Catalonie independentă într-una pentru o Catalonie independentă și socialistă. Așadar, avem diviziuni în sânul claselor conducătoare (nu doar între cea spaniolă și cea catalană, ci chiar și în sânul celei din urmă, unde Puigdemont a mers deja mai departe decât marele capital catalan era dispus să accepte), iar masele populare sunt tot mai radicalizate. Ceea ce lipsește e tocmai expresia politică necesară care să profite de această situație pre-revoluționară, iar un front unit e o variantă plauzibilă și dezirabilă în acest sens.

Mai mult, o luptă deschisă pentru o Catalonie independentă și socialistă nu ar slăbi clasa lucrătoare din restul statului spaniol, ba dimpotrivă: ar slăbi guvernul de dreapta al lui Rajoy (deja slab, atârnând la mustață de sprijinul dat în parlament de PSOE) și ar inspira masele în vederea unei lupte similare, forțând astfel actualele organizații ale stângii să se radicalizeze, așa cum se întâmplă acum în Catalonia. La polul opus, o înfrângere a mișcării din Catalonia ar demoraliza masele populare de acolo și ar întări enorm guvernul Rajoy (ceea ce face și mai rușinoasă continua complicitate a PSOE). Totul depinde, într-o mare măsură, de organizațiile pro-independență ale stângii catalane și capacitatea lor de a-i mobiliza în continuare pe oameni, pentru cucerirea unei republici independente și a unei noi ordini sociale.

Păstrând proporțiile, cazul Războiului Civil din anii ’30 poate servi ca ghid în aceste zile. Și atunci, burghezia catalană s-a opus loviturii de stat a lui Franco, ceea ce nu a împiedicat stânga catalană de toate orientările să lupte la rândul ei împotriva lui Franco și în apărarea republicii (apropo de cei care cred că o cauză îmbrățișată de burghezie nu poate fi decât a burgheziei, deci trebuie a priori abandonată de stânga). Însă genul de republică pentru care luptau unii (democratică și capitalistă) era complet diferită de cea pentru care luptau ceilalți (democratică și socialistă). Pentru o perioadă scurtă, stânga revoluționară din Catalonia (POUM, CNT etc.) s-a aflat în fruntea acestei lupte. Capitaliștii catalani se retrăseseră în vilele din munți, lăsând fabricile și orașele în mâinile muncitorilor. Premierul catalan de la ora aceea, Lluis Companys, aproape că i-a rugat pe cei din POUM și CNT să preia puterea. Aceștia au refuzat, în numele unității anti-fasciste. Au ratat astfel șansa unui front unit care să îmbine rezistența anti-fascistă cu revoluția socială, ceea ce ar fi mobilizat și mai mult masele în apărarea republicii, inclusiv în afara Cataloniei. Greșeala lor a permis reconsolidarea status quo-ului și, în mai puțin de un an, forțele revoluționare au fost dezarmate, marginalizate, înfrânte. Știm ce a urmat. Să sperăm că greșeala nu va fi repetată.