ARTA INSURECȚIEI. Fragment din ”Istoria revoluției ruse”, de Lev Troțki

Oamenii nu fac cu plăcere o revoluţie, aşa cum nu fac cu plăcere un război. Totuşi, diferenţa e că, în război, rolul hotărâtor îl joacă constrângerea, pe când în revoluţie nu există nicio constrângere, dacă nu luăm în seamă constrângerea circumstanţelor. Revoluţia are loc atunci când nu mai există altă cale. Insurecţia, care se ridică deasupra revoluţiei precum un vârf în lanţul muntos al evenimentelor acesteia, poate fi provocată în chip arbitrar tot aşa de puţin ca şi revoluţia în general. Mulţimile atacă şi se retrag de câteva ori înainte de a se hotărî să dea asaltul final.

De obicei, complotul este opus insurecţiei, fiind socotit o întreprindere conştientă a unei minorităţi opusă mişcării stihiale a majorităţii. Şi într-adevăr, o insurecţie victorioasă, care poate fi numai actul unei clase menite să ajungă în fruntea naţiunii, este separată printr-o prăpastie, atât în ce priveşte însemnătatea ei istorică, cât şi metodele sale, de lovitura de stat a unor complotişti ce acţionează pe la spatele maselor.

De fapt, în orice societate organizată în clase există destule contradicţii astfel încât, în ascunzişurile lor, să se poate construi un complot. Experienţa istorică arată că este nevoie totuşi de un anumit grad de boală a societăţii – ca în Spania, Portugalia, America de Sud –, ca politica complotului să găsească mereu cu ce să se hrănească. Un complot pur, chiar şi în cazul unei victorii, poate asigura numai schimbarea la putere a diverselor clici ale aceleiaşi clase conducătoare sau chiar şi mai puţin: schimbarea figurilor guvernamentale. Victoria unui regim social asupra altuia a fost adusă în istorie numai de insurecţia maselor. În timp ce comploturile periodice sunt cel mai adesea o expresie a stagnării şi putreziciunii societăţii, insurecţia populară, dimpotrivă, apare de obicei ca urmare a unei rapide evoluţii premergătoare, care tulbură vechiul echilibru al naţiunii.

(…)

Este indispensabil să înţelegem corect corelaţia dintre insurecţie şi complot, atât în diferenţele, cât şi în completările lor reciproce, mai ales că însăşi folosirea cuvântului „complot” are, chiar şi în literatura marxistă, un aspect contradictoriu, referindu-se atât la acţiunea independentă iniţiată de o minoritate, cât şi la pregătirea de către o minoritate a insurecţiei majorităţii.

Istoria demonstrează, ce-i drept, că, în anumite condiții, insurecţia populară poate învinge chiar şi fără complot. Izbucnind în chip „stihial” din indignarea generală, din proteste disparate, insurecţia poate atrage după sine părţi ale armatei, poate paraliza forţele duşmanului şi răsturna vechea putere.

Aşa s-au petrecut lucrurile, într-o oarecare măsură, în februarie 1917 în Rusia. Cam acelaşi tipar l-a urmat desfăşurarea revoluţilor germană şi austroungară din toamna lui 1918. În măsura în care, în aceste cazuri, în fruntea răsculaţilor n-a existat niciun partid pătruns cu totul de interesele şi ţelurile insurecţiei, victoria ei trebuia să transmită inevitabil puterea în mâinile acelor partide care i se opuseseră acesteia până în ultima clipă.

A răsturna vechea putere este una. A lua puterea în propriile mâini este cu totul altceva. Într-o revoluţie, burghezia poate pune mâna pe putere nu pentru că e revoluţionară, ci pentru că e burghezie: în mâinile ei sunt proprietatea, educaţia, presa, o reţea de puncte de sprijin, ierarhia instituţiilor. Altfel stau lucrurile cu proletariatul: lipsit de avantaje sociale care să existe în afara lui, proletariatul răsculat se poate baza numai pe numărul său, pe unitatea sa, pe cadrele sale și pe statul său major.

