Ad portas I

alexandru vasile sava_nSă tragem o gură de aer rece. Săptămânile acestea se zburlesc și latră toți filistinii mic-burghezi de pe bătrânul continent. „Roma e sub asediu!” – zbiară corul lor. Pare desigur absurd ca bărcile ticsite de refugiați să dea lovitura de moarte civilizației europene, cu atât mai mult cu cât prezența acestora statistică și economică abia se simte, și însăși existența lor ca refugiați ține de o încordare recentă a mușchilor aparatului militar euro-american. Fiind vorba în cele mai multe cazuri despre cei afectați de conflictele armate recente din Orientul Apropiat, problema ar trebui să fie clară – este o criză umanitară, față de care Uniunea Europeană, ca primă putere economică a lumii și ca conglomerat de foști stăpâni coloniali ai regiunii (și actuale puteri neocoloniale), are o datorie morală să reacționeze fără rezerve. În măsura în care există o discuție publică pe tema aceasta, aceasta ar trebui să se îndrepte spre soluționarea cât mai rapidă a crizei extinse a refugiaților[i] și spre abordarea cauzelor sale profunde[ii].

Aparatul propagandist însă nu doarme, așa că actualii refugiați, dislocați de efectele mai multor decenii de geopolitică trans-atlantică, s-au trezit mobilizați în disputele de politică internă ale europenilor. Au fost pe rând folosiți în cadrul asaltului asupra instituțiilor statului social, preschimbându-se în „imigranți economici”, în specula electorală a extremei-drepte, care a scos iarăși fanioanele „pericolului islamic” gata să suprime bătrâna și neputincioasa cultură europeană, și, mai subtil dar poate cel mai eficace, în pregătirea opiniei publice europene pentru viitoare intervenții militare în vecinătatea sa, precum și pentru viitoare restricții în scopul securității față de potențiale amenințări teroriste.

Împotriva acestora s-au mobilizat în mod salutar vocile moderației, de la stânga la dreapta, demontând pe rând toate elementele de discurs xenofob[iii]. Nu își are rostul încă o expunere pe larg a acestor contraargumente – cu bunăvoință și câteva minute pe un motor de căutare oricine se poate informa cu privire la ele. Însă merită să ne folosim de acest prilej pentru a confrunta problema migrației spre Europa pe care conservatorii o ridică, și nu să ne retragem în constatări umanitare și în proclamarea ritualică a drepturilor fundamentale ale refugiaților.

Conflictul politic real nu este acela între umanitari și xenofobi. Aici nu vorbim decât despre un spectacol fără mize serioase, pe care fiecare individ în aspectul său public îl poate specula pentru a acumula capital simbolic, convertibil ulterior în bani peșin – asemenea spectacole sunt marile vaci de muls ale industriei media, fie că vorbim de trusturi și conglomerate, fie că vorbim de modești mici-întreprinzători blocați într-un blog cu o audiență de câteva mii. Scârba rasistă cu care migranții sunt reduși la sub-oameni, mila față de imaginea mizeriei lor, afirmarea abstractă a drepturilor lor universale – toate acestea sunt lipsite de efect, dincolo de mici acte private de caritate sau de violență.

În același timp conflictul nu este nici măcar cel între neoliberalismul care vede beneficiile economice serioase pe care migrația le aduce și neoconservatorismul moderat sau extrem care mizează din nou pe pasiunile reactive ale maselor confruntate cu păpușile de paie ale parazitului social și intrusului periculos. Acestea sunt perfect complementare în cel mai cinic mod: în vreme ce raționalitatea economică afișată în The Economist sau Forbes își afirmă fără rezerve entuziasmul față de forța de muncă ieftină și slab apărată social pe care migranții o aduc, isteria belicoasă a dreptei conservatoare servește la adunarea tuturor forțelor sociale dispuse să încetinească sau să blocheze pe de-a-ntregul asimilarea migranților, și în acest fel să-i țină departe de statutul de cetățeni cu drepturi depline.

