Dicţionarul politic al anilor ZERO: de la dispariţia societăţii civile la trădarea intelectualilor

TEMA: Deceniul OO

Începem o serie de dosare CriticAtac avînd ca temă cîte un deceniu din istoria noastră recentă. Am ales acest interval de timp gîndindu-ne că la ritmul rapid al schimbărilor pe care societatea noastră le-a parcurs recent, fiecare deceniu are identitatea lui specifică sau cel puţin una marcată ca atare în conştiinţa colectivă: anii ’70, deceniul unor modificări profunde începute convenţional în 1971 şi care aveau să schimbe faţa societăţii socialiste româneşti; anii ’80, ultimul deceniu al comunismului, anii ’90, deceniul tranziţiei şi al luptei pentru „democraţie şi economie de piaţă”, anii ’00, deceniul „normalizării” (cea care urmează după dezvrăjirea alternanţei la putere a „opoziţiei democratice”) şi al integrării europene.

Începem contraintuitiv, dinspre prezent spre trecut, în ideea că doar prezentul iluminează cel mai bine atît trecutul, cît şi viitorul. Astfel, începem cu deceniul 2000-2010: cu ceea ce ni se pare că îl caracterizează, cu evenimentele şi evoluţiile care l-au marcat, cu ceea ce i-a trasat conturul social, politic, ideologic, cultural etc. (CriticAtac) 

Introducere la anii Zero

Voi încerca în textul ce urmează să fac o mică sinteză a anilor Zero/00. Pentru mine, acest din urmă deceniu este, cum ar zice Eric Hobsbawm, „deceniul lung”, aşa cum anii ’90 se înscriu într-un „deceniu scurt”. Deceniul Zero al spaţiului românesc începe în 1996, odată cu venirea la putere a Convenţiei democratice şi se termină, prelungit simbolic, printr-un gest tragic pe data de 23 decembrie 2010, cînd cetăţeanul român Adrian Sobaru se aruncă de la balconul Parlamentului. Cele două evenimente încadrează perfect acest „deceniu lung” care începe plin de entuziasm şi speranţă, cu promisiunea „opoziţiei democratice” că „nu vor mai fi generaţii de sacrificiu” şi se termină cu un gest al disperării din lipsă de orizont şi de sens. Efectele sociale şi politice ale acestui gest ne mai arată ceva esenţial, şi anume, că nici măcar cele mai disperate, vizibile şi radicale acţiuni nu ne mai pot sensibiliza şi solidariza. Mă voi ocupa în acest text în mod special de elementele politice şi intelectuale esenţiale ale acestui deceniu.

Societatea civilă şi dispariţia sa

Cred că societatea civilă a intrat în colaps odată cu venirea la putere a Convenţiei democrate. De ce? În primul rînd, din cauza proastei înţelegeri a politicului şi a funcţiei sale. Pentru marea parte a intelectualilor ce făceau parte din grupurile care închegaseră de bine, de rău, ceea ce noi numeam „societate civilă”, politica se împarte în buni şi răi, în „ai noştri” şi „ai lor”. Societatea civilă construită în anii ’90 a uitat că trebuie să fie autonomă şi să nu devină parte a unui grup politic sau altul. Cînd au venit la putere „ai noştri”, aşa-zisa societate civilă a ajuns la putere şi a făcut ce au făcut şi „ai lor”. S-a apropiat de grupurile „noastre” politice care deveniseră „Puterea”, făcînd sluj acestei grupări şi şi-a pierdut din autonomie, din capacitatea şi funcţia critică. Nu poţi să fii la Putere şi să fii critic faţă de ea; dar mai ales, nu poţi fi credibil. În momentul în care intri la Putere nu mai poţi fi şi societate civilă. Trebuie să alegi între cele două. Acest proces a continuat şi s-a înrăutăţit pe vremea preşedintelui Băsescu. În perioada Băsescu, modul în care establishment-ul intelectual conservator românesc a girat „o putere”, renunţînd total la funcţia critică în schimbul unor favoruri, a dus la compromiterea sa totală. Încercarea din ultima perioadă de a lua o distanţă faţă de gesturile total haotice ale preşedintelui nu mai poate îmbunătăţi situaţia. Nu te poţi plânge la TVR la ore de maximă audienţă şi prin conferinţe ţinute la hoteluri de 5 stele: „memorialul durerii caviar” nu e credibil. În acest moment, trebuie reabilitată şi reconstruită funcţia intelectualului public. Întrebarea este: avem astfel de intelectuali tineri angajaţi care să-şi rişte cariera, să renunţe la privilegii de dragul unor convingeri?