Aşa cum fierarul nu poate să ia cu mâna goală un fier încins, nici proletariatul nu poate să ia puterea cu mâinile goale: el are nevoie de o organizaţie potrivită să facă acest lucru. În combinaţia dintre insurecţia de masă şi complot, în subordonarea complotului faţă de insurecţie, în organizarea insurecţiei cu ajutorul complotului se află acel domeniu complex şi plin de responsabilitate al politicii revoluţionare pe care Marx şi Engels l-au numit „arta insurecţiei”. Ea presupune o conducere generală corectă a maselor, o orientare flexibilă în funcţie de condiţiile schimbătoare, un plan chibzuit de ofensivă, prudenţă în pregătirea tehnică şi curajul loviturii.

(…)

Din observaţiile şi reflecţiile produse de eşecul mai multor insurecţii la care a fost participant sau martor, Auguste Blanqui a dedus o serie de reguli tactice, care, dacă nu sunt respectate, fac ca victoria unei insurecţii să fie extreme de dificilă, dacă nu imposibilă. E nevoie, spunea el, de crearea din vreme a unor detaşamente revoluţionare regulate, de conducerea lor centralizată, de dotarea lor corectă, de amplasarea bine chibzuită a baricadelor, de construirea temeinică a acestora şi de apărarea lor sistematică, nu episodică. Toate aceste reguli, impuse de sarcinile militare ale insurecţiei, trebuiau, fireşte, să se schimbe inevitabil odată cu condiţiile sociale şi cu tehnica militară; dar, în sine, ele nu sunt deloc „blanquism”, dacă prin acest termen se înţelege ceva asemănător cu termenul german de „pucism” sau cu aventurismul revoluţionar.

Insurecţia este o artă şi, ca orice artă, are legile ei. Regulile lui Blanqui sunt nişte exigenţe ale realismului militar revoluţionar. Greşeala lui Blanqui nu stă în teorema lui directă, ci în reciproca ei. Din faptul că o incapacitate tactică condamnă insurecţia la eşec, Blanqui a tras concluzia că respectarea regulilor tacticii insurecţionale poate asigura prin ea însăşi victoria. Abia de aici începe opoziţia legitimă dintre blanquism şi marxism. Complotul nu înlocuieşte insurecţia. O minoritate activă a proletariatului, oricât de bine organizată, nu poate lua puterea independent de starea generală a ţării: din acest punct de vedere, blanquismul e condamnat de istorie. Dar numai din acest punct de vedere. Teorema directă îşi păstrează întreaga forţă. Pentru cucerirea puterii, proletariatului nu-i ajunge insurecţia stihială. E nevoie de o organizare corespunzătoare, e nevoie de un plan, e nevoie de un complot. Aşa punea Lenin problema.

Critica lui Engels îndreptată împotriva fetişismului baricadei s-a bazat pe evoluţia tehnicii generale şi militare. Tactica insurecţională a blanquismului corespundea caracterului vechiului Paris,  proletariatului semimeşteşugăresc, străzilor înguste şi sistemului militar al lui Ludovic Filip. Greşeala de principiu a blanquismului stătea în identificarea revoluţiei cu insurecţia. Greşeala lui tehnică stătea în identificarea insurecţiei cu baricada. Critica marxistă s-a îndreptat împotriva ambelor greşeli. Socotind, ca şi blanquismul, că insurecţia e o artă, Engels a arătat nu numai rolul subordonat al insurecţiei în revoluţie, dar şi rolul tot mai puţin important al baricadei în insurecţie. Critica lui Engels n-avea nimic în comun cu renunţarea la metodele revoluţionare în favoarea parlamentarismului pur, aşa cum au încercat, la vremea lor, s-o prezinte filistinii social-democraţiei germane cu ajutorul cenzurii Hohenzollernilor. Pentru Engels, chestiunea baricadei era o chestiune ce privea un element tehnic al revoluţiei. Reformiştii au încercat, în schimb, să deducă din negarea importanţei hotărâtoare a baricadei o negare a violenţei revoluţionare în general. Era aproape ca şi cum ai fi tras concluzia prăbuşirii militarismului în urma unor consideraţii despre scăderea probabilă a importanţei tranşeei într-un viitor război.

