Anticomunism și naționalism în Războiul Româno-Ungar din 1919

Acest text face parte dintr-un studiu mai amplu pe care l-am scris în Iași, în cadrul proiectului Naratiuni Concurente organizat de 1+1 in colaborare cu tranzit.ro/ Iași și cofinanțat de AFCN. Varianta completă a textului se găsește la https://ceu.academia.edu/ManuelMireanu. De acum înainte, toate referințele la acest text vor fi notate ca (Mireanu, 2019).

Introducere[1]

În 1936, Arcul de Triumf din București, monumentul simbol al ‘Războiului pentru reîntregirea neamului’, a fost restaurat. Printre elementele adăugate, s-a aflat și o listă a localităților în care armata română a reputat victorii în Primul Război Mondial. Ultima dintre aceste localități este Budapesta. Cândva după 1945, inscripția cu numele capitalei Ungariei a fost dată jos. În 2013, un grup de cetățeni auto-intitulați ‘naționaliști români’ a re-adăugat ‘Budapesta’ pe Arc, într-un adevărat performance aflat la limita dintre vandalism și artă contemporană.[2] Ulterior, Primăria București a montat în mod oficial placa cu numele ultimei victorii a armatei unirii.[3]

În același an 1936, în Budapesta se inaugura statuia lui Harry Hill Bandholtz, generalul SUA care a fost membru al comisiei inter-aliate care a supravegheat capitala Ungariei în toamna anului 1919 și s-a asigurat că trupele române o părăsesc cât mai repede, lăsând în loc un guvern maghiar.[4] Generalul este înfățișat cu mâinile la spate, țînând o cravașa, celebra armă cu care i-ar fi alungat pe soldații români care ar fi vrut să jefuiască muzeele Budapestei pentru a lua înapoi obiecte jefuite la rândul lor de trupele Austro-Ungare cu doi ani înainte. Memoriile sale din acele zile, în care detaliază amănunțit excesele armatei române în Budapesta, nu au fost niciodată traduse in română (Bandholtz, 2000).

Aceste două monumente ilustrează fiecare câte un discurs politic și istoric despre evenimente care s-au petrecut exact acum 100 de ani. După centenarul unirii, 2019 este centenarul Războiului Româno-Ungar care a început în primăvara lui 1919 și s-a terminat odată cu intrarea armatei române în Budapesta în 3 august același an. O sută de ani ar trebui să fie o distanță de timp suficientă pentru a ne uita la istorie, dacă nu cu obiectivitate, măcar cu responsabilitate. Cu toate acestea, istoriografia română se raportează în continuare la acest război într-o manieră asemănătoare cu cea a Arcului de Triumf: înfrumusețate și înflorite după plac, anumite narațiuni sunt preferate altora, iar vocile autorizate să spună câte ceva sunt doar din zona naționalistă, în care merge orice. Chiar și un graffitti făcut prost.

Arcul de Triumf din București, mai 2019 (foto: Alex Liță)

Acest text propune o alta lectură asupra Războiului Româno-Ungar din 1919. Romantismul dulceag dar inexact al perspectivei dominante va fi contrat cu o analiză politică inspirată din realismul clasic al relațiilor internaționale. Voi argumenta că principalele teze ale istoriografiei române cu privire la acest război se bazează pe o serie de simplificări. Acestea au servit naționalismului românesc cu discursul său de victime, eroi si năzuințe seculare. Au servit și anticomunismului trecut și prezent prin construirea și alimentarea fobiei față de orice proiect politic social bazat pe răsturnarea status-quo-ului capitalist. Pe scurt, în 1919, Ungaria a reprezentat un dușman dublu: un pericol național și unul comunist.

Realism vs idealism în analiza politică și istorică

Politicians hide themselves away

They only started the war

Why should they go out to fight?

They leave that all to the poor, yeah! [5]

Versiunea oficială a poveștii marii uniri este îmbibată de elemente romantice – eroi, drame, răsturnări de situație, destin, strămoși, salvatori etc. Același romantism este prezent și în modul în care istoriografia oficială se raportează la Războiul cu Ungaria. Fiind amenințată constant de vecinii ‘cotropitori’ de la vest, care au ținut poporul român ‘în lanțuri’ timp de secole, România a fost nevoită, în ‘legitimă apărare’, să atace Ungaria, nu pentru a cuceri teritorii, ci pentru a ‘asigura definitiv liniștea la granițe’, iar dacă acest atac s-a soldat cu ocuparea Budapestei, acesta era un lucru cuvenit poporului român, ‘un act de dreptate pe care soarta ni-l oferea și pe care nu eram îndrituiți să-l respingem’ (Duca, 1982: 180).

Romantismul nu vine numai dintr-un patriotism afectat. El este perfect compatibil cu un anumit fel de a vedea istoria, politica și viața socială (Pearton, 1988: 162 – 164). Aceasta este perspectiva idealistă, care stă la baza liberalismului filosofic. Idealismul pune un semn de egalitate între ceea ce este ‚bine’ din punct de vedere economic și ‘binele’ moral. Interesele naționale ale statelor duc invariabil la armonia de interese pe scena internațională, și ulterior, la pace (Carr, 1946: 45 – 6). Politica este scena pe care se luptă binele și răul. Aliații politici sunt considerați întotdeauna a fi ‘buni’, schimbarea alianțelor și compromisurile sunt considerate a fi ‘trădare’, iar inamicii politici sunt mereu demonizați și descriși drept ‘răul absolut’ (Morgenthau, 1948: 182; 193). Judecățile morale sunt necesare în politică și este datoria politicienilor să facă tot posibilul pentru atingerea binelui (Carr, 1946: 153). Opinia publică este judecătoarea finală a acestor eforturi, iar de ‘rușinea’ acestei opinii publice, niciun politician nu va ezita să caute binele (Carr, 1946: 31).

Dacă analiza politică idealistă este preocupată de cum ar trebui să fie lucrurile (aspectul normativ), realismul cinic și sceptic, în tradiția lui Machiavelli și Hobbes, este preocupat de cum sunt lucrurile de facto (aspectul descriptiv) (Carr, 1946: 12 – 13).[6] Romantismul nu are ce căuta în analiza realistă a politicii și istoriei (Tucidide, 1966: 159).

