Cat ne costa anticomunismul

Alina Mungiu Pippidi. Sursa: Romaniacurata.ro

Merită să mai dăm bani publici pentru încă un muzeu al comunismului, cînd factura de electricitate a Casei Poporului, acest memento permanent al fostului regim, ne costă lunar mai mult decît cea a oraşului Tîrgovişte? Aş spune că justiţia nu e locul de unde faci economii, cu condiţia să îţi iasă. Dar ne iese ceva?

Să le luăm la rînd. La ora asta criza economică a făcut redundantă încercarea de a mai compensa în bani pe proprietarii cărora nu li s-au restituit imobilele, deşi există o lege în acest sens. Noroc că restituirea în rural s-a încheiat, de bine de rău a durat cu mai bine de zece ani decît ar fi trebuit şi a distrus agricultura, dar e gata. În urban însă, după 20 de ani, jumătate din proprietăţi rămîn nerezolvate, circa o sută de mii! Legile contradictorii şi corupţia ne-au adus la această situaţie, nu doar nenorocită pentru proprietari, ci şi pentru economie, unde stabilitatea şi certitudinea proprietăţii sunt baza unei creşteri economice sănătoase. Nu mai vorbesc că noi nu am atins acest rezultat prost fără să cheltuim, dimpotrivă, am rezolvat 50% cu cheltuieli enorme. Iar acum banii s-au terminat, cel putin banii pentru a rezolva injustiţiile, bani pentru Catedrala Neamului, Arena Naţională şi Muzeul Comunismului se vor găsi (numai FMI nu a aflat). Că aşa e românul: ctitor.

El vrea să aibă un tablou votiv unde să figureze cu toată familia şi unde să scrie Primăria Sectorului 2 a făcut această toaletă. Sau: PDL la sugestia fostei Comisii Prezidenţiale condusă de Vladimir Tismăneanu a făcut acest muzeu. Nimeni nu se înghesuie sa dea bani să rezolve o sută de mii de injustiţii private fără tablou votiv. Sub guvernul liberal s-a cheltuit peste un miliard de euro din despăgubiri directe şi active transferate fondului Proprietatea, care, să ne amintim, a fost un compromis cu PSD, care nu voia restituire in natura. E o iluzie că acele acţiuni nu costă bani, activele transferate acolo ar fi putut fi privatizate şi din acei bani să plăteşti măcar dobînzile la datoria noastră externă. Conform Autorităţii Naţionale pentru restituirea proprietăţilor, pînă la această oră s-au achitat doar cca 150 de milioane de euro, deci statul datorează încă proprietarilor de drept sume inca de vreo trei ori pe atita in bani lichizi si, cum acestia s-au terminat, inca nu stiu cite sute de milioane de euro in actiuni la fond. Justiţia reparatorie costă scump, iar dacă prin asta nu aduci certitudine şi nu închizi problema se cheamă că ai aruncat pur şi simplu banii.

Restituirea imobilelor naţionalizate nu e singurul capitol cu cost economic rămas nerezolvat. În 2009, ca urmare a avîntului propagandistic de a dovedi că regimul ăsta e mult mai anticomunist ca alte regimuri s-a trecut o nouă lege de a compensa pe foştii deţinuţi politici, 221/2209. Vă reamintesc că începutul îl făcuse regimul Iliescu prin Decretul-lege nr. 118/1990, care stabilea o „ Indemnizaţie lunară calculată pentru fiecare an de detenţie, internare in spitalele de psihiatrie, strămutare, deportare sau prizonierat”, dar omitea pe cei executaţi (de exemplu partizanii din munti). Răul şi mai mare a fost că suma fixă stabilită a fost imediat redusă la nimic de hiperinflaţia care a urmat. Cu toate astea, legea era superioară celei din 2009, mult mai vagă şi care în loc să stabilească un plafon clar, indexabil şi să dispună rezolvarea pe cale administrativă trimite pe solicitanţi la tribunal să ceară sume teoretic nelimitate. Aşa s-a ajuns ca ÎPS Bartolomeu Anania să dea în judecată statul român pentru despăgubiri de 800.000 de euro (proces lăsat moştenire nepoţilor), pentru că fusese deţinut politic (şi turnător, probabil de asta suma era indexată), ca Ion Diaconescu şi primarul Chiliman (pentru tată-său) au cerut sume enorme, de un milion de euro şi peste. Absurditatea legală era că dl. Diaconescu, de exemplu, beneficiase şi de prima lege, de ce o a doua?