Astfel, după ce circuitele economice care plimbă arme, resurse și forță de muncă între Occident și Lumea a Treia i-au dislocat și i-au împins la porțile Europei, vine rândul jocului dintre dreapta globalistă și dreapta tribalistă să încetinească primirea lor, economic costisitoare, în rândul europenilor, și să le pregătească zone de periferie în interiorul UE. Din aceste periferii migranții care vor alege să rămână pot să-și îndeplinească funcția de mână de lucru ieftină, tot aici putând fi decartați, în perioadele economice lente, în rezerva semi-lumpenizată a proletariatului, păstrată vie pe firimituri din ce în ce mai mărunte de ajutor social.

Ceea ce discursurile publice ascund este faptul că conflictul real este întradevăr acela între migranți și civilizația europeană – sau mai precis conflictul între individul migrant ca ființă politică și regimul economiei europene[iv]. Ce ar fi de remarcat în tot dezmățul mediatic este faptul că lipsește cu desăvârșire vocea migranților de aici. Se vorbește despre ei, în apărarea lor, împotriva lor, însă nicicând nu vorbesc ei înșiși – nici măcar în numele lor nu se vorbește. Există cel mult declarații, interviuri, gesturi și figuri fotografiate sau filmate, dar acestea sunt simple recuzite ale spectacolului mediatic. Doar un grup politizat poate avea o voce, iar în momentul de față în discursul politic european migranții au ipostaza de fantasme și nu de subiecți politici.

Problema aceasta s-a făcut simțită în cel mai crâncen mod în izbucnirile în stradă din Paris în 2005 și 2013, Bruxelles în 2006, Londra în 2011, Stockholm în 2010 și 2013, sau în atacurile de la începutul anului din Paris. Fiindu-le absente vocile din spațiul politic, marginalilor europeni nu le mai rămâne decât defularea haotică prin care să-și marcheze public existența. Cu toate acestea discursurile formatorilor de opinie europeni rămân la aceeași soluție pe care au aplicat-o generațiilor anterioare de migranți care astăzi formează comunitățile deziluzionate și frustrate de minoritari: primirea anevoioasă, marginalizarea, și eventual la final desemnarea aleatoare a unor lideri religioși (fie toleranți și împăciuitori, fie tradiționaliști agresivi) ca reprezentanți ai comunităților – întărind astfel structurile de putere care au ca mize păstrarea status quo-ului în rândul marginalizaților.

Acest conflict are trei componente majore: relațiile sociale între majoritari și minoritari (așa-numita ciocnire a civilizațiilor sau a culturilor); geopolitica europeană, unde capitalul în circulație liberă crează migranții, pentru ca apoi granițele statelor-națiune să-i dirijeze în ghettos sau banlieues, toate acestea în timp ce „intervențiile umanitare” sau „în apărarea democrației” ale apartului diplomatic-militar transatlantic distrug posibilitatea susținerii unor state stabile care să se opună acestui proces; conflictul dintre prezența fizică, viața nudă a migrantului care își cere subiectivarea politică și tendința prin excelență anti-politică a capitalismului avansat. Fără a ține cont de toate acestea nu se pot crea condițiile de posibilitate ale apariției unei voci politice a migrantului, a minoritarilor tiermondialiști, decât ca și păreri sub acel universalism abstract multicultural, atât de drag umaniștilor de la sfârșitul istoriei.

Note materialiste pe marginea ciocnirii civilizațiilor

Este suficient să confruntăm apărătorii civilizației europene cu o întrebare simplă – ce anume apără în mod concret– pentru a vedea că sub zăngănitul valorilor vestice nu se ascunde decât apologia statutului privilegiat al majoritarului european. Investiția masivă de resurse și muncă în sprijinul acestui statut poate părea absurdă – acesta nu se confruntă cu nici o amenințare câtuși de puțin serioasă din partea comunităților islamice, după cum nu a fost niciodată amenințat în mod serios când homosexualii, femeile, romii, evreii, africanii ș.a.m.d. s-au trezit pe agenda media. Apoi se pune problema mai puțin evidentă, dar mai serioasă, a faptului că nimeni nu poate fi propriu-zis majoritar. Majoritatea nu este caracteristica unui grup demografic anume, ci un etalon abstract, măsura omului în genere, care în imaginarul european este în continuare bărbatul alb, adult, burghez, heterosexual, călduț-creștin ș.a.m.d. Chiar și din punctul de vedere al grilei sociologice, cei care corespund după o socializare sănătoasă etalonului majoritar sunt o minoritate restrânsă.