Sintetizând filosofia politică a realismului clasic, se pot desprinde următoarele principii ale analizei realiste:

  1. Morala este o idelogie a claselor dominante, a celor puternici (Carr, 1946: 82; 144).
  2. Principiile morale derivă din practica politică, nu invers (Carr, 1946: 72; 75).
  3. Ideologia derivă din politică, nu invers (Carr, 1946: 71).
  4. Actorii politici urmăresc să își sporească puterea (Morgenthau, 1948: 13; Carr, 1946: 64).
  5. Practica și comunicarea politică sunt instrumentalizate de actorii politici în scopul atingerii propriilor interese (Fearon and Wendt, 2002: 60 – 1).[7]

Conform acestor principii, analiza politică a evenimentelor istorice arată cu totul diferit de viziunea romanțată care este preponderentă în mare parte din istoriografia română.[8] În primul rând, judecățile morale de orice fel nu își pot avea locul într-o astfel de analiză. În al doilea rând, orice enunț, orice analiză, este scrisă de pe o anumită poziție, care vine cu discursul și interesele sale. În cadrul acestor discursuri specifice, anumite lucruri nu pot fi spuse deloc, iar altele trebuie spuse doar într-un anumit mod. Aceste discursuri se află constant într-o competiție pentru maximizarea puterii, pentru poziția hegemonică în societate, care să le facă dominante (Laclau și Mouffe, 1985). Fiecare discurs dominant are versiunea sa proprie a ‘istoriei’ – de aceea după 1945 ‘Budapesta’ a fost ștearsă de pe Arcul de Triumf, iar după 1990 a fost pusă înapoi. Istoricii trebuie să recunoască condiționarea istorică a tuturor valorilor, nu să pretindă valorilor proprii o obiectivitate care merge dincolo de istorie (Carr, 1990: 84).

În al treilea rând, o analiză politică realistă are o atitudine rezervată față de declarațiile actorilor politici. Orice apel la valori supreme care le ghidează practicile trebuie privit cu scepticism. Astfel, când Brătianu declara la Sibiu că ‘astăzi soldații români […] au protejat civilizația europeană împotriva valului distrugător al bolșevismului’ (citat în Spector, 1995: 208), analiza politică nu poate extrapola din acest discurs faptul istoric că România a apărat civilizația europeană. Persoana care face analiza trebuie să vadă dincolo de aceste declarații și invocări de valori și să se întrebe ‘ce interese servește’ și ‘cine beneficiază’ de pe urma acestor declarații; ce fel de narațiune istorică se articulează și ce jocuri de putere ascunde această declarație?

Liniile de demarcație și zonele neutre dintre Ungaria și România[9]

Cele cinci teze ale istoriografiei române cu privire la Războiul dintre România și Ungaria

Csodálatos álmom volt […]

A forradalom nem jelent háborút[10]

Teza victimei

Această primă teză pretinde că pentru că România nu a fost invitată să semneze Armistițiul de la Belgrad, ea s-a vazut nevoită să își facă singură dreptate, ocupând teritoriile ce i se cuveneau prin tratatul cu Antanta din 1916 și prin Declarația de Unire de la Alba Iulia.

Se vorbește prea puțin despre momentul zero al intrării armatei române în Transilvania. Este în general acceptat în istoriografia română că Adunarea de la Alba Iulia a legitimat intervenția armată în Ardeal, pentru că acesta ar fi fost deja teritoriu românesc (Constantinescu, 1971: 301 – 2; Grad, 2010: 53; Spector, 1995: 108 – 9). Din punctul de vedere al relațiilor internaționale din acea perioadă, lucrurile sunt însă cu mult mai complicate. La 13 noiembrie 1918, deci cu două săptămâni înainte de ‘Marea Unire’, Ungaria încheia la Belgrad un Armistițiu cu puterile Antantei, printre care se afla Serbia, însă nu și România. Acesta prevedea că în zonele din care armata maghiară trebuia să se retragă, în spatele liniei de demarcație de pe Mureș și Someș, legea și ordinea să fie in continuare asigurate de poliția și jandarmeria maghiară, iar administrația să fie asigurată de personal maghiar (Krizman, 1970: 85 – 6). Armistițiul de la Belgrad era un aranjament pur militar, nu unul politic. Granița politică finală dintre Ungaria și România urma să fie decisă la Conferință de Pace.[11]

Cu toate acestea, la două săptămâni după Adunarea de la Alba Iulia, în 14 decembrie, trupele române trec deja linia armistițiului și pătrund treptat în teritoriul ungar (Torrey, 1988b: 304). Zece zile mai târziu, trupele române se aflau pe linia Baia Mare – Dej – Cluj – Deva, iar în ianuarie se aflau deja în trecătorile Munților Apuseni. Înaintarea trupelor conduse de Moșoiu era nelegitimă din punct de vedere al diplomației internaționale: de facto, armata română ocupase într-adevăr Transilvania și avea asentimentul forțelor politice românești, exprimat la 1 decembrie; de jure, însă, armata română nu avea ce să caute acolo, întrucât autoritatea statului ungar era încă recunoscută de Aliați (Weber, 1999: 11). Niciun tratat internațional ratificat de toate părțile interesate nu îi dădea României acest drept.[12] Mai mult, după 25 ianuarie Aliații au interzis României noi cuceriri de teritorii (Hitchins, 2013: 325).

Teza că România ar fi fost fost nedreptățită nu este justă. În primul rând, generalul francez care a negociat armistițiul, François D’Esperey, nu avea cum să cunoască prevederile Tratatului României cu Antanta din 1916, întrucât acesta era secret (Marghiloman, 1927: 281).[13] În al doilea rând, Aliații considerau oricum acest tratat ca fiind nul în urma semnării Păcii de la București din 1918, când România a ieșit din război.[14] Acesta din urmă este și motivul stupefiant de logic pentru care Bucureștiul nu a fost invitat la semnarea Armistițiului de la Belgrad. Deși a fost semnat la câteva zile dupa re-intrarea României în război de partea Antantei, negocierile dintre Marile Puteri, Serbia și Ungaria începuseră încă din 3 noiembrie, dată la care Bucureștiul era încă ocupat de armatele lui Mackensen (Krizman, 1970: 70). În iarna dintre 1918 și 1919 Romania a invadat treptat un teritoriu inamic, neținând seama de tratatele internaționale existente și construindu-și propria narațiune justificativă, în care apărea ca o victima exclusă, care își face singură dreptate.

Teza amenințării

Această narațiune nu putea dura mult timp, căci Aliații au început să pună presiune pe guvernul lui Brătianu să își retragă trupele. Din acest motiv, pentru a justifica în continuare înaintarea trupelor, a trebuit articulat un discurs suplimentar, cel al amenințării.

Teza amenințării este următoarea: România a fost nevoită să atace Ungaria datorită atacurilor constante ale autorităților și forțelor armate maghiare asupra populației românești din Transilvania.[15] Această teză se bucură de o enormă popularitate în istoriografia românească. Ioan Scurtu (2007: 60) afirmă că ‘Guvernul comunist de la Budapesta – acţionând de comun acord cu cel bolșevic de la Moscova – a refuzat să-și retragă trupele din Transilvania și a atacat armata română, aflată în munţii Apuseni’. Alți autori afirmă că autoritățile maghiare ‘în pofida prevederilor armistițiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat mobilizarea și au atacat, în două rânduri, România’ (Botoran și Dobrinescu, 2003: 16).

Desigur, este halucinant că se poate vorbi despre încălcarea armistițiului de la Belgrad în dauna României, în contextul în care, așa cum am văzut, Bucureștiul nu a recunoscut acest tratat și a fost primul care l-a încălcat. Dar teza amenințării merită o deconstrucție ceva mai amplă. Pentru aceasta, va trebui să mergem într-o zonă în care cititorul român nu pășește aproape niciodată –zona crepusculară și necunoscută numită istoria Ungariei.