Anticomunismul ca ideologie sau lipsa de idei

Anticomunismul ca ideologie (discurs) este unul  absolut necesar. Însă el are o funcţie şi un rol bine definite. Ideologia anticomunistă  se încadrează într-o perioadă în care îşi îndeplineşte funcţia sa. Ea este utilă atîta timp cît este o idee unificatoare, cît luptă împotriva a ceva concret şi real, o putere reală, nu fantasmagorică (adica are o funcţie critică), şi presupune un anumit tip de risc din partea celor care o practică. Anticomunismul ca ideologie, ca mod de reflecţie funcţional şi eficient a început în perioada comunistă şi s-a terminat o dată cu dispariţia lui, cu o prelungire în perioada postcomunistă. În România, anticomunismul ca ideologie îşi pierde din sens în anul 1996. În acel an, nucleul dur al anticomuniştilor devine „Puterea”. Oamenii susţinuţi de GDS, „intelectualii Pieţii Universităţii” şi partidele istorice preiau Puterea. În acel moment, funcţia discursului anticomunist, care înainte avea un rost, nu mai este nici unificator, nu mai are nici funcţie critică. Mai mult, nu numai că nu mai este riscant pentru cei care îl promovează, ci chiar devine o afacere care aduce funcţii în aparatul de Stat, în instituţii ale statului şi bani.

Marea problemă a intelectualităţii noastre, poate cea mai mare problemă, e faptul că în loc să caute noi idei, noi probleme, noi grile de interpretare, noi orizonturi de sens, grupurilor intelectuale conservatoare care au dominat şi domină piaţa de idei din România s-au cramponat în acel discurs vetust şi l-au reîncălzit oferindu-ni-l ca pe ceva nou. „Comunismul trebuie să fie studiat de instituţii specializate”, iar „oamenii care au abuzat atunci trebuie pedepsiţi folosind legea”. „Orice abuz trebuie scos la iveală şi pedepsit”, ni s-a zis. Corect. Însă a transforma anticomunismul în unicul cal de bătaie, a-l transforma în propagandă, a ni-l vinde ca pe un discurs critic într-o epocă în care ne confruntăm cu totul alt tip de probleme este fie inconştienţă, fie cinism pragmatic. Acest discurs dominant ne-a aruncat de fapt în anii ’70-’80 ai secolului trecut şi încă ne ţine acolo (a se vedea polemicile dintre Liiceanu şi Muller, de exemplu). În anii Zero m-am convins de ceea ce înainte doar intuiam: cea mai conservatoare şi anti-modernă clasă socială de la noi sînt intelctualii. Iar această tradiţie îşi are originile în perioada interbelică. De voie, de nevoie, ţăranii şi muncitorii au renunţat primii la privilegiile şi structurile lor sociale vechi (CAP, fabrici&uzine), intelectualii însă sînt ultimii care vor renunţa. Intraţi în Universităţile româneşti şi veţi vedea vechile CAP-uri modificate doar „genetic” de clanurile familiale. Numai biserica ortodoxă o mai concurează.

Stocastic sau oportun în politica românească?

Să trecem de ultrafolositul cuvînt „oportunism” şi să preluam unul din matematică: stocastică. Există în matematică o tehnică folosită în calculul probabilităţilor (folosirea calculului probabilităţilor stă la baza statisticilor). Stocastic se referă la fenomene care se produc întîmplător, care se leagă de hazard. „Politica stocastică” este o politică aleatorie, întîmplătoare, care variază de la un caz la altul. Nici-un calcul prealabil nu funcţionează pentru că nimic nu e sigur şi stabil. Cu alte cuvinte, lipseşte o minimă viziune şi un minim de repere pe care să te poţi baza. Într-o astfel de politică nu poţi construi nimic, căci orice construcţie se poate întoarce împotriva ta. Ca în miturile care ne vin din perioada otomană: nu construim că vin turcii şi le dărîmă. Da, se pot construi bunuri individuale sau de grup restrîns ţinute în ghetouri de lux sau în bănci străine. Ideea de „bun comun” însă este de neimaginat într-o astfel de politică.

