40 de ani de FMI

Sursa: totb.ro (fragment)

Negocierile tehnice au durat aproape doi ani. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al PCR. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul în funcţie, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi BIRD, au fost prezentate Comisiilor Marii Adunări Naţionale propunerile de aderare. După ce s-a făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau Comisiile, a fost o singură interpelare din partea unui deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar general al PCR într-o conducere triumviră, un cominternist cunoscut, care, totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu la Congresul al XII-lea al PCR). Interpelatorul întreba dacă s-a examinat bine unde intrăm şi dacă acest act nu va afecta suveranitatea ţării? Răspunsul la această interpelare l-a dat Florea Dumitrescu, care a justificat astfel: „Am precizat în faţa Comisiilor reunite că am studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea semnării documentelor de aderare: ne-am consultat cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind colaborarea cu cele două instituţii.”

Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în mass-media.

Nu i s-a comunicat nimic nici Comisiei Financiar-Valutare a CAER (organism de cooperare economică al ţărilor socialiste din care România făcea parte). Abia spre sfârşitul anului 1972 au fost anunţaţi şi partenerii din CAER. S-a declanşat o adevărată dezbatere furtunoasă: că România se aruncă în braţele capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării, că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc.

În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a publicat un rând.

După ce România a devenit membru oficial la FMI, McNamara, preşedintele Băncii Mondiale la acea dată, a spus: “Acum când România este membru al FMI şi al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de dolari”. La solicitarea părţii române de a primi credite pentru creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor, pe baza programelor de dezvoltare economico-sociale, prin realizarea de obiective noi în diferite domenii ale industriei, agriculturii etc., şi modernizarea obiectivelor vechi, McNamara a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. În schimb, puteau fi luate credite pentru infrastructură.

Însă analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială scotea în evidenţă că finanţarea din credite cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la creşterea datoriei externe, la sărăcie şi mizerie.

Pentru a nu pierde, totuşi, un client care spărgea blocul răsăritean, Banca Mondială a acceptat să-şi modifice regulile, astfel încât a aprobat şi accesarea de credite pentru producţie.

Începând cu anul 1972, România a încheiat până în prezent cu Fondul Monetar Internaţional 12 acorduri stand-by, ca suport financiar al programelor economice.

Cine sunt aceste instituţii financiare internaţionale, ce doresc, care au fost relaţiile cu România şi, mai ales, care au fost consecinţele acestor relaţii? Iată, pe scurt, seria de probleme pe care o abordează articolul de faţă.

Câteva lămuriri

Instituţiile de la Bretton-Woods (FMI, Banca Mondială etc.) au fost create în 1945 ca o încercare a capitalismului internaţional de a-şi găsi noi resurse de supravieţuire în noua conjunctură economico-socială şi politică postbelică.

Odată cu criza mondială din anii ’70, pentru a se experimenta noi posibilităţi de “a controla sistemul”, FMI-ul a căpătat noi valenţe. FMI şi Banca Mondială au ajuns să se creadă marii savanţi ai lumii în materie de inginerie socială, dezvoltare economică, stabilitate monetară. Beneficiind de principalul factor de putere al capitalismului imperialist – banul, capitalul cu cea mai rapidă mobilitate – instituţiile internaţionale amintite fac experienţe în diferitele laboratoare sociale reprezentate de ţările lumii, îndeosebi ale lumii a doua şi a treia.

Astfel, FMI, care nu fusese cunoscut ca organism de acordare a asistenţei în vederea înfăptuirii reformelor economice, s-a trezit peste noapte că ar avea veleităţi de a face miracole economice. După planuri excesiv de austere, experimentate în diverse ţări în curs de dezvoltare, rezultatul a fost un lanţ de eşecuri. Ba mai mult, cu cât planurile au fost respectate mai riguros, cu atât eşecul a fost mai mare. Acest organism financiar ale cărui programe sunt centrate pe echilibrarea balanţei de plăţi a sărit peste cal, implicându-se în procese mult mai complexe (de inginerie socială) prin asumarea unor responsabilităţi care îl depăşesc.