În sfîrşit, lumea a început să meargă la tribunal, judecătorii s-au trezit iarăşi cu o lege ambiguă de aplicat – cuantificarea suferinţei cuiva vreme de 50 de ani!- dar, cum statul nu are bani, a atacat în instanţă toate deciziile favorabile victimelor. Asta e practica, juriştii statului se duc la toate procesele şi se opun ca statul să plătească, chiar dacă aşa e legea, că altfel vine Curtea de Conturi şi îi sancţionează. Iată aşa, cu stînga trecem o lege şi cu dreapta luptăm contra ei, după ce am creat iluzii la alte mii de oameni, deja greu încercaţi de soartă. În sfîrşit, primăvara asta guvernul s-a trezit să plafoneze prin ordonanţă la o sumă mult sub o sută de mii de euro, dar aceasta a fost atacată la Curtea Constituţională.

Aspectele restaurative sînt deci un dezastru. Stăm poate mai bine cu altele, de exemplu cu transparentizarea influenţelor oculte ale fostului regim? CNSAS a iniţiat 1400 de procese în ultimii trei ani, obligaţi de noua lege schimbată ca urmare a acţiunii lui Voiculescu în justiţie, le ia ani şi bani ca să ajungem la rezultatul că nimeni din guvernele României nu a fost vreodată colaborator cu Securitatea (deşi unii au adeverinţe interesante), iar din ultimele două Parlamente nici cinci securişti nu se aleg, pratic Mona, Voiculescu şi frăţiorul lui Vadim Tudor,  cu Rodica Stănoiu încă se judecă, lui Micky Şpagă CNSAS i-a retras verdictul in urma contestaţiei lui. Iar Dan Voiculescu cu decizie definitivă de colaborator e vicepreşedinte al Senatului din partea PNL. Merită banii acest efort? Nu. Măcar bulgarii au găsit zeci şi i-au şi declarat fără să mai treacă pe la tribunal.

Evident, cei care conduc acolo CNSAS sînt ceva mai independenţi decît ai noştri.

Nu era mai rentabil dacă statul de la bun început dădea totul înapoi şi le construia locuinţe sociale  chiriaşilor sau ardea toate dosarele? Dar e prea tîrziu să ne întrebăm. Dar nici nu merită să consumăm spaţiu despre discuţiile astea absurde cu muzee şi altele, cînd chestiuni fundamentale sînt nerezolvate. Cum ar trebui finanţate studiile despre comunism şi alte aspecte simbolice?  Prin competiţii deschise. Nu prin salarii permanente, că nu vrem să iasă nimeni la pensie de la studiul anticomunismui sau al la revoluţiei, ci prin granturi date competitiv prin sistemul naţional de cercetare şi prin fonduri europene alocate acelor particulari care au dovedit că au reuşit să strîngă deja bani şi public în jurul proiectelor lor.

Acestea sînt numeroase şi diverse, de la cel clasic al memorialului de la Sighet (adus în octombrie la Bruxelles de Monica Macovei), la cel postmodern al Liei Perjovschi, care are o arhivă a comunismului în spaţiul unui garaj şi nu a primit niciodată un leu de la stat. Vladimir Tismăneanu se plînge că eforturile lui în această direcţie sînt prost privite de duşmanii regimului. Fals: sînt prost privite de mult mai multă lume decît de duşmanii lui Băsescu sau antisemiţii de serviciu. Ca să fie mai bine primite, ar fi bine să se repare trei lucruri: dl. Tismăneanu să nu mai conducă anticomunismul din vila lui Ceauşescu de pe Mircea Eliade, că dă simbolic foarte prost, să renunţe la ideea că poate face un monopol, o megacomisie anticomunistă cu toată lumea depinzînd de el ca patron (vă scutesc de multele detalii pe tema asta, dar ele abundă), în fond o idee profund comunistă, şi să înţeleagă că anticomuniştii sînt primii care trebui să procedeze altfel, nu prin numiri politizate şi fără concurs cum a făcut el la IICCMER sau alocări de fonduri la fel de preferenţiale. Că dacă nici în astea simbolice nu sîntem mai breji decît erau comuniştii, costul de imagine e chiar mai mare decît cel în bani.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.