Putem lua cîteva exemple: ideologic, economic, legislativ etc. Ideologic: exemplul meu preferat e cazul PDL. Este unul absolut hilar dar de învăţat la abc-ul politicii de tip oportunist de la noi: trece de la stînga (Internaţionala Socialistă) la dreapta (PPE) fără ca vreun membru al său să manifeste public vreo îndoială ideologică sau morală. Iar mai nou, ideologii aceluiaşi PDL (Aligică&com) ne predică discursurile neoconservatorilor americani în traducere românească fără nici-un scrupul, şi încearcă să ne convingă „cine este cel mai de dreapta din ţară”. Ce va predica mîine, nici Dumnezeu nu ştie. Economic: în ultimii 10 ani, codul fiscal a fost modificat de atîtea ori, încît nimeni nu mai ştie cum să procedeze şi devine tot mai anevoios să faci nişte planificări şi estimări financiare. În domeniul legislativ e şi mai complicat. Despre tipul de reforme în diverse sectoare ce să mai vorbim! Luaţi doar învăţămîntul ca exemplu şi veţi înţelege de ce sistemul educaţional din perioada comunistă pare o „perioadă de glorie”.

Tot acest haos produs de această politică stocastică, total aleatorie, vine atît din lipsa unei viziuni, cît mai ales, din fragmentarea grupurilor de interese. Fiecare grup aflat în sfera Puterii, de la grupurile externe (economice: Banca Mondială, FMI, investitori străini etc., la cele politice: NATO, UE) şi pînă la cele interne economice şi politice din ţară au interese foarte diferite şi deseori de scurtă durată. Interese imediate şi punctuale care nu corespund cu interesul majoritar şi „binele comun” pentru că aceste lucruri nu există într-o astfel de politică. În acest moment, nu avem astfel de grupuri politice şi economice şi nici instrumente cu care să stopăm acest tip de politică. Vai şi amar de ţara în care oportunismul este singura ideologie funcţională şi în care pînă şi radicalii sînt de centru.

Toţi împotriva tuturor

România s-a transformat încet, dar sigur, într-un teritoriu în care se duce un Război Civil. Acest război a luat proporţii colosale, îngrijorătoare, mai ales în „epoca Băsescu II”. Toţi luptă cu toată lumea, toată lumea urăşte pe toată lumea. Orice element al solidarităţii a dispărut. Nimic nu ne mai uneşte, totul ne desparte. Problema „urii de sine” şi a unei anumite tipologii „naţionale” nu e un lucru nou. Ceea ce e nou e faptul că acum nu se mai face „instinctual”, de jos în sus, ci de sus în jos şi foarte bine orchestrat. A „băga zîzania în popor”, între diverse clase sociale etc. a devenit instrument, o tehnologie politică orchestrată foarte uşor. Iar pentru aceasta avem specialişti bine instruiţi.

Nostalgia sau despre solidaritate

A apărut un anumit tip de nostalgie diferită faţă de cea clasică. Se ştie: nostalgia este un spaţiu al timpului. Sîntem nostalgici după acele vremuri. Mulţi intelectuali de marcă scriu despre riscurile şi pericolul unui astfel de sentiment. Dar, de sentimentele noastre nu ar trebui să ne ruşinăm, să ne temem, să le îngropăm undeva adînc în fiinţa noastră, căci mai tîziu sau mai devreme, ele se vor răzbuna şi vor ieşi cu o forţă mult mai mare, greu de controlat. Sentimentele de acest tip ar trebui să le înţelegem şi să le explicăm pe cît e posibil. Nostalgia este şi un spaţiu al memoriei şi nici un institut nu are voie să o rescrie. Nostalgia nu este nici comunistă, nici capitalistă. Observaţia mea, puţin diferită decît tot ce am scris pînă acum despre nostalgie, un sentiment la care ţin mult, este că acest sentiment începe să aibă şi un alt element decît relaţia lui cu timpul. Ne este dor, sîntem nostalgici nu numai după „acele vremuri”, ci mai ales după un anumit tip de unitate şi sens. Am obosit de atîta fragmentare şi lipsă de sens. Ironia sorţii face ca în comunism am trăit ultimul mare sentiment al unităţii şi sensului. Acel duşman, acel rău, ne unea şi ne dădea un sens. Exista speranţă şi eram legaţi unii de alţii printr-un sentiment greu de descris. Era un sentiment plin de sens şi de speranţă. Acest sentiment de unitate şi sens a produs marile schimbări din 89. Acum aceste lucruri sînt pe cale să dispară.

De ce a dispărut solidaritatea dintre noi? Ce ne mai uneşte azi cînd aproape totul ne desparte? În ultimul an al dictaturii ceauşiste, Liviu Babeş şi-a dat foc pe pîrtia de schi, la finele lui 2010, Adrian Sobaru s-a aruncat de pe balconul parlamentului. Ambii au protestat din disperare la nişte nedreptăţi mari: avem vina morală de a nu ne solidariza cu ei într-o formă sau alta. Într-o societate în care nu mai este posibilă solidaritatea, iar puterea şi intelectualitatea sînt incapabile să mai ofere orizont de sens politic, încep să apară gesturi radicale. Iar cele cu adevărat radicale abia aşteaptă să vină.

Apariţia noilor grupuri ideologice

Vă mai aduceţi aminte tipul de discurs al preşedintelui Iliescu: „proprietatea este un moft”. Ce vremuri. El le spunea din convingeri intime, dar a acţionat invers. De vremurile discursului moale al preşedintelui Constantinescu nu mai zic nimic. Pe vremea aceea nu apăruseră încă noile think tank-uri. Pe atunci se lucra pentru acumularea primitivă de „sfîntă proprietate” şi se împrumutau din Occident ingineri politici doar la alegeri. Nici măcar pe vremea primului mandat al preşedintelui Băsescu lucrurile nu stăteau altfel. Însă în ultimii ani, preşedintele României, în a cărei constituţie scrie negru pe alb că ţara pe care o conduce este un stat social, a început să utilizeze un limbaj foarte diferit, care sigur nu-i aparţine. Domnia sa vorbeşte de un „stat minimal” şi de „ineficienţa statului social”. Parcă am mai auzit aceste lucruri, dar nu de la politicieni, ci de la unii intelectuali care citesc cărţi diverse şi care se mai îndrăgostesc de unele (a, şi de la politrucii neoconservatori şi pastorii americani, pe care slavă domnului, îi cunosc ca pe „Tatal nostru”). Dacă s-ar îndrăgosti nu ar fi o problemă, însă cînd încep să primească fonduri, burse, resurse etc. pe diverse filiere, parcă şi limbajul şi credinţele se schimbă. La unii, poate nu se schimbă, ci doar îi ajută să facă acele think tank-uri româneşti care au început să aibă mare trecere la Cotroceni. În toată lumea se întîmplă la fel, deci nu trebuie să ne impacientăm. Însă e bine să ştim care sînt acele grupuri şi ce genealogie au ele.

Cele trei grupuri importante care aprovizionează cu idei actuala Putere sînt: filiera teologică conservatoare a domnului Baconschi & com cu a sa Fundaţie Creştin-Democrată (fără studii de teologie nu te mai poţi apropia de Ministerul de Externe), grupul din jurul Institutului de Studii Populare cu asumarea discursului conservator de sorginte americană şi, indirect, IICCMER (un nume lung), în formula post Marius Oprea, care a început să se poziţioneze foarte eficient mai ales cînd e vorba de transmis mesaje politice. Dacă faţă de primele nu am mari rezerve,  cred că e normal să avem astfel de structuri, atîta timp cît joacă corect şi sînt pe bani privaţi, faţă de ultima instituţie am pretenţii. Ea este una de stat, pe banii contribuabililor şi cred că ea ar trebui să răspundă la o întrebare: este institut de cercetare sau de propagandă? Dacă e de cercetare, aşteptăm încă să ne convingă, dacă e de propagandă atunci mai bine să se privatizeze, să treacă pe bani privaţi, mai ales că mulţi lideri de acolo susţin minimizarea statului. Ar fi în concordanţă cu propria ideologie şi mult mai eficient.

N.B. (E îngijorător faptul că profesorul şi conducatorul IICCMER Vladimir Tismaneanu trece la texte de referinţă* texte publicate pe situri din zona fundamentalistă semnate de ID-uri/anonimi şi în care „adversarii” de idei sînt denigraţi ca pe vremuri. Mă întreb dacă profesorul Tismăneanu şi-ar permite să facă acelaşi lucru în spaţiul anglosaxon în care mai activează. Mă îndoiesc.)*

Am două observaţii aici: din păcate, think tank-uri româneşti de tip conservator lucrează şi produc idei care slujesc o mică elită. Ideile centrale pe care se axează acest tip de elită e cum să îi protejăm pe cei puţini şi bogaţi de cei mulţi şi săraci. Aceşti teologi politici predică de fapt o nouă „teologie a prosperităţii”: celui care are i se va da, iar celui ce n-are i se va lua şi ceea ce are. Vom reveni la acest subiect important altădată, mai pe îndelete, că e foarte interesant cum prind şi pătrund ideile conservatoare neoprotestante americane în spaţiul pravoslav. În realitate, asistăm la o formă de trădare definitivă a intelectualilor. Aţi auzit polemizînd în jurul problemelor muncitorilor de tot felul sau a ţăranilor? Protestînd la probleme de tipul: tăierea salariilor, modificarea Codului muncii, parteneriat Stat-Biserică etc? Din contra, ei susţin aceste idei. Sau şi mai scandalos: intelectuali care ne predică cît de nocivi sînt pensionarii (foşti muncitori), muncitorii şi ţăranii pentru că votează prost. Mă mir că încă nu au propus să li se ia dreptul la vot.

A doua observaţie e legată de lipsa think tank-urilor în sfera opoziţiei şi, mai ales, în zona stîngii. Modul încă primitiv al PSD de a gestiona acest domeniu mi se pare lipsit de responsabilitate. PDL a ridicat ştacheta în acest sens şi bine a făcut aducînd intelectuali care să fundamenteze teoretic ideologia partidului: un pas bun pentru ei, un pas catastrofal pentru ţară, dacă privim direcţia în care se mişcă. Şi ultima observaţie: intelectualii care fac parte din think tank-uri şi intelectualii publici sînt două lucruri total diferite, cu funcţii diferite.

Criza care ne poate salva

Şi totuşi nu s-au întîmplat numai lucruri tragice în acest „deceniu lung”. Dar nu NATO şi UE sînt veştile bune. Despre ele ar trebui să discutăm separat. În acest „deceniu lung”am avut şi două crize economice majore. Ultima chiar acum cîţiva ani, criză din care încă nu am ieşit. Privind în urmă, în buna tradiţie a nihilismului european, criza părea singura salvare: „doar o criza majoră ne mai poate salva.” Singura problemă a crizelor pe care le-am trecut e că nu au fost suficient de puternice. Însă totuşi ceva s-a mişcat pînă şi în România. Dacă acum cîţiva ani, cînd mai toată lumea alerga cu buletinul pe la cozile de electrocasnice, iar clasa de mijloc îşi schimba Dacia şi apartamentul din „dormitoarele comuniste” în ceva mai de soi, nici nu puteai pune o întrebare nevinovată în ce priveşte noul regim şi ideologia dominantă că ai fi fost luat de nebun. Acum cel puţin poţi pune nişte întrebări, unii încep să fie dispuşi cel puţin să asculte argumentele tale, iar mitul „capitaluismului cu faţă umană” începe să-şi piardă din fascinaţie şi sclipici. Revenim frumos la îndoiala metodică europeană care ne-a făcut ceva mai umani. Edificiul capitalismului dogmatic începe să scîrţie. E un semn bun.   

Politicul sau dispariţia sensului

Politica română a devenit una a stenogramelor, adică a dezgolirii. Dar să nu fim naivi: Stenogramele româneşti se înscriu în trendul general tip Wikileaks. Există totuşi o diferenţă majoră: ambele arată goliciunea Puterii, însă Wikileaks este un canal independent, nu aparţine Puterii, pe cînd „afacerea stenogramelor” este un joc al Puterii. Cele două, chiar dacă au şi lucruri comune, au funcţii diferite. Bun. Revenim la povestea noastră. În acea perioadă a anilor Zero, am observat un lucru periculos: dispariţia sensului politicului. Afirmaţia „Homo homini lupus” este doar parţial. În realitate, omul îi este omului nu numai lup, ci şi urs, şi vulpe, şi leu, şi hienă, şi toată încrengătura de animale posibile. Doar că acum se poartă varianta soft, e vulpea la putere. Trăim ceea ce eu numesc Glamour-Gulag. Am mai scris despre acest subiect, căci e o temă de meditaţie foarte bună. E lecţia Gulagului dată de Şalamov, doar că acum capătă culorile glamourului. Într-o lume a „eticii” biologice, animale, în care doar instinctul animal e admirat, doar profitul cu orice mijloace, în care doar forţa fizică şi regulile „copacului, pietrei şi cîinelui” sînt acceptate, politicul dispare. Politica te tip tehnocrată pe care o propovăduieşte noua tînără elită românescă, care vine dinspre UE face parte din aceeaşi gamă. Marea lecţie pe care ar trebui să ne-o reamintim mereu e cinică şi din păcate, nu corespunde cu predicile noii puteri. Nu politicul, nu ideologicul, nu excesul – cu toate că şi acesta poate crea mari probleme – au creat Gulag-ul, totalitarismul, dictatorii, ci tocmai lipsa acestora.

Ce treabă are Gulagul cu stenogramele din perioada României democrate postcomuniste? Ei bine, cred că are foarte mare legătură. Părerea mea este că ne aflăm exact în acest punct. În astfel de societate de tip Glamour-Gulag, cum numesc eu societatea actuală în care trăim, în care ne mîndrim cu „lanţurile de aur” şi cardurile bancare ale libertăţii, totuşi mai există un minim de repere şi reguli. Spaţiul politic este absolut necesar pentru a păstra o fărîmă de umanitate. Iar pentru ca politicul să funcţioneze la parametri minimi, el are nevoie de un anumit spaţiu între actorii politici, de minime reguli, de minime coduri şi de o minimă „vestimentaţie” retorică. Tot ce apare în acele stenograme ştiam cu toţii demult; nu trebuie să fim ipocriţi. Însă modul de publicare a lor schimbă radical datele problemei, căci presupune renunţarea la minima retorică de protecţie, minimul cîmp necesar negocierilor. Aici, totul apare în goliciune maximă. Cînd oamenii apar goi, de la preşedintele Băsescu, la afaceristul Vîntu şi de la jurnalist la cetăţean, politicul, ultimul element care ne mai dă umanitate, se dizolvă. Între Băsescu şi Vîntu, pro şi contra, dispar diferenţele, intrîndu-se în promiscuitatea sensului politic. Oamenii goi nu pot face politică, ci altceva. Oamenii goi nu fac politică, ei intră într-un cu totul alt cîmp semantic: spaţiul pietrei, al animalicului, al instinctelor. Nu vorbesc de oamenii goi în intimitatea lor, ci de o societate care se dezgoleşte în văzul tuturor, renunţînd la un minim de reguli şi coduri. Noi am dizolvat politicul la puterea a doua: ne-am dezgolit, şi mai mult decît atît, şi fără reguli. Din acest moment, intrăm în spaţiul puterii biologice, animalice, a pietrei şi bîtei, (dar şi a tehnicii) căci politicul împreună cu toate instituţiile sale s-a dizolvat. Doar o anumită inerţie mai funcţionează. Speranţa şi sensul nu mai există. Astfel că ceea ce nu a reuşit nici Gulagul şi nici dictatura ceauşistă, a reuşit această nouă societate care nu duce nicăieri. Sîntem din punct de vedere politic cu toţii în moarte clinică. Şi aceasta s-a întîmplat şi am înţeles în anii ZERO.

Unde ne aflăm sau ce-i de făcut?

Sîntem la o răscruce importantă. Ce decizie vom lua? Are cine să ia decizii şi să-şi asume riscuri? În acest moment sîntem sub nivelul de reflecţie politică al perioadei comuniste. Atunci exista speranţă şi unitate, cît de cît, acum aceste lucruri au dispărut, sau sînt pe cale să dispară. Ce-i de făcut? Există o soluţie? Soluţia este un lung proces de frămîntare şi dezbatere. Pentru acest lucru este nevoie de deschidere, de întrebări şi mai ales de o anumită stare, pe care Stephane Hessel, unul din ultimii mari şi verticali intelectuali ai Europei o numeşte: indignare. Ultimul lui text, un manifest care a zguduit lumea franceză şi a făcut valuri în multe ţări se numeşte aşa: INDIGNAŢI-VĂ!!!** El observă că baza cuceririlor sociale ale secolului XX se distrug sub ochii noştri, că puterea şi aroganţa banului nu au atins pînă acum cote atît de mari niciodată şi că drepturile sociale şi politice cuprinse în Declataţia Universală a Drepturilor Omului sînt pe cale să se dizolve la presiunea sferei private. Cîntecul de lebădă al intelectualului de 94 de ani, trecut prin lagărele naziste sună tranşant şi ferm, ca o chemare la mobilizare: INDIGNAŢI-VĂ!!! E doar un punct de pornire.

______________

*Ratio vivendi si ratio moriendi: Din nou despre mitul politic anti-american – Vladimir Tismaneanu: ”Recomand, de asemenea, articolele si discutiile de pe blogul “In linie dreapta”: http://inliniedreapta.net/despre-europenismul-critic-atac/

** Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011

 

liberty tax service
maid of honor
cartoon network video
2002 honda accord
7 year itch