Faptul că puterea majoritară este mereu apărată de către cei care nu o posedă de drept, ci care doar operează cu (și sunt operați de către) ea, ține pe deoparte de beneficiile foarte concrete pe care le oferă poziția de cadru fidel al unui dispozitiv de dominare și pe de altă parte de dorința foarte sinceră a acestora de a fi aserviți. Dacă există o lume croită pe măsura unui om abstract, vor exista mereu și cei bine-socializați care să se instaleze comod în ea, în ciuda disciplinării pe care trebuie să o sufere în numele ei, și care să o apere[v]. Tocmai din această cauză formatorii de opinie, în marea lor majoritate membrii straturilor inferioare ale burgheziei și ai păturii „aspiraționale” a proletariatului, reacționează atât de virulent în apărarea unei identități pe care nu o posedă de drept, dar la care aspiră și pentru care trebuie să cheltuie constant resurse pentru a menține bruma de legitimitate de care dispun[vi].

În acest cadru, migrantul se distinge prin ceea ce produce diferit ca viață socială. El își expune un corp străin, îmbrăcat și marcat diferit, se închide în alt lăcaș de cult, vorbește limba gazdă ca și limbă străină, se trezește mereu străin față de situații banale, are de regulă o altă relație cu lucrurile, nu se poate înfinge în practicile și relațiile sociale ale băștinașilor etc., așa că este mereu distins de localnicul cu pretenții majoritare, și este împins spre comunități identitare – și trebuie subliniat cuvântul împins: pe deoparte nevoile zilnice ale oropsiților îi constrâng la strategii comunitare de adaptare, aceștia având nevoie de comunități pentru a supraviețui în condiții încă umane, pe de altă parte asipranții majoritari au nevoie de o categorie identitară prin care să-i poată apela, minoritarii neavând resursele pentru a impune cum anume sunt etichetați. Mișcarea migranților în societate îi duce mereu spre comunitățile lor separate nu pentru că aceștia ar respinge în mod inevitabil cultura gazdă, ci pentru că sunt mereu în criză de resurse, iar intrarea și ieșirea dintr-o comunitate sunt probleme de costuri.

Migranții sunt astfel separați fizic și cultural de populația autohtonă, dincolo de separația legală, care consfințește și întărește situația de fapt. Chiar și după ce o comunitate este încetățenită și dispare separația legală[vii], rămâne ghetto-ul ca aparat ce segmentează toate aspectele vieții unei minorități. Spre deosebire de spațiul relaxat al majorității, a cărei lume este lipsită de sciziuni și incoerență, lumea minorităților este fragmentată într-o serie lungă de situații cu ritualuri specifice: există un comportament specific față de familie, vecini, alte minorități, organele statului, față de majoritari în spațiile lor, față de aceeași majoritari traversându-le ghetto-ul ș.a.m.d.

S-ar putea răspunde că și pretendentul la majoritate are lumea la fel de segmentată. Există desigur o compartimentare a lumii sale: locuința servește unor scopuri anume, la fel și locul de muncă, magazinul, strada, parcul, crâșma și cafeneaua etc., însă nu există nici o contradicție sau tensiune între spații – ele sunt toate elemente ale aceleași lumi, perfect coerente unele cu altele. Spațiul majoritar este însă mereu populat de spații minoritare, astfel încât mișcarea în societate trebuie să treacă prin segmentele tuturor minorităților – pe șleau bărbatul adult, alb și instalat relativ comod în societate, se trezește contrariat în situații în care trebuie să trateze pe altul ca și cum ar fi altceva decât bărbat, adult, alb, mai mult sau mai puțin îmburghezit, conjugal-sexual și credincios de duminică. De unde și pecetea de „aberație” pe care o aplică ulterior minoritarilor: în fond dacă ar fi fost „normali”, nu ar avea nevoie de tratament special.

