Accelerarea Melenchon şi bătălia pentru POPOR

Redacția
Texte selectate sau scrise de echipa redacţională: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Florin Poenaru.

Un text de Costi Rogozanu despre dilemele stângii și alegerile din Franța de duminică. Melenchon e pe val, dar se bate cu încă trei candidați puternici pentru turul doi:

Candidatul stângii, Jean-Luc Melenchon, le dă ceva speranțe celor care au tot stat și au văzut cum se duce social-democrația tot mai la dreapta, de la Mitterand încoace. Social-democrația a la Emmanuel Macron se ține încă bine în sondaje, adunând destui centriști europeniști, măcar atât cât să treacă în turul doi. Dar sunt patru candidați care tot pulsează în sondaje în jurul a 20%. Marine LePen are în continuare șanse mari la turul doi.

Ultima lună a însemnat pentru stânga ceva mai hotărâtă, La France Insoumise adică, un plus de expunere mediatică, un plus de oratorie cu vocea tremurată (tradiție franțuzească, pe mine mă lasă ba cu gură căscată, ba complet rece) din partea lui Melenchon. Explozia mediatică – nu doar studio TV, ci întâlniri publice cu alegători din diverse orașe, dublate de transmisii prin holograme, și hiperactivitate twitter/facebook – o fi spectaculoasă, dar poate să se fâsâie rapid, mai ales că am mai văzut asta cu Melenchon o dată în 2012.

De data asta creșterea e mai solidă pentru că se întemeiază pe preluarea de către Melenchon a stângiştilor din polul social-democrat. Hamon, cel care dorea să contorizeze separarea clară între o social-democrație și centrism, este deja anihilat. Hamon înseamnă cea mai răsunătoare înfrângere încă înainte de alegeri.

Electoratul de stânga în Franța are cu cine să voteze (dacă nu Melenchon, mai sunt alți doi buni, deși candidatul cu mari șanse de turul doi ar trebui să fie susținut de cam toți). Deci Melenchon mi se pare o opțiune bună, ca să o spunem din start. De aici însă nu strică să vedem și pe ce se poate întemeia un viitor eșec al acestui candidat, de ce ar putea să nu-i iasă chiar dacă ar putea câștiga. Şi de ce chiar zilele trecute a ţinut să precizeze că “nu e Tsipras”, poate simte el ceva, că nu poți acționa radical dacă faci uniuni populare și nu politică bine direcționată.

Deşi Melenchon e o opţiune logică pentru stângişti, nişte interviuri date de Chantal Mouffe, consiliera lui, ne indică şi impasul în care se găseşte stânga azi. Unii vor să reinventeze un “popor” la stânga, alţii, mult mai puțini, vor să rămână în zona analizei “de clasă” a societăţii şi de construire a unei politici în consecinţă. Nu ştiu de ce aceştia din urmă sunt consideraţi de o stângă foarte flexibuilă şi adaptabilă cei învechiţi şi rigizi când poezia cultural-neoliberală cu sufletul poporului nu e nouă şi are deja câteva avataruri în ultimele decenii. Am selectat pasaje din dezbatere, poate vi se pare interesant, pentru cei care sunteţi anti-neoliberalism, dar nu ştiţi cum să vă plasaţi într-un peisaj politic şi social-mediatic destul de glamouros-polarizat între stângişti care redescoperă naţiunea şi poporul şi stângişti care n-au fost la lecţiile în care se recită “patria” cu voci tremurânde.

Sigur, preocupă mult chestiunea ieșirii din UE. Am văzut deja dezamăgiri stângiste pentru că Melenchon a spus că nu iese ca berbecul din UE, în orice condiție. Mie tocmai aici mi se pare că joacă inteligent. Nu înțeleg abordarea stângii de ”exit imediat”. Nu o înțeleg și o spun, îmi asum că pot fi un nene limitat de la periferie. Deocamdată criticile de la stânga pentru oricine nu vrea ieșirea din UE seamănă cumva cu o situația școlărească: dacă nu o vrei înseamnă că nu vrei să chiulești cu noi în grup. Tocmai aici e singurul loc unde îl înțeleg pe Melenchon. UE trebuie provocată cu măsuri. Nu ieși din UE ca să iei măsuri. Iei măsuri și dacă asta înseamnă destrămarea UE, tant pis. Iar Franța, spre deosebire de Grecia sau România, e în măsură să schimbe fața UE forțând măsuri împotriva dogmatismului neoliberal din interiorul granițelor. E în măsură să spere, cel puţin.