În 30 – 31 octombrie 1918, în Ungaria izbucnește Revoluția Crizantemelor, o revoluție liberală și naționalistă, care a scos țara de sub controlul Vienei, și a declarat-o republică, urmărind în politica externă în primul rând ieșirea din război (Cartledge, 2011: 303). Contele Mihály Károlyi – prim-ministru și ulterior președinte – era un pacifist și antantofil convins, iar guvernul său a fost însărcinat cu reformarea drastică a țării pentru a ameliora dezastrul produs de război (Nagy, 1971: 122). Desigur că acest guvern nu și-ar fi dorit dezmembrarea propriei țări, cum de altfel putem fi siguri că nici cel român nu și-ar fi dorit-o pe a sa. Așadar, e de la sine înțeles că Budapesta nu a recunoscut rezoluțiile de la Alba Iulia și s-a purtat în continuare ca și cum Transilvania era teritoriu maghiar până la linia de demarcație convenită la Belgrad – ceea ce era de jure și conform tratatelor internaționale.

Pe baza acelorași principii wilsoniene de autodeterminare pe care s-au bazat românii la Alba Iulia, ungurii din Ardeal au avut propria lor ‘adunare națională’, la Cluj, în 22 decembrie, în care au decis, în mod deloc surprinzător, să rămână în cadrul statului ungar (Weber: 7 – 8). Este însă evident că politica națională și internațională în acei ani nu se făcea la Cluj sau la Alba Iulia, ci la Paris, unde Brătianu făcea un lobby intens (Cartledge, 2009: 70 – 1). Aliații decid în 26 februarie 1919 pentru un upgrade Armistițiului de la Belgrad. S-a hotărât mutarea graniței dintre Ungaria și România la vest de Apuseni, precum și stabilirea unei zone neutre pe linia Satu-Mare – Oradea – Arad (Pastor, 1970: 493; Spector, 1995: 134).[16]

Prezența unei armate străine pe teritoriul maghiar nu avea cum să fie văzută cu ochi buni de localnicii ne-români, în ciuda poveștilor românești despre ungurii care întîmpinau armatele române cu flori, și mai mult, în ciuda măsurilor de precauție și de menținere a ordinii luate de guvernul de la Budapesta (Szász, 2002: 780). Károlyi nu avea niciun interes să stârnească un nou conflict militar și să încalce armistițiul, pentru că dorea susținerea Antantei. Așadar, armatei române i s-a permis înaintarea în Ardeal fără prea mari împotriviri din partea Budapestei (Cartledge, 2011: 307).

Însă, odată cu depășirea liniei Cluj – Deva,  au apărut o sumedenie de incidente armate, în care totuși guvernul maghiar nu a fost în mod oficial implicat. Acestea au culminat cu ciocnirile de la Ţigani  (azi  Crişeni) (13 ianuarie) și Ciucea (16 ianuarie). În urma lor, autoritățile române au trecut la represalii, arestându-l pe István Apáthy, care era în acel moment Comisarul Transilvaniei (Weber, 1999: 12).[17]

Întrucât armata română era gata să intre pe un teritoriu care nu mai putea fi numit ‘pur românesc’, guvernul de la Budapesta a început să își pună problema rezistenței armate, însă nu a luat nicio decizie în acest sens (Torrey, 1988b: 307). Pe de altă parte, aceste incidente au servit drept pretext lui Brătianu pentru a cere, în februarie, permisiunea Aliaților să ocupe teritorii care depășeau granițele cerute în 1916, pentru a pune capăt ‘provocărilor maghiare’ (Spector, 1995: 129).

Guvernul lui Károlyi avea mari dificultăți și pe plan intern, fiind criticat de diversele facțiuni politice maghiare, care aveau interese divergente, în special în ceea ce privea pacifismul și reforma agrară. În aceste condiții, social-democrații se pregăteau să ajungă la putere (Everett, 2006: 16 – 17). Partidul Social Democrat Maghiar era la acea vreme un partid cu o bogată istorie, care colaborase și cu socialiștii români din Transilvania înainte de unire (Hitchins, 1983: 187 – 204).

În 20 martie, lt.-col Vix, reprezentantul Aliaților în Ungaria, transmite guvernului maghiar un memorandum privind decizia Aliaților de a oferi Transilvania României, la mai mult de o lună după ce această decizie fusese dezbătută la Paris (Pastor, 1970: 496; Cartledge, 2011: 307). Károlyi și guvernul Berinkey decid că nu își pot asuma răspunderea pentru ratificarea acestei decizii și, pe fondul dificultăților interne, cad de acord cu social-democrații să îi lase pe aceștia la putere (Cartledge, 2011: 308).[18] Social-democrații îl scot pe Kun și pe alți comuniști din închisoare, și astfel se produce, la 21 martie, lovitura de stat pacifistă în urmă căreia Ungaria devine republică comunistă (Hajdu, 1979: 12 – 15). În următoarea zi se stabilește Consiliul Revoluționar al Republicii Ungare a Sfaturilor, format din 17 socialiști, 14 comuniști și 2 experți (Everett, 2006: 20).

Brătianu își dă seama că un guvern comunist reprezintă pe o parte un obstacol, iar pe de altă parte o importantă oportunitate: amenințarea comunistă îi oferea lui Brătianu un prilej excelent pentru a legitima intervenția armată și operațiunea de land-grab din Ungaria (Spector, 1995: 139). Franța era angajată într-un război cu Rusia în zona Odessei, prin urmare avea un interes clar geopolitic de a stăvili expansiunea zonei de influență sovietică. O Ungarie comunistă ar fi putut colabora cu Rusia și ar fi constituit o amenințare la adresa hegemoniei franceze în zonă (Spector, 1995: 158, nota 29). Așadar, mareșalul Foch articulează un complex plan geopolitic și militar, în care România era pusă în fruntea unei cruciade anti-comuniste și a unei zone tampon între Europa de Vest și Rusia bolșevică. Acest plan servea perfect intereselor strategice ale lui Brătianu, care avea deja destule dificultăți în a-și justifica pretențiile teritoriale, văzute de Aliați ca fiind excesive (Hitchins, 2013: 326; Spector, 1995: 133 – 4).

Știind toate acestea, teza că Războiul din 1919 a pornit de la amenințarea Ungariei își pierde din soliditate. Cu acordul tacit al Franței, a fost de fapt România cea care, în 16 aprilie, începe Războiul româno-ungar pentru revendicarea teritoriilor (Cartledge, 2009: 73 – 4).[19] Împreună cu Franța, România punea în scenă o ‘regie ’adresată Marii Britanii și Statelor Unite (Leuștean, 2018: 54).