Organizaţia cu ajutorul căreia proletariatul nu poate numai să răstoarne puterea, ci s-o şi înlocuiască sunt sovietele. Ceea ce mai târziu a devenit o chestiune de experienţă revoluţionară a fost, înainte de Revoluţia din Octombrie, o prognoză teoretică, ce se baza, ce-i drept, pe experienţa prealabilă a anului 1905. Sovietele sunt organele pregătirii maselor pentru insurecţie, organele insurecţiei, iar după victorie – organele puterii.

Totuşi, sovietele singure nu rezolvă încă problema. În funcţie de program şi de conducere, ele pot sluji unor scopuri diferite. Programul le este dat sovietelor de către partid. Dacă sovietele, în condiţiile revoluţiei – iar, în afara revoluţiei, ele sunt, de fapt, imposibile –, cuprind întreaga clasă, cu excepţia păturilor cu totul înapoiate, pasive sau demoralizate, atunci partidul revoluţionar reprezintă capul clasei. Problema cuceririi puterii poate fi rezolvată numai printr-o anumită combinaţie între partid şi soviete sau alte organizaţii de masă mai mult sau mai puţin echivalente sovietelor.

Un soviet condus de un partid revoluţionar urmăreşte în mod conştient şi din vreme să ia puterea. În funcţie de schimbările situaţiei politice şi de starea de spirit a maselor, el pregăteşte punctele de sprijin ale insurecţiei, leagă detaşamentele de şoc printr-un proiect unitar, elaborează de dinainte planul ofensivei şi al asaltului final, adică introduce complotul organizat în insurecţia maselor.

Bolşevismul a trebuit nu o dată, şi încă cu mult înainte de Revoluţia din Octombrie, să respingă acuzaţiile de complotism şi de blanquism pe care i le aduceau adversarii. De fapt, nimeni n-a dus o luptă aşa de neîmpăcată împotriva sistemului complotului pur cum a făcut-o Lenin. Oportuniştii social-democraţiei internaţionale au luat nu o dată sub protecţia lor vechea tactică eseră a terorii individuale îndreptate împotriva agenţilor ţarismului, respingând critica nemiloasă a bolşevicilor, care opuneau calea insurecţiei de masă aventurismului individualist al intelighenţiei. Dar, condamnând toate varietăţile de blanquism şi anarhism, Lenin nu s-a înclinat nicio clipă în faţa spontaneităţii „sfinte” a maselor. El a studiat mai devreme şi mai profund decât alţii raportul dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi ai revoluţiei, dintre mişcarea stihială şi politica partidului, dintre masele populare şi clasa înaintată, dintre proletariat şi avangarda lui, dintre soviete şi partid, dintre insurecţie şi complot.

Dar, dacă este adevărat că nu poţi provoca o insurecţie după bunul-plac şi că, pentru victorie, trebuie în acelaşi timp s-o organizezi la momentul oportun, atunci conducerea revoluţionară are sarcina de a face un diagnostic corect: trebuie să sesizezi din vreme răscoala aflată în creştere, pentru a o complete cu complotul. Intervenţia moaşei în chinurile facerii, oricât s-a abuzat de această imagine, rămâne totuşi cea mai vie ilustrare a amestecului conştient în procesul elementar. Herzen l-a acuzat odată pe prietenul său Bakunin că, în toate planurile lui revoluţionare, el lua mereu a doua lună de sarcină drept a noua. Herzen însuşi era înclinat mai degrabă să nege sarcina chiar şi în luna a noua. În februarie, problema datei de naştere nu s-a pus aproape deloc, pentru că insurecţia a izbucnit „pe neaşteptate”, fără o conducere centralizată. Dar tocmai de aceea puterea nu le-a revenit celor care au făcut insurecţia, ci celor care au frânat-o. Cu totul altfel vor sta lucrurile cu noua insurecţie: ea va fi pregătită în mod conştient de Partidul Bolşevic. Sarcina de a sesiza correct momentul semnalului de atac i-a revenit astfel Statului-Major bolşevic.