Situațiile ce duc la separarea minorităților de către lumea socială majoritară sunt rezultate ale practicilor și prezenței fizice distinctive a minorității, ale faptului că ei nu se pot măsura cu succes față de etalonul majoritar. Această inadecvare nu poate decât să urmărească un traseu precursor ce le respinge structural integrarea în majoritate (după cum am spus, e nevoie de un cost semnificativ ca să-ți poți însuși într-un mod profund practicile socio-culturale ale unei alte comunități – ca să poți trece drept om de rând), și îi adună în jurul unei identificări minoritare („femeia”, „țiganul”, „evreul”, „arabul” etc.). Zidurile și însemnele vin abia după aceea; ele țin de încercarea de a găsi minoritarilor un loc în lume, preferabil prin care „să nu încurce”. Astfel dacă momentul inițial al distanțării vine când cineva se împotmolește în statutul său de anomalie într-o lume anume, și este recuperat într-un mic trib de anormali, istoria ulterioară a unei minorități ține de repetatele re-așezări și marcări ale sale de către majoritate. După cum spuneam, majoritatea este etalonul de normalitate a unei lumi – „lumea e făcută pentru x”, deci implicit locuitorul caracteristic și normal al acestei lumi trebuie să se măsoare cu succes față de „x”. Există asemenea tendințe la nivelul fiecărei epoci istorice, însă doar modernitatea industrializată poate duce până la capăt sarcina materială enormă de a reproduce lumea într-un anumit fel, pe croiala unui anumit individ ideal.

Din cauza aceasta, doar modernitatea își pune problema înfăptuirii utopiilor majoritare, care vin în două forme: eliminarea minoritarilor sau închiderea lor totală – sau amândouă deodată: a închide total o minoritate la nivelul fiecărui individ în parte („să facă la ei acasă” – cât de generos, nu?). Doar să nu „stea în cale”. În același timp nevoile minoritarilor îi împing în câmpul muncii, iar lipsa statutului de cetățean cu drepturi depline îi transformă în forță de muncă ieftină și neprotejată. Această tensiune între dinamica socială a comunităților și dinamica capitalistă duce la un șir de contradicții. Procesul economic ce dă naștere unei lumi a majorității cu toate spațiile sale specifice, încorporează membrii celulelor minoritare în circuitele sale de producție – însăși logica sa de funcționare împinge în această direcție. Astfel, în timp ce utopiile majoritare țintesc spre excluderea minorităților, spațiile existente concret ale majorității se susțin cu fluxul lor de muncă.

Deși cultura modernă vestică operează după logica majoritar-minoritar, mișcarea capitalului o subminează peste tot – capitalul deschide posibilitatea devenirii-minoritar pe scală largă a tuturor, în primul rând prin spectrul sărăciei, dar și prin faptul că speculează orice diferență în forma sa de opoziție binară, îngroașă orice tensiune din construcția majoritară, multiplică la nesfârșit minoritățile, schimbă mereu normele de consum, produce mereu noi inadaptări etc. În același timp minoritarul nu poate să fie doar forță de muncă consumabilă, el consumă în mod firesc resurse, ba mai mult, își rupe din timpul său pentru a-și lăsa amprenta în viața socială a comunității: populează spații, practică ritualuri proprii, comunitatea sa devine piață, are acces la aceleași spectacole ale consumului ca toți ceilalți, și prin asta poate ajunge să dorească el însuși acea prosperitate. Circuitele de consum ale capitalului crează dorințe complexe și contradictorii, transplantează visele majoritare în lumea segmentată a minoritarului, pe suprafața fiecărui segment în parte (dorințele de abundență în consum au ecouri separate în toate fragmentele de viață ale minoritarului, ele se transcriu în moduri diferite în dinamica familială, în relațiile comunitare, în interacțiunea cu lumea majoritară etc.).