La fel de superfluă precum vânturarea exitului înainte să ai cea mai mică idee cum mai înoți în apele economice de azi, mi se pare și intervenția de tip ”ultraconservatorii au câștigat poporul, iar noi îl recâștigăm de la ei”, idee cu care cochetează Mouffe şi unii consilieri Podemos, în Spania.

Chantal Mouffe spune ce spun şi diverşi teoreticieni neoconservatori, e chiar comic cum se repetă astfel de idei în tabere precum Le Pen şi Melenchon: s-a şters graniţa între stânga şi dreapta, altele sunt priorităţile noastre acum, vrem un front antineoliberal, construirea unui astfel de “popor” şi smulgerea lui din ghearele Frontului Naţional.

Trăim un “moment populist” şi trebuie exploatat. Un astfel de moment trebuie să lupte cu iluzia consensului obţinută de regimul neoliberal. Şi atunci, spune Mouffe, trebuie să inventăm un populism de stânga care să opună populismul etnicist de dreapta un populism al egalitarismului şi al recuperării democraţiei.

Ce reproşau Mouffe şi Laclau stângii marxiste acum vreo 3 decenii era neînţelegerea acestui moment în care nu mai era relevant conflictul de clasă, ci mai relevenate erau luptele pentru drepturile minorităţilor. Or, oricine îţi va spune că şi pentru feminism, pentru combaterea rasismului, analiza claselor e mai mult decât utilă. Ca să nu mai amintim de obositorul argument cum că s-au schimbat structurile sociale o dată cu capitalismul târziu. Sigur că s-au schimbat şi de ce nu le analizăm aşa cum sunt acum?, doar nu mai aşteaptă nimeni să plece la protest cu 100 000 de proletari, tiparul şapcă și ţigără în colţul gurii. Dar problemele între cei care-şi vând munca şi diverse forme de rentierism rămân în continuare fundamentale, zic eu. Ca să nu mai zic că în intervenţiile lui Mouffe pare că nu ar exista o întreagă tradiţie socialistă în obţinerea unor drepturi pentru femei, minorităţi, copii.

Am mai zis-o, păcatul originar și în Occupy, și în mișcarea indiganților este o revoltă împotriva a 1% vagi, în loc de 20-30% mult mai concreți, angrenați într-o mașinărie destul de eficientă de măcinat drepturi și fonduri publice contra poziții privilegiate și rente.

Stânga tradiţională n-ar înţelege decât argumente economice, nu şi emoţionale, mai reproşează Mouffe. Eu aş spune mai curând că tocmai asta e problema: cum a devenit o agenda progresistă pentru drepturile minorităţilor un jargon radical  liberal cu mantie revolutionară?, şi cum mai putem pune la îndoială eşecul neoliberalismului vopsit pe faţă cu drepturile minorităţilor când, după criza economică, aceleaşi minorităţi au fost lovite instantaneu de establishment? După criza economică, în multe locuri drepturile au fost aruncate la coș, dar neoliberalismul a rămas pur și dur. Unii zic că așa arată ”poporul”, rasist și sexist. Eu aș zice că așa arată puterea, atunci când nu e deghizată.

Mouffe nu vrea să demonizăm electoratul lui Le Pen pentru că ar fi rasist şi sexist. Trebuie să constatăm că social-democraţia a părăsit clasele populare şi acestea se întorc către Le Pen, spune ea.

Ce e de făcut după Chantal Mouffe? Ne facem patrioţi de stânga: Je défends l’idée d’un patriotisme de gauche car je crois qu’il y a un investissement libidinal très fort dans l’identité nationale. Il faut en tenir compte. C’est une erreur de diaboliser la nation ou d’en faire un instrument fasciste.

Influenţele latino-americane sunt evidente, plus exemplul naţionalismului de stânga scoţian. E stângism cu petrol la preţuri mari, ar zice un hater. Eu aş spune că sunt gata să ascult argumente despre cum ar putea funcţiona un patriotism de stânga în faţa unui patriotism capitalist. Nu-mi dau vreo șansă în cântecele patriotice însă. Știu că ar fi populare, dar îmi știu și limitele.