„Momentul” acesta nu trebuie înţeles prea literal, ca o anumită zi şi oră: chiar şi pentru naşterea fizică, natura a oferit un interval considerabil de incertitudine, ale cărui graniţe nu sunt studiate numai de arta moşitului, dar şi de cazuistica dreptului succesoral. Între momentul în care încercarea de a provoca o insurecţie este cu necesitate prematură şi duce la un avort revolutionary şi momentul în care circumstanţele favorabile trebuie socotite ca iremediabil pierdute se scurge o anumită perioadă a revoluţiei – ce poate fi măsurată în săptămâni, uneori în câteva luni – în care insurecţia se poate realiza cu şanse mai mari sau mici de succes. Recunoaşterea acestei perioade de timp relativ scurte şi alegerea apoi a unui moment anume, în sensul unei zile şi ore precise, pentru a da ultima lovitură sunt una dintre sarcinile cele mai pline de răspundere ale conducerii revoluţionare. Ea poate fi numită, pe drept cuvânt, o problemă nodală, căci leagă politica revoluţionară de tehnica insurecţiei: mai trebuie oare să amintim că insurecţia, ca şi războiul, este o continuare a politicii, numai că foloseşte alte mijloace?

Intuiţia şi experienţa sunt necesare pentru o conducere revoluţionară, la fel ca şi pentru alte domenii ale creaţiei. Dar asta nu ajunge. Şi arta vraciului se poate baza, nu fără succes, pe intuiţie şi experienţă. Arta descântatului politic e suficientă totuşi numai în epocile sau perioadele care stau sub semnul rutinei. O epocă de mari cotituri istorice nu suportă leacuri băbeşti. Pentru ea nu este suficientă experienţa, chiar inspirată de intuiţie. E nevoie de o doctrină sintetică care să acopere interacţiunea celor mai importante forţe istorice. E nevoie de o metodă materialistă care să permită descoperirea mişcării reale a corpurilor sociale din spatele umbrelor chinezeşti ale programelor şi lozincilor.

Principala condiție a revoluţiei este ca ordinea socială existentă să se dovedească incapabilă să rezolve problemele vitale ale dezvoltării naţiunii. Revoluţia devine totuşi posibilă numai dacă în cadrul societăţii există o nouă clasă capabilă să conducă naţiunea în rezolvarea problemelor impuse de istorie. Procesul de pregătire a revoluţiei înseamnă ca sarcinile obiective, care apar din contradicţiile economiei şi ale claselor, să-şi facă drum în conştiinţa maselor omeneşti vii, schimbându-le forma şi creând un nou raport între forţele politice.

În urma incapacităţii lor dovedite în practică de a scoate ţara din fundătură, clasele conducătoare îşi pierd credinţa în sine, vechile partide se dezmembrează, o luptă înverşunată se desfăşoară între diverse grupări şi clici, speranţele se mută spre o minune sau un făcător de minuni. Toate astea constituie una dintre premisele revoluţiei, extrem de importantă, deşi pasivă.

Dușmănia înverşunată faţă de ordinea existentă şi dispoziţia de a accepta riscul unor eforturi şi jertfe dintre cele mai eroice pentru a duce ţara pe un drum ascendent – asta este noua conştiinţă politică a clasei revoluţionare şi constituie cea mai importantă premisă activă a revoluţei.

Cele două clase principale – marii proprietari şi proletariatul – nu epuizează totuşi corpul naţiunii. Între ele se strecoară pături largi de mică burghezie, care are toate culorile curcubeului economic şi politic. Nemulţumirea păturilor intermediare, deziluziile lor faţă de politica clasei conducătoare, nerăbdarea şi indignarea lor, disponibilitatea lor de a susţine iniţiativa revoluţionară curajoasă a proletariatului sunt a treia condiţie politică a revoluţiei, în parte pasivă, pentru că neutralizează vârfurile micii burghezii, în parte activă, pentru că împinge păturile ei de jos la o luptă directă alături de muncitori.

Intercondiţionalitatea acestor premise e evidentă: cu cât mai ferm şi mai sigur acţionează proletariatul, cu atât mai mare e posibilitatea lui de a atrage după sine straturile intermediare, cu atât mai izolată e clasa dominantă, cu atât mai mare e demoralizarea în mediul ei. Şi invers: descompunerea celor de la putere dă apă la moara clasei revoluţionare.