Minoritarii nu pot fi plasați în afara circuitelor de producție fără a fi eliminați fizic dintr-un spațiu. Ei se vor strecura înapoi înăuntru economiei, prin orice mijloace: ocupând sectoare economice unde intrarea nu le este barată (a se vedea de pildă imaginea stereotipă a comerciantului sau cămătarului evreu, care are în spate o istorie a interdicției de a poseda pământ și de a intra în bresle, sau imigrantul ce prestează cele mai umilitoare munci indiferent de calificarea sa), ocupând economia ilegală (în esență lumpenproletarizare), sau fiind aserviți ca forță de muncă neplătită (sclavii și robii, ocnașii, casnicele etc.). Orice rezistență ar înfrunta din partea majorității, minoritarii sunt reprimiți, chiar dacă în locuri marginale, de către însăși modul de funcționare a economiei. Barierele majoritare sunt mereu forțate de către posibilitatea acumulării materiale în interiorul comunităților minoritare, fie că vin pe linia „poveștilor de succes”, a ascensiunilor individuale și inofensive, fie că vin pe linia mobilizării în jurul unei conștiințe de sine a comunității. În același timp se dezvoltă o contra-mișcare de reprimare a activităților în care minoritarii ar deveni prolifici: expulzările evreilor și musulmanilor, invaziile pentru resurse, excluderea din domenii ale câmpului muncii ș.a.m.d.

Ceea ce caracterizează prin excelență lumea capitalismului avansat este deschiderea poziției de aspirant la majoritate tuturor vechilor minoritari, concomitent cu eșecul pe linie a tuturor mișcărilor istorice de emancipare a minoritarilor. Naufragiul acestor lupte istorice a avut loc sub două forme: liberalismul și politicile identitare[viii]. În primul caz etalonul majoritar este acceptat fără rezerve; chiar dacă îi sunt suprimate caracteristicile definitorii în forma lor explicită (alb, bărbat, prosper etc.), ele revin sub formă de misoginism, rasism, homofobie internalizate – aici chiar și cei tradițional-minoritari pot aspira să fie majoritari, fără ca ceea ce înseamnă majoritarul să se schimbe. Limba engleză ne dă o mostră excelentă a acestei tensiuni sub forma expresiei happens to be – cineva „se întâmplă să fie” negru, arab, rom, femeie, homosexual, dar, implicit, uitați-vă cât de bine se poate purta ca un alb, ca un bărbat, ca un soț hetero!

În al doilea caz, cel al politicii identitare, etalonul majoritar este contestat, însă din poziția asumată a identității minoritare – identitate definită tocmai ca și categorie în raport cu etalonul majoritar. Mizele unor astfel de poziții sunt pe deoparte crearea temporară de spații pentru minoritari, presupuse a fi eliberate de dominația majoritară, și pe de alta schimbarea etalonului majoritar. Însă majoritarul nu este nimeni – de aceea el nu poate fi afectat prin schimbarea atitudinilor unor anumiți bărbați, anumiți albi, anumiți europeni etc. Mai mult majoritatea nu este nimic, ea nu înglobează vreo caracteristică esențială, nu putem separa de pildă o masculinitate toxică de una lăudabilă și progresistă. Majoritatea nu este rezultanta unor practici sociale, ci apare ca presupoziția lor naturală și divină – ea atârnă ca un blestem asupra corpurilor și minților. Deși stratificările de sub dominația sa se pot schimba, nu se schimbă ce este majoritar și minoritar[ix]. Din cauza aceasta conștiința de sine a unui grup nu poate fi asumarea identității sale, ci asumarea contingenței absolute a acestei identități, precum și a faptului că ea este datul unei anumite ordini în relațiile sociale. Adică, în ultimă instanță, conștientizarea faptului că o identitate anume ține doar de o poziție de putere în cadrul practicilor sociale care produc și reproduc, în ansamblul lor, omul și lumea sa. Din acest punct de vedere, mișcarea revoluționară a proletariatului apare ca arhetip al oricărei mișcări de emancipare.