Din presa vremii[20]

Teza pericolului comunist

Comunismul a servit drept mijlocul perfect de demonizare a Ungariei în 1919. Pretențiile sale la integritate teritorială erau în răspăr nu doar cu principiile wilsoniene la auto-determinare națională; fiind susținute de un guvern comunist, aceste pretenții deveneau o amenințare morală la însăși fibra societății civilizate europene. Pe scurt, comunismul însemna anarhie, jaf și instabilitate.[21]

Să despicăm însă puțin firul în patru. Republica Sfaturilor din Ungaria era guvernată de o coaliție în care social-democrații erau majoritari și care cuprindea comuniști și centriști (Lendvai, 2013: 380).[22] Acest amestec politic a dus la numeroase conflicte intra-partinice. Așadar, este inexact să susținem monocromatismul politic al Ungariei acelei perioade. Regimul de la Budapesta nu era unul pur comunist, iar politicile comuniștilor s-au lovit de multe ori de opoziția social-democraților (Deak, 1968: 136).

Nicăieri nu a fost mai vizibilă această opoziție ca în problema politicii externe. Social-democrații maghiari erau adepții unei politici naționaliste, în care interesul național și integritatea teritorială erau primordiale (Hitchins, 1983: 196; Tökés, 1967: 183).[23] Apelul lor către Rusia era menit să asigure supraviețuirea statului maghiar în granițele sale din noiembrie 1918, iar nu includerea Ungariei într-o ‘internațională’ comunistă, cum sperau comuniștii (Hitchins, 1983: 208; 222). Bela Kun și ceilalți comuniști, pe de altă parte, susțineau internaționalismul (voi dezvolta mai jos această idee).

În 24 iunie social-democrații organizează o lovitură de stat împotriva comuniștilor. Un vas de război de pe Dunăre deschide focul asupra Casei Sovietelor din Budapesta, însă forțele militare fidele comuniștilor intervin și încercarea dă greș (Everett, 2006: 23; Tökés, 1967: 193). O lună mai târziu, o altă lovitură de stat eșuează, organizată de dată aceasta de 300 de anarhiști, muncitori din zona industrială Csepel (Tökés, 1967: 198; Everett, 2006: 23 – 4). Kun a ordonat represalii, și Tibor Szamuely a reactivat ‘Băieții lui Lenin’, garda militară comunistă care fusese abolită in aprilie (Tökés, 1967: 198) și care a făcut sute de victime.[24] Însă această ‘teroare roșie’ a durat mult prea puțin timp (de la sfârșitul lunii iunie până la sfârșitul lunii iulie) pentru a putea fi considerată cu adevărat amenințarea care a dus la atacurile României asupra Ungariei.

Faptul că a existat o serie de divergențe și conflicte înăuntrul coaliției de guvernare nu permite unui analist serios să considere că regimul de la Budapesta era marcat de unitate ideologică. Fiind atenți la nuanțele, disputele și inconsecvențele acestui regim putem observa că scena puterii politice din Budapesta în 1919 era mult mai complicată decât narațiunea ‘pericolului bolșevic’ pe care o aveau Franța și România și care a rămas bătută în cuie în istoriografia română.

Nu a existat niciodată un consens comunist în politica coaliției de guvernare de la Budapesta, între martie și august 1919. Eticheta de ‘comunist’ a servit însă perfect intereselor geo-strategice ale României, care în 1919 avea nevoie de o justificare solidă pentru a avansa în teritoriul Ungariei. Prin stârnirea panicii anti-comuniste, Brătianu a putut pretinde că invazia Ungariei este o datorie față de civilizația și stabilitatea Europei (Spector, 1995: 142).

Harta etnică a Ungariei în 1910

Teza pericolului național

Ungaria bolșevică reprezenta un pericol la adresa nou înfăptuitului ideal național, prin ne-recunoașterea unirii Transilvaniei cu România (v. și Marghiloman 1927: 272). Florin Constantiniu (1997: 306) arată că în Ungaria ‘naționalismul era mai puternic decât ideologiile de stânga’, bineînțeles fără să ofere vreo analiză temeinică a acestei afirmații. Într-o epocă marcată de principiile lui Wilson, etichetarea adversarului drept inamic național deschidea calea către compasiunea opiniei publice internaționale.

În cazul României, acest lucru era cu atât mai imperios cu cât harta etnică a Transilvaniei nu facilita în niciun fel vreo soluție de genul autodeterminării naționale (Lloyd George, 1938: 913 – 5). Brătianu a respins propunerile Aliaților pentru organizarea unui referendum etnic în Transilvania. El a declarat că adunarea (românilor) de la Alba Iulia a avut caracter plebiscitar, că ungurii ar vota contra unirii, dar fiind învinși, acest aspect nu are oricum importanță (Spector, 1995: 108 – 9). ‘Ungurii’ erau articulati discursiv ca având interese naționale total opuse românilor și deci ca o amenințare la adresa unității națiunii române.

Însă, după cum am spus, Bela Kun și comuniștii maghiari erau adepții internationalismului și pledau pentru expansiunea revoluției proletare. În cadrul acesteia, solidaritățile naționale urmau să fie înlocuite de solidaritatea între muncitori și celelalte clase oprimate (Kaas si Lazarovics, 1931: 184). Kun a depus un efort considerabil pentru a transforma internaționalismul într-o politică externă viabilă a Ungariei (Kaas si Lazarovics, 1931: 177). Încă dinainte de venirea la putere, el scria că politica maghiară de apărare a integrității teritoriale e un mijloc prin care burghezia subminează solidaritatea clasei muncitoare (Hitchins, 1983: 222). În 27 martie el declara că ‘supraviețuirea republicii Sovietice a Ungariei depinde de revoluția internațională’ (Nagy, 1971: 125). Ca răspuns la negocierile cu generalul Smuts din 4 aprilie, Kun declara că Ungaria Sovietică nu se sprijină pe integritatea teritorială, dar în același timp se opune invaziilor imperialiste (Kaas și Lazarovics, 1931: 179; Low, 1971: 145). Kun îi sugera lui Smuts o conferință internațională care să rezolve toate tendințele naționaliste, șovine și imperialiste (Nagy, 1965: 177).

Pentru menținerea coaliției și a republicii sovietelor, Kun a trebui totuși să facă concesii social-democraților și ofițerilor armatei[25] în privința naționalismului, iar continuarea războiului cu România a fost un semn al acestor concesii. După cum scriu doi istorici maghiari, în aprilie 1919 ‘situația necesita crearea unei armate și în acest scop comuniștii au trebuit să îmbrace haina naționalismului, de care s-au descotorosit de îndată ce nu au mai avut nevoie de ea’ (Kaas și Lazarovics, 1931: 171).

Pentru Kun, naționalismul era un mijloc, nu un scop.[26] Kun considera naționalismul doar o unealtă pentru păstrarea coeziunii partidului, pentru sporirea reputației republicii în rândul populației și, eventual, pentru crearea de coaliții cu alte forțe politice maghiare. Dintre aceste forțe, cea mai importantă pentru supraviețuirea republicii sovietice era armata, care după noiembrie 1918 a fost constant animată de naționalism (Tökés, 1967: 193).[27] Internaționalismul, nu naționalismul, era definitoriu pentru politica externă a lui Kun. Ghidat de internaționalism, acesta ar fi fost gata să accepte noile granițe ale Ungariei, dacă Aliații ar fi acceptat anumite condiții, printre care și retragerea armatei române. Bineînțeles că, de fapt, Budapesta nu era în măsură, în vara lui 1919, să pună condiții Aliaților. Sfârșitul Republicii Sfaturilor era iminent și nu mai era nevoie de armata lui Moșoiu și Mărdărescu pentru a-l pecetlui.