Proletariatul poate fi sigur de forţele sale – lucru necesar revoluţiei – numai dacă în faţa lui se conturează o perspectivă clară, dacă are posibilitatea de a verifica prin acţiune că raportul de forţe se schimbă în favoarea lui, dacă simte deasupra sa o conducere fermă, sigură şi vizionară. Asta ne duce la ultima condiţie – în ordine numerică, nu ca importanţă – pentru cucerirea puterii: la partidul revoluţionar ca avangardă bine închegată şi călită a clasei.

Datorită combinaţiei favorabile de condiţii istorice, atât interne, cât şi internaţionale, proletariatul rus a ajuns să aibă în fruntea sa un partid de o claritate politică remarcabilă şi de o pregătire revoluţionară incomparabilă: numai asta i-a îngăduit unei clase puţin numeroase şi tinere să îndeplinească o sarcină istorică de o amploare nemaivăzută. De fapt, aşa cum demonstrează istoria – în cazul Comunei din Paris, al revoluţiilor germană şi austriacă din 1918, al sovietelor din Ungaria şi Bavaria, al revoluţiei italiene din 1919, al crizei germane din 1923, al revoluţiei chineze din 1925-1927, al revoluţiei spaniole din 1931 –, cea mai slabă verigă din lanţul condiţiilor a fost până acum aceea a partidului: cel mai greu pentru clasa muncitoare e să creeze o organizaţie revoluţionară care să fie la înălţimea sarcinilor ei istorice. În ţările cele mai vechi şi mai civilizate, forţe puternice  acţionează la slăbirea şi descompunerea avangardei revoluţionare. O parte importantă a acestei acţiuni o constituie lupta social-democraţiei împotriva „blanquismului”, cuvânt folosit pentru a denumi esenţa revoluţionară a marxismului.

În ciuda numeroaselor crize sociale şi politice mari, coincidenţa tuturor condiţiilor necesare pentru o revoluţie proletară victorioasă şi stabilă s-a realizat până acum o singură dată în istorie: în octombrie 1917, în Rusia. O situaţie revoluţionară nu e veşnică. Cea mai puţin stabilă dintre premisele revoluţiei este starea de spirit a micii burghezii. În timpul crizelor naţionale, ea urmează clasa care nu numai prin vorbe, dar şi prin fapte îi inspiră încredere. Capabilă de elanuri impulsive, chiar şi de mânie revoluţionară, mica burghezie e lipsită de perseverenţă, îşi pierde repede curajul în caz de eşec şi trece de la speranţe înflăcărate la deziluzii. Schimbările violente şi rapide ale stării ei de spirit sunt cele care conferă această instabilitate fiecărei situaţii revoluţionare. Dacă partidul proletar nu este îndeajuns de ferm pentru a transforma la timp aşteptările şi speranţele maselor populare într-o acţiune revoluţionară, fluxul se transformă imediat în reflux: păturile intermediare îşi întorc privirile

de la revoluţie şi caută un salvator în tabăra opusă. Aşa cum, în timpul fluxului, proletariatul atrage după sine mica burghezie, în timpul refluxului, mica burghezie atrage după sine pături importante ale proletariatului. Aceasta este dialectica valurilor comuniste şi fasciste din evoluţia politică a Europei de după război.

Încercând să se bazeze pe teoria lui Marx după care niciun regim nu iese din scenă înainte de a-şi fi epuizat toate posibilităţile, menşevicii au refuzat să accepte lupta pentru o dictatură a proletariatului într-o Rusie înapoiată, unde capitalismul era departe de a se fi epuizat. Acest argument conţinea două greşeli, amândouă fatale. Capitalismul nu e un sistem naţional, ci mondial. Războiul imperialist şi urmările lui au arătat că, la scară mondială, sistemul capitalist s-a epuizat. Revoluţia din Rusia a însemnat ruperea verigii celei mai slabe din sistemul capitalist mondial.

 

Fragment din Istoria revoluției ruse, de Lev Troțki, în curs de apariție la Editura Tact