În cazul migranților spre Europa, politizarea lor de grup trebuie să meargă tocmai spre conștientizarea distanței dintre ei și europeni, distanță susținută de un întreg dispozitiv juridico-economic, ce constă în granițe naționale, drepturi civile și economice, distribuție economică și urbanistă a resurselor, statutul juridic de beneficiar al azilului politic, de rezident, de migrant ilegal etc. Ei nu pot vorbi în nume propriu decât refuzând să vorbească cu vocea identității ce le este prescrisă de către majoritarul european. Aceasta nu înseamnă renunțare la propria viață culturală, în favoarea unui secularism ușor-cosmopolit (și bineînțeles patriot față de țara adoptivă), care ascunde o religiozitate și un tip de apartenență națională foarte specific europene, ci punerea în discuție a însăși majorității ca atare – adică a acelui globalism tipic Vestului, în care libera circulație a capitalului este dublată de blocarea circulației oamenilor de către barierele naționale, precum și a identității pe care Europa le-o prescrie, care constă pe deoparte în comunități tradiționale semi-închise, și pe de altă parte în zestrea de relații economice, culturale și politice din interiorul societăților Orientului Apropiat și Africii de Nord, care sunt rezultate direct din politica externă occidentală – și să nu ne înșelăm nici o clipă, toate reproșurile europene la adresa unor anumite aspecte ale „lumii islamice”, cum ar fi celulele militante jihadiste, întârzierea progresului în ceea ce privește relațiile de gen sau a drepturilor LGBT, conflictele etno-religioase, pot fi trasate înapoi la moștenirea geopolitică europeană.

Toate acestea vor fi probleme de organizare a migranților înșiși ca și alogeni într-un spațiu social rigid, și ulterior de organizare a lor ca proletariat în statele europene, organizare ce va ține de nenumărați factori, printre care relațiile dintre diferitele generații de migranți și bagajul cultural al fiecărui grup, relațiile dintre populațiile de migranți și aborigenii europeni, relațiile comunităților migrante cu statele natale și evoluția globală a capitalismului însuși. Nu este locul să preconizăm, și cu atât mai puțin să prescriem, cum anume se va organiza rezistența noilor generații de migranți. Ceea ce putem întrevedea înainte de orice este inevitabilul unei „ciocniri de civilizații” – aceasta este presupusă de însăși mecanismul descris al relației majorității cu minoritarii. Și putem de asemenea anticipa ce linii ar putea lua forma autentic radicală a acestei rezistențe.

De partea europeană a situației putem prevedea bineînțeles cum media de dreapta va profita de diferențele etnice și religioase ale unui procent minuscul al sărăcimii europene pentru a bloca a priori închegarea unei unități largi a maselor muncitoare, în timp ce centru-stânga va da în continuare din umeri resemnată față de precarizarea marginalilor săi, eventual mormăind mici platitudini anti-corectitudine politică ori de câte ori aceștia izbucnesc în toată neputința lor. Tot acest spectacol va acoperi dezagregarea treptată a statului social european, ca profeție auto-împlinită a șovinismului continental. În cursa pentru competitivitate ce împinge masele europene spre standardele de viață ale lumii a treia, minoritarii sunt instrumente retorice utile pentru a depăși obstacolul instituțiilor sociale și al drepturilor de muncă pe care proletariatul european și le-a câștigat prin două secole de luptă.

În acest context trebuiesc combătute nu doar atacurile rasiste ale patriotardismului concetățenilor noștri și ofensiva media a capitalismului european, ci însăși pretenția pe care o putem avea la statutul de majoritari: ceea ce prezența migranților ne dezvăluie este spectrul viitorului nostru, pe măsură ce capitalul în mișcarea sa globală uniformizează pungile de bunăstare și universalizează mizeria. Libera-circulație a capitalului va trage inevitabil după sine și libera circulație a tuturor resurselor, inclusiv a forței de muncă, măturând din calea sa granițe și pretenții legaliste. În condițiile acestea nu se poate vorbi decât din perspectiva solidarității profunde a tuturor dislocabililor sau din perspectiva stăpânilor ce se folosesc de dispozitivul disciplinar ce i-a forjat pentru a-și întări iluzia propriei dominații. Nu există „aliați” ai minoritarilor în rândul celor care au pretenții majoritare – asumarea acestei identități implică dorința de a vorbi (fără vreo acoperire bineînțeles) cu vocea stăpânului, pe care nici toată bunăvoința și umanismul nu o pot șterge. Nu ni se impune sarcina de a vorbi împreună cu migranții din vreun fetișism sentimentalist al stângii culturale pentru estetica oropsiților, ci pentru că poziția lor dezrădăcinată este precursoare oricărui internaționalism.