Teza salvatorului

În 2014, un jurnalist al ziarului Adevărul a folosit, referindu-se la această armată, sintagma ‘prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism’ (Costea, 2014).[28] Departe de a fi o simplă figură de stil, această sintagmă denumește un loc comun în istoriografia românească. Nu atât prin acuratețea statistică, ci mai degrabă prin accentul pe acțiunea emancipatoare a armatei române în Ungaria în 1919. Soldatul român nu putea intra în Budapesta ca un pion dintr-un conflict pentru granițe și teritorii, cum era mai corect să fie înfățișat; el trebuia să intre ca un agent al Binelui, aducător de dreptate și alungător al Răului comunist. Brătianu declara în zilele ocupării Budapestei (și Timișoarei) că ‘soldatii români […] au protejat civilizația europeană de valul distructiv al bolșevismului’ (citat în Spector, 1995: 208).

Acest construct discursiv face din România salvatoarea Europei, singura forță care a putut sta în calea expansiunii comunismului în 1919. În concordanță cu viziunea mareșalului Foch, România s-a considerat vârful de lance al cruciadei anti-bolșevice, fiind statul care a depus cel mai mare efort militar în această campanie. Teza salvatorului învelește cu un strat moral conflictul armat, făcându-l să pară mai mult decât un război pentru teritorii și granițe. România nu numai că și-a confirmat unirea, dar prin aceeași mișcare a și salvat Ungaria și restul Europei de la dezastru. Oricâte abuzuri s-ar fi comis în prealabil sau ulterior, salvatorii trebuie iertați și, mai mult, glorificati ca niște eroi.

În iulie 1919, existau însă destule forțe politice în Ungaria în stare să răstoarne guvernul lui Kun și exista destulă disensiune în acest guvern pentru ca el să cadă de la sine. Desigur că prezența unei armate străine la 100 de kilometri de Budapesta a facilitat această cădere – însă a o pune în întregime pe seama armatei române este o naivitate istorică. Nu se poate face o corelație directă între campania armatei române și căderea regimului comunist în august 1919.

Marea majoritate a populației Ungariei era deja hotărâtă să scape de regimul lui Bela Kun și să obțină o democrație bazată pe principiile revoluției din octombrie 1918 (Jászi, 1924: 156). Guvernul socialist nu a reușit să își creeze alianțe în rândul diverselor forțe politice din societatea maghiară, iar spre finalul guvernării reușise să își alieneze chiar și puținii aliați. În iulie, contra-revoluționarii lui Horthy lansau materiale de propagandă anti-guvern printre muncitorii din Budapesta, cu scopul de a-i diviza (Hajdu, 1979: 155). Deja în 27 iulie, muncitorii din capitală erau convinși că beneficiile sociale ale revoluției nu mai pot fi garantate de guvernul comunist (Hajdu, 1979: 164). În regiunea Transdanubiană au avut loc proteste ale femeilor împotriva lipsei de hrană (Hajdu, 1979: 166). Guvernarea sovietică nu a reușit să își facă aliați nici din populația rurală, care era nemulțumită de felul în care decurgea reforma agrară (Deak, 1968: 136 – 8; Jaszi, 1924: 129). La toate acestea se adaugă și acțiunile diverselor forțe contra-revoluționare care erau concentrate în Szeged și Viena și care nu ar fi agreat sau dorit ocupația română (Kaas si Lazarovics, 1931: 209).

Coaliția de guvernare era ea însăși destrămată. Social-democrații Vilmos Böhm și Zsigmond Kunfi au părăsit-o la sfârșitul lui iunie. În 5 iulie, Böhm a început negocieri (eșuate, în final) cu alți social-democrați pentru o nouă lovitură de stat (Hajdu, 1979: 156). Din 14 iulie, același Böhm, trimis de Kun la Viena pentru a negocia cu Aliații, conspiră pentru înlocuirea guvernului cu unul format exclusiv din social-democrați, care să păstreze forma sovietică de guvernare (Balogh, 1976: 26 – 7). În final, în 31 iulie, adunarea generală a Consiliului Sindicatelor a dat un vot de blam regimului lui Kun (Balogh, 1976: 34).[29]

Așadar, nu România a salvat Ungaria din ‘ghearele’ comunismului. Au existat o sumă de factori care, cumulați, au făcut ca regimul lui Kun să devină ne-sustenabil. De altfel, ‘salvarea’ adusă de România guvernată de Brătianu nu a fost tocmai dezinteresată și pură din punct de vedere moral.[30] Victoria în fața Ungariei și ocuparea Budapestei au crescut prestigiul liberalilor români pe plan domestic. La fel, pe plan extern, Brătianu putea negocia de pe o poziție superioară cu Aliații, acum că armatele sale îndepărtaseră pericolul bolșevic de care se temea întreagă Europa reacționară (Spector, 1995: 216).[31] În 5 august, Brătianu servește guvernului Peidl un ultimatum atât de dur, încât și Clemenceau a decarat că dacă el ar fi ungur, nu ar accepta niciodată termenii săi (Spector, 1995: 209 – 10). Ultimatumul prevedea, printre altele, supravegherea de către români a noului guvern ungar și termeni economici care aminteau de Pacea de la București (Spector, 1995: 212).

Nu în ultimul rând, ocuparea Budapestei a dus la venirea la putere a regimului lui Horthy și la instaurarea Terorii Albe. Datorită faptului că începând cu august 1919 în Budapesta au fost prezenți reprezentanți ai Marilor Puteri, fiecare cu interesele și preferințele proprii în ceea ce privește forța politică care să guverneze Ungaria, nu se poate afirma că România a facilitat singură regimul dictatorial de dreapta al Albilor.[32] Cu toate acestea, ocupația română a creat structura militară și politică cu ajutorul căreia diversele facțiuni contra-revoluționare au putut să organizeze represalii împotriva comuniștilor și socialiștilor din Ungaria, pe fondul tensiunilor anti-comuniste și anti-semite ce existaseră deja de-a lungul anului 1919 (Bodo, 2011: 147).

Iar chestiunea principală, care pune piatra de mormânt tezei unei intervenții românești salvatoare este chiar comportamentul armatei române în timpul ocupației. Memoriile generalului Bandholtz, cel imortalizat în statuia cu cravașa în mâini din Budapesta, abundă de relatări ale incidentelor și abuzurilor comise de soldații și ofițerii români, de la rechiziționări abuzive, la nerespectarea sistematică a ordinelor Aliaților (Bandholtz, 2000: passim). Chiar dacă unele dintre afirmațiile generalului american ar putea fi exagerate[33], este greu de crezut că trupele românești s-au abținut total, așa cum pretinde Duca, de la ‘inutile acte de umilință și de învingătoare trufie’ (Duca, 1982: 180). Istoricii maghiari vorbesc despre ‘jaful’ sistematic al Budapestei, care a depășit dezastrul cauzat în prealabil de comuniști (Kaas și Lazarovics, 1931: 308 – 9). Spector, care este un istoric filo-român de altfel, vorbește la rândul sau despre ‚rechizițiile și intimidările’ armatei române în Budapesta (Spector, 1995: 218).