Ţările din sistemul socialist au atacat puternic aceste instituţii ca exponente ale imperialismului postbelic (ceea ce era real), deşi ele funcţionau sub oblăduirea ONU. Izolate în propriul lor areal economic (vezi CAER), statele respective au respins, bineînţeles, orice colaborare în instituţiile financiare amintite.

România ca laborator social al FMI. Epoca Ceauşescu

Prima breşă a realizat-o… România, care din 1972 a devenit membru al FMI. În eforturile, cu iz naţionalist, ale lui Ceauşescu de a se detaşa de chingile Moscovei, acesta a apelat la colaborarea cu FMI, continuând linia iniţiată încă de Gheorghiu-Dej de dezvoltare pe coordonate proprii a României.

Ideea că România poate produce orice, numai să aibă capacităţile de producţie, a dus la un nou experiment ce a transformat ţara într-un laborator social cu tendinţe cvasi-autarhice.

Până în anul 1989, România a încheiat cu FMI trei acorduri stand-by, primul fiind semnat după trei ani de la momentul aderării României la aceasta instituţie. El a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976, desfăşurându-se pe o perioada de 12 luni, în care România a primit 95 de milioane DST. Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 şi a fost încheiat pe 8 septembrie 1978, România primind 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST a fost încheiat pe 15 iunie 1981, însă a fost reziliat după 30 de luni de la semnarea lui, pe 14 ianuarie 1984, după ce România reuşise să tragă de la FMI suma de 817,5 milioane DST.

După obţinerea creditelor necesare România a pornit pe calea „dezvoltării multilaterale”(pe baza “Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”, elaborat începând din 1972 şi aprobat în 1974 la congresul al XI-lea al PCR), aplicând un ambiţios program de investiţii, alocând de asemenea enorme resurse interne în acest scop, respectiv o treime din venitul naţional.

Ca urmare, în România a început să se construiască foarte mult în domeniul civil şi industrial, să se retehnologizeze o parte a sectoarelor productive, să se practice o agricultură intensivă punându-se în folosinţă un imens sistem de irigaţii, complexe de sere de sute de hectare, recuperându-se terenuri arabile prin asanări, fixări de nisipuri, culturi pe soluri sărăturate sau acide, pe halde de steril sau cenuşă, pe grindurile din Delta Dunării. S-au protejat zone prin împăduriri, consolidări, amenajări hidrotehnice. S-a iniţiat un program de “obţinere a independenţei energetice” prin darea în folosinţă a unor noi capacităţi energetice care să producă cu costuri minime (bazate în special pe cărbune inferior şi energie hidro), folosirea energiilor neconvenţionale (solară, eoliană, a valurilor, geotermală) şi utilizarea unor noi tipuri de combustibili (nucleari, şisturi bituminoase, biomasă, biogaz, deşeuri menajere).

Pentru eficientizarea utilizării energiei termice s-au construit centrale şi reţele de termoficare la scară citadină.

S-au dat în folosinţă mari centre de creştere a animalelor şi păsărilor pentru consum.

S-au intensificat prospecţiunile geologice, inclusiv în platforma continentală a Mării Negre.

În celelalte domenii a fost de asemenea un avânt considerabil: s-au dat în folosinţă spitale, universităţi, licee, şcoli, magazine universale, baze sportive şi de agrement, centrale telefonice, porturi şi şantiere navale, canale de navigaţie, s-au electrificat linii de cale ferată, s-a construit prima autostradă din ţară, a crescut vertiginos numărul de autoturisme, de televizoare, de cărţi, de producţii de filme.

Sigur, înşiruirea realizărilor ar putea continua, fiind mult prea multe pentru spaţiul nostru.

Esenţial este că ritmul de creştere, de 9% anual, a fost de invidiat pentru aceea perioadă,

Nivelul de trai era destul de ridicat, cel mai mare din istoria României, cu toate că ţara era încă “în curs de dezvoltare”.

S-ar părea că acest experiment ar fi o reuşită. Şi totuşi el a clacat.

De ce? Răspunsul nu poate fi unul simplu şi el merită o tratare separată, mult mai amplă.