În așa-numita „ciocnire a civilizațiilor” poziția stângii trebuie să fie de partea migranților, însă nu în calitate de promotoare naiv-multiculturală a cutare ritual pe care aceștia l-ar practica, și cu atât mai puțin ca și mișcare de idioți utili ai dreptei, care să reîntărească diviziunea între alogeni și autohtoni, în apărarea primilor. Solidaritatea cu migranții nu caută să întărească identitatea ce li s-a prescris, ci să scoată în evidență, de pe poziția acestora, violența foarte reală pe care statul-națiune burghez o reprezintă și astfel să lupte împotriva acestuia. Ceea ce putem spera este ca dislocarea produsă de capitalul global să creeze premizele viitoarei reorganizări a continentului, în sensul unei solidarități autentice internaționale împotriva tuturor formelor de exploatare. Pentru că ceea ce definește prin excelență migranții din Lumea a Treia nu este religia, structura familiilor și a comunității lor sau trecutul lor cultural, ci faptul că le lipsește un loc „firesc” în lume, afară de acela al forței de muncă dezgolite de toate atributele, dislocate de orice spațiu propriu.

[i] Scamatoria reacționară a fost în cazul de față să mute discuția de la cum tratăm situația milioanelor de refugiați ale conflictelor arabe la a primi sau nu pe puținii refugiați care supraviețuiesc drumului spre Europa. Abia că apare firav în discuție repornirea programului Mare Nostrum, însă nici o vorbă despre posibilitatea susținerii materiale mai serioase a refugiaților din state copleșite precum Libanul sau Iordania, care în marea lor majoritate nu ajung în cele câteva tabere ridicate de la începutul războiului civil Sirian, și ajung să trăiască în condiții mizere, muncind adesea la negru pentru a supraviețui. Tot așa nu întâlnim nici o discuție asupra condițiilor de obținere a azilului politic, când majorității solicitanților li se resping cererile.

[ii] Neoimperialismul și neocolonialismul european și colaborarea cu, finanțarea și înarmarea dictatorilor locali și a marilor familii regale arabe Saudiții, Thani (Quatar), Al Khalifa (Bahrain), cei 7 emiri ai EAU, Al Sabah (Kuweit), susținerea oarbă a facțiunilor islamice împotriva mișcărilor socialiste și comuniste,de eliberare națională sau pan-arabice.

[iii] Pentru a face un inventar scurt: majoritatea „imigranților ilegali” provin din zone de conflict sau dictaturi și sunt eligibili pentru azil politic; mulți dintre ei (în jurul a o jumătate după unele numărători) nu au primit azil politic nici în anii anteriori, și nu vor primi nici probabil nici în anii următori – procesul este lung și anevoios, și pe mulți îi așteaptă deportarea sau dispariția de pe radarul statului în muncă la negru; efectele economice pe termen mediu ale migrației sunt pozitive – iar costurile imediate pentru guverne concurează cu sumele cheltuite de către acestea pe birotică; majoritatea covârșitoare a refugiaților (cca. 90%) au rămas în state învecinate geografic și cultural (Liban, Turcia, Iran, Pakistan, Iordania etc.); populația islamică a Europei, cu valuri de refugiați și migrații constante, este minusculă, și după tendințele actuale de creștere va depăși 10% din populația totală abia pe la jumătatea secolului (vorbind aici despre întreg continentul, inclusiv Rusia, cu cea mai mare populație musulmană de pe continent, și țări majoritar islamice precum Bosnia sau Albania); există o datorie istorică a Vestului democrat față de populațiile Orientului Apropiat, evidentă când privim istoria împărțirii și exploatării coloniale, modul în care s-a realizat decolonizarea, și intervențiile repetate ale forțelor NATO în destabilizarea statelor și suprimarea grupărilor democrate, suveraniste și seculare din regiune; faptul că problema trebuie tratată în mod unitar la nivel UE, pentru a reduce la minimum numărul morților la granițe și pentru a distribui egal costurile primirii refugiaților în statele europene; în ceea ce privește „exportul de teroriști”, cei cca. 6000 de membrii ISIS proveniți din Europa ar susține mai degrabă argumentul unei închideri de granițe din partea lumii arabe – apoi merită punctat că în fața armatelor suunite de inspirație wahabită, marea masei a refugiaților sunt fie din restul cultului suunit, fie șiiți și alawiți, ibadiți (mai ales în cazul Libiei), creștini de diferite culte, evrei, membrii ai comunității druze, yazidiți etc.