Concluzii

Pe prieteni să-i iubești, pe dușmani să îi cinstești’[34]

Războiul dintre România și Ungaria nu a fost o expediție eroică pentru salvarea țării. Nu a fost o cruciadă împotriva vechilor asupritori care nu recunoșteau drepturile naționale ancestrale ale românilor. Nu a fost nici o operațiune de salvare a Ungariei și a Europei din ghearele unui regim despotic și criminal. A fost un război ca mai toate războaiele din secolul trecut: o ciocnire între mașinării marțiale costisitoare, conduse de generali care trăiau în lux și operate de soldați care abia aveau ce mânca. A fost un război în care politicienii au îndemnat oamenii să se omoare între ei pentru idealuri abstracte și enunțate poetic, care nu serveau decât la a-i îmbogăți mai departe pe cei bogați și a-i ruina în continuare pe cei săraci. A fost un război care nu a îmbunătățit cu nimic starea socială a soldaților de rând, dar i-a făcut în schimb să se urască și mai puternic între ei. Un război, în fine, în care inamicul a fost transformat permanent în ‘răul absolut’ care trebuia umilit și distrus.

Însă mai mult decât atât, acest război a marcat debutul anticomunismului în discursul politic românesc și maghiar. Orice proiect politic care promova în orice fel schimbarea socială a fost criminalizat și interzis în anii interbelici, pe baza anticomunismului născut în zilele acestui război. Panica de ‘bolșevici’ a dus la ridicarea Legiunii în România și la Teroarea Albă în Ungaria. Astfel că în zilele noastre nu mai e de mirare că în România orice tentativă de politică sau gândire de stânga este respinsă ca fiind comunistă, iar în Ungaria lui Viktor Orban universitățile cu gândire prea ‘liberală’ sunt scoase în afară legii.

Realismul politic este un instrument pentru analiza pertinentă și folositoare a prezentului. Cu incisivitatea cu care dezgroapă interesele economice, politice și materiale de dedesubtul declarațiilor și deciziilor politice, realismul ne poate ajuta să înțelegem și să combatem structurile opresive ale capitalismului contemporan.

Dar, pe de altă parte, realismul oferă și pastila amară a cinismului politic. Analiza realistă pe care o propun nu cunoaște judecăți morale. Inamiciția politică trebuie văzută cu detașare, calm și cinism. Nu ne putem pierde energia aruncând cu invective. Nu putem să ne așteptăm ca inamicii politici să ne trateze altfel decât de pe poziții antagonice. La fel de bine, nu ne permitem să invocăm principii morale sau de dreptate universală pentru a-i convinge pe aceștia că acționează greșit. Denunțarea constantă a ipocriziei este o tactică reactivă, al cărei risc principal este transformarea stângii autonome românești într-un etern și plictisitor lup moralizator.

Tactica cinismului realist invită în schimb la respectarea inamicilor și a politicilor lor, la a le vedea ca fiind exact ceea ce sunt: poziții politice și interese antagoniste, față de care trebuie să ne raportăm ca atare. Fără negocieri morale, fără invocații principiale și fără apeluri la idealuri abstracte de justiție.

Inamicul politic vrea să ne suprime. Aceasta este lecția cea mai importantă a Războiului Româno-Ungar. Nu există posibilitate de alianță cu inamicul politic.

În același timp, amiciția politică este la fel de importantă ca inamiciția. Prietenii, prietenele, aliații, aliatele, tovarășele și tovarășii constituie forțe politice care trebuie respectate ca atare. Solidaritatea cu aceste forțe este mai mult decât un gest moral: ea este o tactică colectivă de supraviețuire politică. Chiar dacă această duce la impresia polarizării câmpului politic în două, între prieteni și dușmani, această polarizare este de preferat naivității unor compromisuri iluzorii. Amicițiile nu sunt doar expresia convergențelor principiilor politice, ci și a afinităților colective între cele și cei care riscă laolaltă și se luptă laolaltă împotriva represiunii.

Și, poate, prin asemenea prietenii politice, peste o sută de ani vom sărbători și altceva decât un război inutil.


[1] Mulțumiri pentru ajutor Mariei Morozova, Suzanei Lungu, Liviei Pancu, lui Florin Bobu, lui Adrian Tătăran și lui Alex Liță. Dedicație specială pentru ‘cotropitorii’ mei preferați Orsi András, Kertész Éva, Zsófi S., Nóra Ugron, Péter Lőrincz și Daniel Vazsonyi, și pentru toți tovarășii și tovarășele, fără număr, fără număr! Și să ne trăiască dușmanii, ca să ne vadă prosperând.

[2] Imagini si video aici http://roncea.ro/2013/12/23/fotovideo-budapesta-inapoi-pe-arcul-de-triumf-operatiunea-de-craciun-romanii-si-au-dat-ratia-de-adevar-exclusiv-roncea-ro-ziaristi-online/

[3] https://newsteam.ro/uncategorized/caseta-budapesta-fost-repusa-pe-arcul-de-triumf-din-bucuresti/11/03/2018/

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Harry_Hill_Bandholtz#Memorial_in_Budapest

[5]Politicienii se ascund, ei doar au inceput războiul, de ce l-ar și purta? Lasă asta în seama săracilor!’ Black Sabbath – War Pigs

[6] Sunt conștient de avatarurile curentului realist, care a evoluat pe parcursul secolului XX în diverse forme. Sunt, deasemenea, conștient și de dezbaterile care există în analiza relațiilor internaționale între realism și alte abordări, precum și de reputația nefastă pe care realismul și-a căpătat-o, mai ales după finalul Războiului Rece, ca fiind o ideologie a status quo-ului. Cred, însă, că o perspectivă care să pună accent pe jocurile de putere, cum este realismul, ar putea ajuta analiza politică și istorică de stânga din România. Dezvolt această idee pe larg in Concluzie.

[7] Dezvolt aceste cinci principii în (Mireanu, 2019: 7 – 8).

[8] Vezi (Mireanu 2019: 27 – 29) pentru o analiză mai pe larg a felurilor diferite în care istoriografia română s-a raportat la Războiul româno-ungar în perioada dintre 1945 și 1989.

[9] Din (Hajdu, 1979: 113)

[10]Am avut un vis minunat […] revoluția nu inseamnă război’, The Snobs – A Dal  https://www.youtube.com/watch?v=kTA0qHxtMfY

[11] Inclusiv politicienii ardeleni care au semnat Declarația de Unire la 1 decembrie au recunoscut dreptul suprem al unei viitoare conferințe de pace de a delimita granițele definitive ale României (Spector, 1995: 87).