Pe scurt, însă, putem spune că principalele cauze au fost:

– abordarea timidă a cuceririlor de vârf ale tehnicii în special în informatică şi electronică;

– lipsa flexibilităţii economiei din cauza planificării excesive;

– dezvoltarea anacronică a industriei grele;

– folosirea unor capacităţi energofage sau utilizatoare de materii prime scumpe;

– randamentul scăzut în toate ramurilor producătoare;

– gradul scăzut de inteligenţa încorporată în mărfuri.

Marile probleme au început însă să apară după ce relaţiile cu FMI-ul s-au tensionat. Aceste relaţii – care într-o primă fază au fost “dulci”, datorită intereselor capitalului internaţional de a sparge monolitul blocului răsăritean – au intrat “în normalitate” (din punctul de vedere al FMI) odată cu înăsprirea condiţiilor pentru împrumuturile acordate şi dificultăţile pe care le întâmpina România în achitarea dobânzilor şi rambursarea creditelor.

Iată câteva din măsurile impuse ca urmare a acestor relaţii, sesizate mai mult sau mai puţin la vremea respectivă, în mod bizar, toate fiind cu caracter antisocialist:

– Dezvoltarea proprietăţii particulare (ca formă tranzitorie între proprietatea personală şi proprietatea privată) prin stimularea cumpărării de bunuri cu potenţial de a fi transformate în capital (apartamente, autoturisme etc.), acordându-se unele facilităţi în acest sens.

– Corelarea preţurilor cu piaţa mondială (energie, zahăr, ulei etc.), însoţită de măsuri compensatorii de “protecţie socială”.

– Înfiinţarea unui sistem privat de sănătate (policlinicile cu plată), în paralel cu cel gratuit de stat.

– Deschiderea către piaţa internaţională (capitalistă), scurtcircuitând CAER-ul.

– Introducerea unui sistem de acţionariat privat (celebrele “părţi sociale”) prin care din proprietari cetăţenii români deveneau coproprietari cu statul.

– Introducerea de noi taxe pentru echilibrarea bugetului (taxa de celibat, taxa de gospodărire comunală etc.).

– Modificarea sistemului de învăţământ preuniversitar axat pe însuşirea de cunoştinţe, transformându-l într-un sistem centrat pe căpătarea de competenţe (ceea ce se va desăvârşi mai târziu prin aplicarea Procesului Bologna).

– Reducerea draconică a importului concomitent cu maximizarea exportului (măsură ce nu a convenit Fondului, care ar fi dorit echilibrarea balanţei de plăţi prin mijloace similare celor de acum, adică prin alte împrumuturi, nu printr-o balanţă excedentară în care capitalul internaţional mai mult pierdea decât câştiga din relaţia cu România).

Consecinţele acestei politici de deschidere spre mecanismele economiei de piaţa, de o cu totul altă natură faţă de “deschiderile” din celelalte ţări central-europene foste socialiste, s-au evidenţiat foarte puternic având repercusiuni asupra nivelului de trai al populaţiei şi asupra relaţiilor dintre indivizi creându-se tensiuni sociale care au culminat cu răbufnirea din decembrie 1989.

Concluziile primei perioade

“Epoca FMI” în România antedecembristă se poate împărţi în trei etape, care, nu întâmplător, sunt legate de cele trei acorduri stand-by:

– Prima etapă între 1972 şi 1977 s-a caracterizat prin relaţii “cordiale” în care FMI pentru a câştiga “piaţa” a practicat “dumping” în sensul că nu a ridicat nivelul condiţionărilor decât în limita “bunului-simţ” elaborându-se programe de dezvoltare benefice pentru România, cu menţiunea că nu s-au abordat domeniile industriale de ultimă oră, decât într-o măsură foarte mică.

Oricum, progresul a fost vizibil reflectându-se şi în nivelul de trai.

– Cea de-a doua etapă, între 1977 şi 1981, a marcat primele clinciuri în relaţiile cu organismele financiare internaţionale, pe fondul crizelor declanşate în lumea capitalistă, în special din cauza renunţării de către Statele Unite la acoperirea în aur a dolarului (1973) şi a aşa-numitei crize energetice începută în 1975 prin explodarea preţului petrolului şi a derivatelor sale.

Perioada s-a caracterizat prin introducerea primelor “raţionalizări” la alimente (zahăr şi ulei), prin apariţia primelor tensiuni sociale (greva de la Lupeni şi mai târziu cea de la Motru, crearea unui sindicat independent – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, neautorizat – şi începutul contestării regimului la nivel de mase, deocamdată numai “în cercuri închise”. Tot în această perioadă funcţia represivă a statului s-a accentuat, atât în ceea ce priveşte poliţia politică, cât şi în ceea ce priveşte pedepsele şi cuantumul acestora. Puşcăriile înseşi deveniseră o povară pentru stat şi s-a introdus “reeducarea prin muncă”(celebra condamnare la locul de muncă). Măsurile de securitate au fost sporite şi ca urmare a defectării (dezertării) şefului Departamentului Securităţii Statului, generalul I. M. Pacepa (1978).

– În cea de-a treia etapă, 1981-1989, relaţiile cu FMI s-au răcit, Ceauşescu încercând să scape de toţi creditorii printr-o plată forţată a datoriei externe. A fost cea mai gravă criză din istoria recentă a României, criză care a însemnat o perioadă de mari lipsuri. Astfel, în 9 ani a fost lichidată toată datoria ce trebuia achitată în 25 de ani. S-a exportat tot ce se putea exporta şi de importat practic nu s-a mai importat nimic. România a intrat în incapacitate de plată în 19823, pentru prima oară după 50 de ani (anterior se întâmplase în 1932, în timpul marii crize economice). Criza s-a generalizat trecându-se la un program de austeritate draconic, caracterizat prin cvasidispariţia produselor de pe piaţa internă, tot ceea ce se mai găsea fiind de calitate inferioară. Astfel, a fost înlocuit untul cu margarina (în cel mai bun caz cu “unt tip B”, adică unt amestecat cu margarină), uleiul de floarea soarelui cu cel de soia, carnea cu subprodusele (“tacâmuri”4, “adidaşi”5, oase6), cafeaua cu “nechezolul”7, medicamentele cu plantele medicinale, hainele din fibre naturale cu cele din fibre sintetice şi artificiale, pielea cu vinilinul8, lemnul cu PAL-ul9 etc. S-a ajuns, în ultima fază, până la dispariţia vatei hidrofile, a vitaminei C, a ciocolatei, a reşourilor şi a altor aparate electrocasnice şi a oricărui produs de import.

În ultimii patru ani situaţia devenise atât de aberantă încât produsele alimentare de bază erau ori “cartelate” (pâine, zahăr ulei, mălai, făină), ori atât de atât de rare încât trebuia să stai la de cozi interminabile pentru a prinde ceva (ouă, brânză, mezeluri, lapte etc.). La acestea se adaugă faptul că apa rece şi cea caldă erau furnizate după un program foarte redus, încălzirea centrală era mai mult de formă (temperatura în locuinţe ajungea la cel mult 14° C, circulaţia autovehiculelor proprietate personală era interzisă în timpul iernii, precum şi duminica (din două în două săptămâni) în restul anului, energia electrică era de 4,6 ori mai scumpă pentru un consum de peste 30 Kwh/lună pe locuinţă. De asemenea, televiziunea naţională nu mai avea decât un canal care emitea două (apoi trei) ore pe zi, timp în care abia era loc pentru proslăvirea “geniului din Carpaţi”; posturile locale de radio au fost desfiinţate, presa redusă şi ca tiraj şi ca format (mai puţin “Scînteia”).

Tot în această perioadă s-au introdus “părţile sociale”, acea aberantă cumpărare a ceea ce (teoretic) era deja al nostru, deşi trebuie precizat că a fost în realitate un aport de capital privat nu o cumpărare de active; oricum acest acţionariat privat, ce transforma cetăţenii în “coproprietari”, nu era în logica dezvoltării socialiste (sau poate “multilateral” tocmai asta însemna…).

În industrie s-a introdus o formă de aşa-numită “autogestiune muncitorească” şi acordul global (care impunea nu numai o anumită cantitate şi calitate a muncii, ci şi încadrarea în norme de consum material şi energetic stabilite foarte rigid şi nefundamentat).

În această ultimă fază s-a stopat orice începere de noi investiţii industriale (continuându-se doar cele începute, care erau deja de nivel “coreean”, însă fără nici o dotare externă, ceea ce în multe cazuri le-a făcut ineficiente).

În domeniul relaţiilor de muncă s-au petrecut unele schimbări, care trebuie menţionate. Munca şi-a pierdut orice caracter de libertate: ea a devenit obligatorie prin lege, repartiţiile au devenit obligatorii, contractele colective şi individuale nu erau negociate, ci impuse “de sus”, cu sarcini de muncă la latitudine şefilor (prin stipulaţia “execută orice alte sarcini trasate de şeful direct”), cu grile de “retribuire” obligatorii, condiţii de promovare impuse de diplome şi adesea de calitatea de membru de partid, prelungirea programului de lucru (zilnic sau săptămânal) fără nici o reacţie din partea sindicatelor, neacordarea în practică a “săptămânii reduse de lucru” din diferite motive (în special din cauza nerealizării planului). Sindicatele se rezumau la comisii de repartizare a biletelor de odihnă, a locuinţelor, a buteliilor de aragaz, a televizoarelor color, a covoarelor etc. şi la susţinerea unor echipe culturale sau sportive, în rest fiind încă o “curea de transmisie” a politicii de partid (alături de organizaţiile de partid, UTC, ODUS şi administraţie. Şi acum există mentalitatea unor administratori că sindicatele trebuie “să pună oamenii la muncă” şi mentalitatea unor sindicalişti că sindicatele trebuie să dea ceva (repartiţii, cadouri etc.)

Nici în celelalte ramuri economice nu a fost o situaţie mai bună. Ţăranii cooperatori nu se alegeau mai cu nimic, ajungând de multe ori să trăiască din furtul de la C. A. P., foarte aspru pedepsit, dar într-un fel şi acceptat tacit. Se interzisese sacrificarea de animale în propriile gospodării sau sub o anumită greutate. Recoltarea se făcea din ce în ce mai puţin mecanizat (“economie de carburanţi”) şi din ce în ce mai mult cu militari, elevi şi studenţi, muncă pentru care aceştia nu erau plătiţi personal, ci doar unităţile care i-au trimis, degrevându-se astfel bugetul propriu de anumite venituri care trebuiau să fie repartizate de la bugetul de stat. Autogospodărirea (în special în învăţământ), autofinanţarea (obligativitatea unor instituţii din afara producţiei, îndeosebi din cultură, de a presta producţie sau servicii aducătoare de venituri), munca patriotică (curăţirea zonelor verzi sau a bazelor de agrement, recoltarea de plante medicinale, “recuperarea” de sticle şi borcane, de hârtie, deşeuri textile, metale, baterii şi becuri uzate etc.) erau alte forme de exploatare, care împovărau munca şi pe purtătorii ei (în general persoane calificate, specializate, dar şi copii).

Cele prezentate sunt numai câteva din aspectele, cel puţin contradictorii, ale epocii FMI în România antedecembristă (considerate de mine ca cele mai relevante).

Desigur că nu toate acestea se datorează relaţiilor cu organismele financiare internaţionale, multe sunt atribute ale crizei de sistem (în general la acestea nu ne-am referit), dar întrucât ele au fost, în cea mai mare parte, specifice României (prima şi singura ţară socialistă, cu excepţia Iugoslaviei, membră a FMI), putem considera aceste relaţii ca principală sursă de inspiraţie a laboratorului social care a fost România între anii 1972 şi 1989.

În martie 1989, România a terminat de achitat toate datoriile externe, dar s-a văzut cu ce sacrificii.

Relaţiile României cu FMI au fost îngheţate, putem spune că a avut loc chiar o adevărată ruptură, chiar dacă România nu s-a retras din FMI. Ceauşescu însuşi a devenit cel mai mare critic al FMI, inclusiv în intervenţiile oficiale (precum tribuna Congresului al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989). Era prea târziu, răul se înfăptuise (cu propriul său aport), iar sfârşitul epocii sale dictatoriale a fost pricinuit chiar de greşelile sale, între care şi aderarea la FMI cu toate relaţiile ulterioare ce au decurs din ea.

Continuare

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.