[iv] Semnalul îl trăgea deja la începutul anului Dana Domsodi, privind tragedia în desfășurare de pe țărmul Lampedusei http://www.criticatac.ro/27274/lampedusa-spectrul-iluminismului-radical/

[v] Teza aceasta ar trebui să fie de la sine evidentă într-o societate post-totalitară și puternic conservatoare și tradiționalistă, ca cea românească.

[vi] A se vedea doar amestecul de mitologie și câteva repere istorice, de la Imperiul Roman și voievozii creștini la iluminismul european, pe care îl mânuiesc autorii de opinii publice autohtoni pentru a se legitima. Mica burghezie trebuie mereu să recurgă la asemenea fantasme legate de trecut, origine, creștere, valori, credințe, rasă ș.a.m.d. pentru a-și legitima statutul, neputând gira cu puterea economică a marelui capital și greutatea politică și prestigiul social care derivă din această putere. Până și marea burghezie trebuie să recurgă la ficțiunea politică a dreptului la proprietate pentru a-și justifica dominația, pentru a ascunde caracterul contingent al poziției lor în relațiile de producție.

[vii] Până la un punct: în statisticile oficiale rămân marcați diferit, când sunt urmăriți de lege, sunt urmăriți după culoare și etnie, chiar și mijloacele prin care sunt sprijiniți de către stat și ong-uri procedează întâi la identificarea și separarea lor.

[viii] Există bineînțeles grupuri și indivizi manifestând pentru continuarea acestor lupte în sensul lor radical, însă acestea au devenit în ultimele decenii din ce în ce mai marginale, fapt vizibil și prin domesticirea tradiției militante în rândul minoritarilor: primele două valuri de feminism sunt curățate de aspectul lor deschis socialist, anarhist sau comunist, liderilor mișcărilor de emancipare a negrilor le este suprimat caracterul de stânga (marxism-leninismul Black Panther Party, legăturile cu Partidul Comunist Sud-African ale lui Mandela și a altor lideri anti-apartheid), opoziția istorică a mișcărilor organizate LGBT față de familia nucleară burgheză se pierde în fața dreptului la conjugalitate ca țel final.

[ix] Să nu se înțeleagă de aici că majoritarul ar fi o entitate anistorică – el este mereu caracteristic unei anumite epoci și unor anumite relații de producție. Chiar și opozițiile ce se întind peste mai multe epoci, cum ar fi cele etno-religioase sau cea bărbat-femeie (probabil cea mai veche opoziție majoritar-minoritar), se transformă o dată cu relațiile de producție. Ceea ce înseamnă majoritar are bineînțeles o ontogeneză, însă în același timp apare ca și condiție de posibilitate a lumii și epoci sale caracteristice (în același fel în care Suveranul hobbesian se naște printr-un acord colectiv, acord pe care însă doar Suveranul îs poate garanta post-factum, sau în care Capitalul este generat de către relațiile moderne de producție, dar în același timp apare ca și presupoziție a lor).

 

13 Responses to Ad portas I

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.