[12] În urma insistențelor generalului Prezan, generalul Berthelot a încuviințat la 12 decembrie trecerea de către trupele române a liniei Armistițiului, fără ca autoritățile maghiare să fi fost consultate in această privință (Weber, 1999: 8). În 31 decembrie, Berthelot si Apáthy (Comisarul Budapestei în Transilvania) au căzut de acord asupra unei linii de demarcație între Baia Mare, Dej și Cluj, și o zonă neutră de 15 km între România si Ungaria (Szász, 2002: 782; Torrey, 1988a: 283). Nici una dintre aceste decizii ale lui Berthelot, luate în calitatea sa de reprezentant al trupelor Aliate în regiune, nu puteau avea valoarea unui tratat recunoscut internațional. De altfel, se pare că Berthelot ar fi acționat ‘fără aprobarea superiorilor săi’ (Pastor, 1970: 489). Clemenceau s-a arătat extrem de nemulțumit de comportamentul lui Berthelot, și i-a cerut demisia (Torrey, 1988a: 283 – 4).

[13] Tratatul a fost ulterior publicat și în Românul, 8 februarie (stil nou) 1919, p. 2,  disponibil la http://dspace.bcucluj.ro/jspui/handle/123456789/16550

[14] Aliații au indicat și imposibilitatea logică ca un stat aflat în stare de pace să participe la încheierea unui acord între părți beligerante pentru încetarea focului (Spector, 1995: 58).

[15]Ungurii, asupritori de veacuri ai românilor, n-au voit să se convingă, că a sosit momentul descătușării, și, s-au dedat la jafuri și crime selbatice […] un lanț neîntrerupt de atacuri din partea bandelor ungurești, asupra posturilor noastre.’ (Mărdărescu, 1921: 32)

[16] Discuțiile cu privire la noua linie de demarcație și zona neutră începuseră deja din 17 februarie (Spector, 1995: 130 – 1).

[17] Apáthy a fost acuzat că a ‘propagat bolșevismul’; vezi și Românul, 16 ianuarie 1919, p. 2,  disponibil la http://dspace.bcucluj.ro/jspui/handle/123456789/16539

[18] Cu toate acestea, proclamația demisiei lui Károlyi și predarea puterii către reprezentanții proletariatului s-a făcut fără acordul explicit al lui Károlyi (Hajdu, 1979: 16).

[19] Marghiloman (1927: 291) precizează că ordinul de atac al trupelor române a fost dat in 15 aprilie. Hitchins (2013: 326) menționează că a existat un atac ungar în noaptea de 15 aprilie, care ‚a dat campaniei române aparența unui contraatac și a folosit pentru a-i calma pe aliați’; cu toate acestea, atât istorici (Spector, 1995: 144) cât și martori oculari (Cosmin, 1920: 36) confirmă că atacul român fusese premeditat de ceva vreme.

[20] Sursa: http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/31518/1/BCUCLUJ_FP_P2293_1919_029_0014.pdf

[21] Pentru câteva relatări din epocă, vezi (Cosmin, 1920: 211 – 242; Abrudeanu, 1921: 268)

[22] Printre comuniști se găseau și destul de mulți anarhiști, printre care Otto Korvin (Everett, 2006: 18).

[23] Pentru diversitatea compoziției ideologice a social-democraților ungari în 1919, vezi Balogh (1976: 16, nota 3).

[24] Dupa Hajdu (1979: 71), acest număr ar fi, de fapt, mult mai mic, ‘doar’ 12 oameni fiind uciși în afara celor condamnați la moarte de tribunalele revoluționare.

[25] Loialitatea ofițerilor nu era pentru republica sovietică ci pentru națiunea ungară (Spector, 1995: 205).

[26] Politica externă a lui Bela Kun este analizată din perspectiva realismului politic în (Mireanu 2019: 35 – 7).

[27] Vezi (Mireanu 2019: 20 – 1) pentru o analiză a naționalismului armatei Ungariei în timpul lui Kun.

[28] Și Spector (1995: 107) menționează că, în februarie 1919, Brătianu a declarat în fața Consiliului Aliaților că ‘România a fost primul stat aliat care să se lupte cu Bolșevicii’, referindu-se la luptele din Basarabia.

[29] Nici stânga internațională, în frunte cu Rusia Sovietică, nu a acordat ajutor suficient Budapestei, în ciuda diverselor manifestări de solidaritate și în ciuda faptului că în Armata Roșie ungară luptau mulți voluntari comuniști din alte țări. Pentru atitudinea comuniștilor români ai vremii față de regimul lui Kun, vezi (Mireanu 2019: 24 – 5), precum și (Giurescu, 1988: 212 – 6).

[30] Am analizat diplomația lui Brătianu în 1919 din perspectiva realismului politic în (Mireanu 2019: 30 – 4).

[31] Brătianu îi atrăgea atenția lui Wilson în 31 mai că România era în acel moment nevoită să apere, cu propriile trupe, ‘o cauză de mare importanță pentru Europa Centrală’ (Lloyd George, 1938: 1383).

[32] Deși este cu siguranță clar că Brătianu a manevrat direct căderea prim-ministrului Peidl, în 6 august, după doar 4 zile de guvernare, și înlocuirea lui cu Arhiducele Iosif de Habsburg, fapt care a tensionat grav relațiile dintre România și Aliați, care nu doreau revenirea unui membru al familiei imperiale la putere (Spector, 1995: 213 – 4).

[33] A se vedea, de exemplu, răspunsul și experiențele personale scrise de Charles Clark (1932: 204 – 221).

[34] Elegance – Am prieteni și dușmani, https://www.youtube.com/watch?v=DOnjEAQOMPc

Bibliografie

Abrudeanu, Ion Rusu (1921) ‘România și războiul mondial’, Socec, Bucuresti, 1921

Balogh, Eva S. (1976) ‘The Hungarian Social Democratic Centre and the Fall of Béla Kun’, Canadian Slavonic Papers / Revue Canadienne des Slavistes, Vol. 18, No. 1 (March 1976), pp. 15-35

Bandholtz, Harry Hill (2000) ‘An Undiplomatic Diary’, Simon Publications.

Botoran, Constantin si Dobrinescu, Valeriu Florin (2003) ‘Confirmarea internațională a actelor de unire din 1918’, in ‘Istoria Românilor’, vol. III, ed. de Ioan Scurtu și Petre Otu, pp. 3 – 31

Carr, Edward Hallett (1946) ‘The Twenty Years’ Crisis, 1919-39’, Macmillan Press, London,1946

Carr, Edward Hallett (1990) ‘What is History?’, Penguin Books, London, 1990

Cartledge, Bryan (2009) ‘Mihály Károlyi and István Bethlen. Hungary’, Haus Publishing, 2009

Cartledge, Bryan (2011) ‘The Will to Survive. A History of Hungary’, Hurst & Co., London, 2011

Clark, Charles Upson (1932) ‘United Roumania’, Dodd, Mead and Co., New York, 1932

Constantinescu, Miron (ed.) (1971) ‘Unification of the Romanian National State. The Union of Transylvania with Old Romania’, Publishing House of the Academy of the Socialist Republic of Romania, București, 1971

Constantiniu, Florin (1997) ‘O istorie sinceră a poporului român’, Univers Enciclopedic, București, 1997

Cosmin, Radu (1920) ‘Românii la Budapesta. Desrobitorii’, Stănciulescu, București, 1920

Costea, Adrian (2014) ‘4 august 1919- prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism’, adevarul.ro, 9 august 2014, disponibil la adev.ro/pbdrbu

Deak, Istvan (1968) ‘Budapest and the Hungarian Revolutions of 1918-1919’, The Slavonic and East European Review, Vol. 46, No. 106 (Jan., 1968), pp. 129-140

Duca, I.G. (1982) ‘Amintiri politice’, vol. III, Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1982

Everett, Martyn (2006) ‘War and Revolution: The Hungarian Anarchist Movement in World War I and the Budapest Commune (1919)’, Kate Sharpley Library, 2006

Fearon, James și Wendt, Alexander (2002) ‘Rationalism v. Constructivism: a Skeptical View’, in ‘Handbook of International Relations’, ed. de Walter Carlsnaes, Thomas Risse si Beth Simmons, Sage Publications, London, 2002, pp. 52 – 72

Giurescu, Dinu C. (1988) ‘Romania and Soviet Hungary’, în ‘Revolutions and Interventions in Hungary and its Neighbor States, 1918-1919’, ed. de Peter Pastor, Social Science Monographs, Boulder Colorado, pp. 211 – 220, 1988.

Grad, Cornel (2010) ‘Contribuţia armatei române la preluarea puterii Politico-administrative în Transilvania. Primele măsuri (noiembrie 1918 – aprilie 1919)’, Revista de Administraţie Publică şi Politici Sociale, An II, Nr. 4(5)/Decembrie 2010

Hajdu, Tibor (1979) ‘The Hungarian Soviet Republic’, Akademiai Kiado, Budapest, 1979

Hitchins, Keith (1983) ‘Studies on Romanian National Consciousness’, Nagard Publisher, 1983

Hitchins, Keith (1998) ‘Desăvârșirea națiunii române’, în ‘Istoria Romaniei’, ed. de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Serban Papacostea și Pompiliu Teodor, Editura Enciclopedică, București, 1998, pp. 351 – 486

Hitchins, Keith (2013) ‘Romania 1866 – 1947’, Humanitas, Bucuresti, 2013

Jászi, Oszkár (1924) ‘Revolution and Counter-Revolution in Hungary’, P.S. King and Son Ltd., London, 1924

Kaas, Albert şi de Lazarovics, Fedor (1931) ‘Bolshevism in Hungary. The Bela Kun Period’, Grant Richards, London, 1931

Krizman, Bogdan (1970) ‘The Belgrade Armistice of 13 November 1918’, The Slavonic and East European Review, Vol. 48, No. 110 (Jan., 1970), pp. 67-87

Laclau, Ernesto si Mouffe, Chantal (1985) ‘Hegemony and Socialist Strategy’, Verso, London, 1985

Lendvai, Paul (2013) ‘Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri’, Humanitas, București, 2013

Leuștean, Lucian (2018) ‘România și Marile Puteri la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920)’, în ‘România, marile puteri și ordinea europeană 1918-2018’, ed. de Valentin Naumescu, Polirom, Iași, 2018

Lloyd George, David (1938) ‘The Truth about the Peace Treaties’, Victor Gollancz Ltd, London, 1938

Low, Alfred (1971) ‘Soviet Hungary and the Paris Peace Conference’, in Hungary in Revolution, 1918 – 1919 ed. de Ivan Volgyes, U. Of Nebraska Press, 1971

Marghiloman, Alexandru (1927) ‘Note Politice 1897 – 1924’, vol. III şi IV, ed. Institutului de Arte Grafice, Bucureşti, 1927

Mărdărescu, G.D. (1921) ‘Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei, 1918 – 1920’, Cartea Româneasca, București, 1921

Mireanu, Manuel (2018) ‘Marea Unire și discursul anticomunist’, Criticatac.ro, 9 iulie 2018

Mireanu, Manuel (2019) ‘Anticomunism și naționalism în Războiul Româno-Ungar din 1919: realismul politic în diplomația lui Ion I.C. Brătianu și Bela Kun’, disponibil la https://ceu.academia.edu/ManuelMireanu

Morgenthau, Hans J. (1948) ‘Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace’, A. A. Knopf, New York, 1948

Nagy, Zs. L. (1965) ‘The Mission of General Smuts to Budapest, April, 1919’, Acta Historica, XI, 1965, pp. 163 – 184

Nagy, Zs. L. (1971) ‘Problems of Foreign Policy before the Revolutionary Governing Council’, in Hungary in Revolution, 1918 – 1919 editat de Ivan Volgyes, U. Of Nebraska Press, 1971, pp. 121 – 136

Pastor, Peter (1970) ‘The Vix Mission in Hungary, 1918-1919: A Re-Examination’, Slavic Review, Vol. 29, No. 3 (Sep., 1970), pp. 481-498

Pearton, Maurice (1988) ‘Nicolae iorga as Historian and Politician’, in ‘Historians as Nation-Builders’, ed. de Dennis Deletant and Harry Hanak, Macmillan Press, London, 1988

Scurtu, Ioan (2007) ‘Istoria contemporană a României’, Editura fundației România de mâine, București, 2007

Spector, Sherman David (1995) ‘Romania at the Paris Peace Conference. A study of the diplomacy of Ioan I.C. Bratianu’, The Romanian Cultural Foundation, Iasi, 1995

Szász, Zoltán (2002) ‘The End of Hungarian Rule in Transylvania and The Socialist Alternative: A Soviet Republic’ in ‘Institute of History of the Hungarian Academy of Science’s History of Transylvania’, Vol. III – From 1830 to 1919, Atlantic Research and Publications, 2002

Tökés, Rudolf L. (1967) ‘Béla Kun and the Hungarian Soviet Republic. The Origins and Role of the Communist Party of Hungary in the Revolutions of 1918-1919’, New York, 1967

Torrey, Glenn E. (1988a) ‘General Henri Berthelot and the Army of the Danube, 1918 – 19’, in ‘Revolutions and Interventions in Hungary and its Neighbor States, 1918-1919’, ed. de Peter Pastor, Social Science Monographs, Boulder Colorado, pp. 277 – 292

Torrey, Glenn E. (1988b) ‘The Romanian Intervention in Hungary’, in ‘Revolutions and Interventions in Hungary and its Neighbor States, 1918-1919’, ed. de Peter Pastor, Social Science Monographs, Boulder Colorado, pp. 301 – 320

Tucidide (1966) ‘Razboiul Peloponeziac’, Editura Științifică, București, 1966

Weber, Peter (1999) ‘De la Kolozsvár la Cluj. Ultimul episod al regimului ungar în „capitala” transilvană’, Altera, Anul V Nr.11, 1999

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.