Stânga trebuie să exploateze pasiunile, trăirile, să nu mai fie atât de raţională şi nepopulară, se plânge Mouffe. Bun, asta seamănă cu reproşurile unor neoconi de pe aici care, când văd câte un stângist că se chinuie să descrie mai complex o situaţie, urlă că sunt nişte loseri fără audienţă, necomerciali care nici măcar nu fac un ban ca lumea. Stânga comercială sau stânga “pasională”, tot aia. Pasiunea e nu doar privată, ci şi privatizată, de aia merge numai cu dreapta.

Un răspuns mai articulat dat lui Chantal Mouffe am găsit în Mediapart (din păcate contracost, nu pot da link), dat de Eric Fassin. Cum comentează afirmaţiile lui Mouffe:

  • de ce să citim Brexit şi Trump ca victorii împotriva neoliberalismului? Partidul conservator e bine mersi la putere în Anglia, iar Wall Streetul ţopăie vesel cu Trump, chiar dacă elite politico-mediatice îl văd ca pe un adversar al neoliberalismului pentru că e sexist şi rasist. Chiar nu e o problemă, e o etapă mai dură, fără fard multiculti, a aceloraşi politici neoliberale
  • “momentul populist” ţine de vreo 40 de ani. Şi Thatcher chema “poporul” împotriva Statului. Şi Reagan avea un “popor” pe care se baza. Iar măsuri neoliberale dure iau acum şi Erdogan, şi Orban, cu “poporul” pe buze toată ziua, mai spune Fassin. Apropo, Orban tocmai definitivează niște legi ale muncii care vor stoarce bine ”poporul” în menghină
  • distrugerea democraţiei prin neoliberalism nu se face doar prin figuri autoritare, ci şi prin bănci, vezi Grecia
  • electoratul de stanga se duce în absenteism, nu se mută aşa uşor cum cred unii direct în extrema dreaptă. La extrema dreaptă se duce dreapta, nu stânga. De aceea nu poţi converti resentimentul de dreapta în indignare de stânga, mai spune politologul.
  • când una dintre cele mai populare/populiste politici duse de ultraconservatori este împotriva asistaţilor, stânga să facă balet despre nediferenţiere stânga/dreapta şi patriotism?
  • Fassin remarcă schimbările de discurs din 2012 până în 2017 ale lui Melenchon: sunt evidente diferențe între cum vedea atunci ”poporul” ca pe un conglomerat etnic și cum îl vede acum…

În fine, cred că e bun și un material mai clar, scris de Michael Roberts, subliniază ce e de subliniat, avem niște candidați pro-capital și unii antineoliberalism, ce facem cu ei:

  • pentru capitalul francez, o luptă de coșmar ar fi între Melenchon și Le Pen în turul doi. Aici cred că Roberts se grăbește când îl numește eurosceptic, Melenchon încercând să-și schimbă înfășișarea și să atragă un consens mai larg tocmai pentru că are șanse la turul doi.
  • creștere economică pe an: 1 %. Mult sub Germania. Șomaj: 10%. În Germania: 3,9%. Soluția e una veșnic recunoscută și aplicată: să iei din drepturile angajaților și să sporeși rentabilitatea. Numai că în Franța angajații și-au ținut mai bine din drepturi decât în restul UE. Nici inegalitățile n-au crescut așa de mult.
  • cel mai pro-capital e conservatorul Fillon, care promite tăieri drastice din cheltuielile publice (aproape 10%)
  • Macron vrea să ia măsuri procapital și să conserve și ceva drepturi pentru angajați – numai că poezia asta a doua n-o mai crede nimeni
  • Le Pen sperie, dar nu e o amenințare reală pentru hegemonia marelui business francez. Însă poate disloca rutele de export de capital, iar asta poate însemna o lovitură gravă la adresa afacerilor mari
  • Melenchon vrea renegocierea tratatelor europene, devalorizarea euro (retragerea Băncii Naționale din ECB) și alte măsuri care ar provoca serios UE.
  • e bună referința la Mitterand. Programul lui Melenchon e mai cumințel decât stânga a la Mitterand de la începutul anilor 80, stângă care s-a transformat în inversul său după numai câțiva ani

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole