Wikileaks, criza globală şi România

Contextul global în care a apărut fenomenul Wikileaks din 2006 poate fi înţeles ca o criză structurală a unui sistem global de organizare a muncii şi puterii ce a apărut în istoria umanităţii, după toate probabilităţile, acum jumătate de mileniu, după descoperirea Lumii Noi, şi al cărui ultim ciclu de acumulare propagă în prezent criza în valuri centrifuge, pornind chiar din centrul centrilor de acumulare ai capitalismului global: industria financiară din Londra, iar apoi New York. Cu alte cuvinte, poate fi vorba de sfîrşitul istoric al unui ciclu de acumulare al capitalului, şi odată cu el, sfîrşitul unui mod de organizare a puterii la nivel global, inclusiv prin destrămarea sau deplasarea centrilor imperiali ai puterii. Mulţi cercetători şi activişti au insistat că poate fi vorba şi de un început al sfîrşitului acestei lumi, în sensul dereglării ireversibile a echilibrului ecologic planetar, ca urmare a exploatării fără limită a resurselor naturale, pentru profit.

După cum vom vedea imediat, Wikileaks ne oferă oportunitatea de a situa România, şi implicit cetăţenii săi, atitudinile lor politice, în afara aparatelor locale de captură a energiilor politice, şi anume în cadrul dramatic al transformărilor politico-sociale la scară globală, cu efecte locale imediate. Aceste schimbări majore nu au trecut neobservate ori fără reacţie: în ciuda propagandei sau a orbirii multor intelectuali şi jurnalişti locali, în ultimele două decenii a avut loc o ascensiune pe plan global a stîngii independente, a teoriilor critice şi a mişcărilor populare, care are puţine precedente comparabile în istorie.

Fiecare are dreptul să aleagă însă cu cine se întîlneşte şi încotro îşi îndreaptă ochii. Estul Europei a funcţionat, în acest context, ca ultimă avangardă a ideologiilor capitalului. În România, atît sfera formală a politicului, cît şi noua industrie culturală au fost dominate de funcţionari, experţi, politicieni, intelectuali şi jurnalişti care au depus benevol, unii din bună credinţă, alţii din oportunism cinic, şi majoritatea, probabil, din ignoranţă, munca de legitimare a noilor ideologii dominante pe plan global. Astfel s-a ajuns la situaţia că, în România, criza globală a capitalismului a condus la o nouă ofensivă a politicilor neoliberale şi neoconservatoare, şi o nouă campanie de distrugere a solidarităţii sociale, în locul unui efort de a regîndi priorităţile comunităţii.[1]

Că astfel stau lucrurile, ne putem convinge urmărind, din simpla perspectivă de cetăţean, care sînt subiecţii-ţintă ai seriei de măsuri “contra-criză” luate de ultimele guvernări: pensionarii (reducerea pensiei, plus un atac susţinut asupra diverselor beneficii sociale a celor care au muncit deja o viaţă), sindicatele şi muncitorii salariaţi (noul Cod al Muncii), infractorii (noul Cod Penal), tinerele mame şi părinţii (cu o adevărată ofensivă, demnă de un inamic mai bun, purtată pe toate fronturile: reducerea alocaţiei de stat, noi reglementări privind concediul postnatal, etc), studenţii şi angajaţii din sistemul de educaţie (concedii temporare forţate, reducerea personalului, micşorarea beneficiilor), angajaţii din sistemul de sănătate (concedii temporare forţate, concedieri, tăierea beneficiilor, precum sporurile medicilor de familie din zonele rurale), şi nu în ultimul rînd întreprinderile mici şi mijlocii (reînmulţirea taxelor, o recrudescenţă a complicaţiilor birocratice). Iată cine este pedepsit, într-o periferie provincială obedientă, pentru pierderile financiare ale centrilor de acumulare ai capitalului. Cam toată lumea e o povară, şi intră, din perspectiva artei de guvernare neoliberale, în categoria negativă a “costurilor” – mai puţin acele corporaţii ori acei 0.002% din populaţie care deţin (dacă e să îi luăm în serios pe Forbes, după cum pretind ei înşişi) cam 23% din produsul naţional. În contrapondere, care este, dacă există, strategia contra-criză, la fel de creatoare, dedicată marilor corporaţii, trusturi bancare şi oligarhi? Oare cît se obţine din reducerea pensiilor şi cît s-ar obţine din impozitarea progresivă – să zicem temporară, aşa cum s-a spus la momentul respectiv şi despre taxa unică – a vîrfului piramidal al sectorului economic?

O a doua direcţie de măsuri contra-criză a fost mobilizarea “relaţiilor internaţionale” bune, în scopul contractării celor mai mari împrumuturi financiare din istoria României, la doar două decenii după durerosul moment zero vizat şi obţinut de Ceauşescu. Se pare că împrumuturile vor ridica datoria externă la mai mult de 120 miliarde USD. Această a doua direcţie de “luptă anti-criză” certifică sensul tranziţiei postcomuniste: revenirea la o situaţie de dependenţă, specifică statelor de la periferia capitalismului global.

Se poate discuta pe detaliile acestor măsuri. Per ansamblu, e greu de negat însă că, în contextul crizei generalizate a capitalismului global, drepturile elementare ale cetăţeanului se află sub un atac sistematic. Nu e nimic “democratic” în această campanie anti-socială generalizată, al cărui rezultat nu poate fi decît schimbarea sistemică a raporturilor profunde dintre cetăţean şi stat: toate aceste intervenţii structurale au loc prin acorduri în interiorul sferei politice formale, respectiv între aceasta şi organizaţii internaţionale ale puterii capitaliste, financiare, militare, şi politice. Nu e de mirare că actuala guvernare pare a fi cea mai nepopulară după 1989: ideologia neoliberală a “statului minimal” reduce statul la aparate de forţă şi represiune, dispuse în alianţă cu interesele marelui capital; cît despre asistenţa socială, după cum am văzut recent, în interpretarea locală a neoliberalismului susţinută de intelectualii de dreapta, aceasta este abandonată sau eventual donată Bisericii.[2] Ideea frumoasă a “statului minimal” reprezintă în realitate un stat al poliţiei, jandarmeriei şi armatei maximizate, cu mandarini ai administraţiei legaţi de marele capital şi marile interese, şi care tinde să elimine cetăţeanul de rînd ca subiect politic. E minimal în sensul acelui “stat pentru noi” – cei bogaţi, puternici, influenţi, şi puţini, posesori ai capitalului financiar, politic şi/sau simbolic. Pînă şi liberalii eurocentrişti ar trebui să se indigneze în faţa acestui asalt împotriva cetăţeanului, fiindcă politicile recente rup pur şi simplu condiţii elementare ale contractului social şi alienează iremediabil oamenii de realitatea şi simbolurile suveranităţii locale: de pildă, prin politicile concediilor forţate, guvernarea nu a făcut altceva decît să suspende cu de la sine putere, şi cu seninătatea inconştienţei, dreptul la sănătate şi dreptul la educaţie, de dragul unui sens limitat al economiei şi valorii, bazat doar pe aprecierea valorii financiare. Care ar mai fi, atunci, raţiunile pentru care mai merită convieţuirea oamenilor într-un astfel de stat? Ce valoare mai are “contractul social”? În astfel de condiţii, neoliberalii primesc ceea ce îşi doresc: statul dobîndeşte un sens eminamente negativ, sau mai precis: lipsit de valoare proprie, devine ceva tolerat de cetăţeni, şi anume pînă la următoarea expresie a suveranităţii populare.

Revoluţia transmisă prin Internet

În acest context, WikiLeaks pare a fi un răspuns “cetăţenesc” în faţa crizei generalizate a capitalismului, şi a aspririi concomitente a structurilor de putere. În logica sa, WikiLeaks răspunde acelui vis al entuziaştilor ce vedeau în paradigma open source şi în internet, la mijlocul anilor 1990, posibilităţile infinite ale unei noi revoluţii democratice la nivel global, inspiraţi fiind de succesul şi satisfacţiile extraordinare ale experienţei lucrului colaborativ în programare, dar şi de modul inteligent şi eficient în care fusese folosit internetul în revoluţia indigenistă zapatistă din Chiapas, în 1994. Pentru optimişti, WikiLeaks oferă mediilor publice puteri fără precedent – o viziune care ar trebui să le fie familiară românilor ce au trecut prin experienţa revoluţiei televizate în direct.

Între timp, deşi internetul a schimbat într-adevăr multe, nobilele speranţe legate de IT guerilla şi information revolution au fost convertite, de asemenea, în argumente de vînzare, de specialişti isteţi ai industriei de publicitate şi marketing.[3] Ca produs ce intră, de voie de nevoie, în realitatea industriilor culturale globale, Wikileaks e supusă aceloraşi contradicţii: cantitatea imensă de materiale furnizează deja subiecte de umplutură, neutralizate politic, pentru toţi jucătorii din audio-vizual şi presă. Mai mult, ca interpretare politică eminentă a ideii de open source, Wikileaks reuşeşte să se auto-situeze într-o contradicţie materială fundamentală, pe care o face astfel vizibilă, demonstrînd prin propriile dezvăluiri că epoca maximei transparenţe a informaţiei, era internetului, este de fapt epoca în care se produce cea mai mare cantitate de date şi cunoştinţe secretizate din istoria umanităţii. Spun asta bazîndu-mă şi pe o serie de studii recente ale profesorului Peter Galison, care sugera o rată biblioteconomică de 5:1 între cantitatea documentelor clasificate, îndosariate în ultimele două decenii, şi documentele din domeniul public depuse în aceeaşi perioadă la biblioteci (incluzînd în ultima categorie toate cărţile, revistele, ziarele, etc., din toate limbile pămîntului).

Apărută în 2006 ca platformă pentru surse interne (whistleblowers) din toate domeniile cunoaşterii secretizate, statale ori private, Wikileaks operează, se pare, cu un buget anual de două sute de mii de Euro, fapt remarcabil raportat la amploarea efectelor sale. Alături de fondatorul Julian Assange sînt cîteva sute de colaboratori. WikiLeaks pare a se propune ca tip de iniţiativă privată ori instituţie care nu funcţionează pe principii capitaliste, şi ca mod de organizare a rezistenţei anti-autoritare. Wikileaks este, aşadar, o organizaţie de pionierat, o instituţie singulară, care încearcă să aducă în domeniul public ceea ce jurnaliştii contemporani par să nu mai fie în stare să facă. Şi într-adevăr: mediile corporate din toată lumea pare să fi fost depăşite de această mică organizaţie. Printre documentele făcute publice prin Wikileaks se numără dovezi ale finanţării nord-americane a societăţii civile din Georgia; documente legale din cazul crimelor de război comise de compania privată Blackwater (Xe); lista membrilor Partidului Naţional Britanic; lista cuvintelor-cheie cenzurate de website-ul televiziunii centrale chineze; documente dovedind traficul de influenţă al marilor companii farmaceutice în Organizaţia Mondială a Sănătăţii; şi multe, multe altele.[4] Pentru mai multe detalii, recomand vizionarea documentarului suedez Wikirebels, despre Wikileaks şi Julian Assange, disponibil online: http://svtplay.se/v/2264028.

Assange însuşi face parte dintr-o generaţie destul de timpurie de activişti în domeniul digital, cu acţiuni “la limita legii” încă din 1988-1991; aşadar o generaţie care crescut cu experienţa în direct, pas cu pas, a dezvoltării accesului public la reţele de informaţii digitale. Dintr-o astfel de perspectivă asupra istoriei protocoalelor de reţea, a interfeţelor digitale şi a tehnologiei computerului personal, naşterea şi diseminarea la scară globală a internetului în anii 1980-1990 nu e pur şi simplu istoria transparentizării finale a cunoaşterii umane, ce ar culmina cu zeul atotştiutor Google şi “moartea teoriei” (odată cu “moartea istoriei”), ci e mai degrabă istoria construcţiei unei transparenţe, deopotrivă cu istoria construcţiei protocoalelor de blocare, filtrare sau securizate a accesului la informaţie, şi distribuţia ierarhică a drepturilor asupra datelor, începînd cu /root. Graţie acestor experienţe, Assange a înţeles repede importanţa şi noutatea actului de dezvăluire şi diseminare publică a informaţiei digitale, înregistrînd deja în 1999 domeniul leaks.org. Filosofia lui mai recentă pare a fi destul de clară, dacă e să ne luăm după două manifeste publicate online în lunile noiembrie şi decembrie 2006, şi ale căror paragrafe iniţiale vor face deliciul comparatiştilor de toate culorile [5]:

“To radically shift regime behavior we must think clearly and boldly for if we have learned anything, it is that regimes do not want to be changed. We must think beyond those who have gone before us, and discover technological changes that embolden us with ways to act in which our forebears could not. Firstly we must understand what aspect of government or neo-corporatist behavior we wish to change or remove. Secondly we must develop a way of thinking about this behavior that is strong enough to carry us through the mire of politically distorted language, and into a position of clarity. Finally we must use these insights to inspire within us and others a course of ennobling, and effective action.”Julian Assange, State and Terrorist Conspiracies”, Nov 10, 2006.

“To radically shift regime behavior we must think clearly and boldly for if we have learned anything, it is that regimes do not want to be changed. We must think beyond those who have gone before us and discover technological changes that embolden us with ways to act in which our forebears could not. We must understand the key generative structure of bad governance. We must develop a way of thinking about this structure that is strong enough to carry us through the mire of competing political moralities and into a position of clarity. Most importantly, we must use these insights to inspire within us and others a course of ennobling and effective action to replace the structures that lead to bad governance with something better.” Julian Assange, “Conspiracy as Governance”, Dec 3, 2006.

Mai înţeleg că Assange pornea în 2006 de la presupoziţia că există un mod actual al regimurilor de putere care e bazat pe secret şi conspiraţie, şi că aceste “regimuri nu vor să se schimbe”. Assange nu pare a fi interesat de teorii ca cine s-ar afla în spatele recentelor atacuri ale rechinilor din Marea Roşie, sau care oameni politici sînt de fapt şopîrle extraterestre deghizate. Cu alte cuvinte, mai degrabă decît conspiraţionişti şi societăţi secrete, Assange pare a vedea un mod de organizare a puterii contemporane care este dependent de secretizare, de blocaje împotriva transmiterii cunoaşterii, însoţite de minciuni – fie prin omisiune, fie prin propaganda aferentă în masă.

Pentru Assange, transparenţa informaţiei pare a fi o precondiţie sau principiu elementar al democraţiei, care e încălcat de ceea ce el numeşte “comportamentul neo-corporatist” (sau în a doua variantă “guvernarea proastă”). După el, tehnologia modernă poate fi folosită şi etic, pentru a interveni eficient în acest status quo, printr-o “o acţiune înnobilatoare şi eficientă”, mulţumită căreia structurile puterii ar putea fi înlocuite cu “ceva mai bun decît guvernarea proastă”. Acest mod de a gîndi “clar şi curajos” (adică raţional şi etic) pare a se autoimagina ca un fel de aikido cu fluxurile şi filtrele de informaţii, care păstrează funcţia propagandei de masă, redirecţionînd-o însă, recursiv, asupra structurilor puterii înseşi. Astfel, conspiraţia devine obiectul conspiraţiei înseşi, şi – se speră – mecanismele secretizării se îneacă, sau se produce un fel de information overload. Rămîne la latitudinea fiecăruia să judece în ce măsură Cablegate şi celelalte serii de dezvăluiri împlinesc acest deziderat politic şi etic, şi care mai este în prezent potenţialul revoluţiei digitale, inspirat de Wikileaks şi alte proiecte asemănătoare.

Desigur, Wikileaks nu e nici pe departe primul furnizor non-guvernamental de documente secretizate care detaliază politici şi practici nedemocratice ale administraţiilor unor state ce se pretind a fi democratice, ori chiar standardul global al democraţiei. Printre precedenţi se numără dezvăluirea jurnalistică, în 1971, a documentelor secrete ale Pentagonului ce detaliau istoria implicării militare şi politice a Statelor Unite în Vietnam din 1945 în 1967, şi dovedeau acte de înşelăciune publică făcute de administraţie; pentru afaceri interne, a urmat Watergate (1972-1973). Între timp au fost publicate numeroase documente şi studii privind implicarea unor administraţii a Statelor Unite în schimbări guvernamentale externe, lovituri de stat, corupţie şi sprijin acordat sub diverse forme unor dictaturi de dreapta ori militanţi radicali de pe teritoriul altor state. Multe asemenea documente au fost organizate şi puse în domeniu public chiar de National Security Archive, găzduite la George Washington University. [6]

Desecretizarea arhivelor STASI şi a seriilor de arhive a poliţiilor secrete din fostul bloc socialist par să facă parte din acelaşi orizont epistemic, doar că întors asupra propriilor cetăţeni. Dincolo de ambiguităţile şi limitările istoriei concrete a desecretizării guvernamentale a dosarelor naţionale, acestea se deosebesc însă fundamental de scurgerile de documente prin surse interne (un whistleblower). Acestea din urmă apar, de regulă, în contexte politice direct relevante, şi deci cu aplicaţie sincronică, nu doar diacronică. De pildă, printre cele mai tulburătoare dezvăluiri recente de documente interne ale guvernamentalităţii nedemocratice sînt Arhivele Terorii, descoperite în 1992 în Paraguay. Acestea detaliază aşa-numita Operaţiune Condor, respectiv operaţiunile sistematice de reprimare şi lichidare a militanţilor de stînga din America Latină, realizate în cursul deceniilor 1970-1980 de guverne autoritariste de dreapta, sprijinite de administraţiile respective ale Statelor Unite. Documentele Arhivei Terorii, protejate astăzi de UNESCO, raportează într-un limbaj birocratic sec soarta a zeci de mii de oameni de stînga de pe întreg continentul sud-american, din Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Paraguay şi Uruguay, care au fost răpiţi, torturaţi, deţinuţi şi ucişi. Însuşi “Războiul murdar” al lui Pinochet apare astfel ca element individual al unei instituţii trans-continentale a violenţei statale, susţinută material şi politic de continentul dinspre nord. Vorbim de aproximativ 50.000 oameni ucişi, ca. 30.000 declaraţi dispăruţi şi nu mai puţin de 400.000 deţinuţi supuşi “tehnicilor de interogare” neconvenţionale – de care sînt legaţi numeroşi absolvenţi sud-americani ai sinistrei School of the Americas din Georgia.[7] În urma acestor dezvăluiri, şi a procesului ulterior al lui Pinochet, administraţia Clinton a decis în 1999-2000 punerea în domeniu public a propriilor documente relevante, parte din aceeaşi mişcare.[8] Cu toate schimbările din America Latină şi Statele Unite, documentele şi-au păstrat însă actualitatea politică imediată, în contextul în care tentativele de lovituri de stat împotriva mişcărilor politice de stînga au continuat, de la cea din Venezuela din 2002, împotriva lui Hugo Chavez, şi pînă la tentativa de lovitură de stat împotriva lui Rafael Correa, în Ecuador, chiar din acest an.[9] Să nu uităm că ordinele de declasificare ale administraţiei Clinton au venit şi ca încununare a presiunii făcute de multe organizaţii şi activişti la sfîrşitul Războiului Rece, pentru a scoate murdăria de sub tapet, ori a inversa normele favorabile secretizării, introduse în timpul administraţiei Reagan, în 1982, şi a face posibil un nou început democratic, după 12 ani de administraţii republicane. Toată această tendinţă către transparentizare a suferit însă în urma atacurilor de la 9 Septembrie. Şi totuşi, conform lui Galison, începînd din 1995 au fost declasificate aprox. 1,1 miliarde de pagini din documente mai vechi de 25 ani de la data intrării lor în domeniul public. Pentru comparaţie, Biblioteca Congresului deţine în total aprox. 7.5 miliarde de pagini.

În comparaţie cu aceste cifre, dosarele Wikileaks par a fi un fir de nisip. Nu încape îndoială că scurgerile de documente, cuprinzînd sute de mii de pagini, intră însă într-o cu totul altă categorie. Ultimul val masiv de documente, telegramele diplomatice numite “Cablegate” (Secret US Embassy Cables 1966-2010), pun în domeniul public documente secretizate din canalele contemporane de comunicare ale diplomaţiei SUA. La prima vedere, parţială (fiindcă documentele nu au fost încă dezvăluite în totalitate, fiind în posesia cîtorva trusturi media), Cablegate pare a fi însă mult mai inofensiv decît precedentele scurgeri masive de documente Wikileaks, anume cele din canalele de comunicare militare: Iraq War Logs 2004-2009 şi Afghan War Diary, 2004-2010.

Chomsky a caracterizat eufemistic Cablegate ca sumă de documente ce arată “profunda lipsă de respect pentru democraţie” a diplomaţiei Statelor Unite. Într-adevăr, pe lîngă lipsa vizibilă de interes pentru “dezvoltarea democratică”, cele mai multe telegrame sînt mai degrabă de genul bîrfelor, un fel de material de tabloide care a intrat prompt la secţiunea “odd news” sau “entertainment” a agenţiilor de ştiri. Neseriozitatea e însă cît se poate de serioasă: Cablegate aduce evidenţe concrete despre frivolitatea sistematică a cunoaşterii la niveluri de vîrf ale puterii. Cu alte cuvinte, Cablegate aduce la vizibilitate acel nivel la care puterea e auto-suficientă, alunecînd în autocraţie şi imperialism.

Reacţiile la Cablegate sînt semnificative[10]: în timp ce administraţia politică, mediile corporate şi mulţi critici au negat la unison importanţa conţinutului documentelor (“nu e nimic nou sau important”), o campanie a fost pusă la cale pentru stoparea lui Assange şi a Wikileaks. Apar noi interpretări la actul normativ privind spionajul din 1917, pentru a permite extrădarea şi judecarea lui Assange pe teritoriul SUA, deşi acesta nu e cetăţean nord-american; vocile publice conservatoare cer capul lui Assange: Sarah Palin declară că acesta e mai periculos decît Bin Laden, iar Mike Huckabee cere retoric execuţia sa. Trebuie remarcat însă că, deocamdată, nici o structură a puterii, în ciuda tuturor resurselor, nu a reuşit să închidă complet WikiLeaks. O altă direcţie de interpretări caută cine se află în spatele WikiLeaks, iar aici teoriile conspiraţiei abundă. Mai problematică decît soarta lui Assange e cea a surselor sale, dacă e să observăm procesul prin care a trecut presupusa sursă internă a unei scurgeri precedente de documente, Bradley Manning (cinci luni de detenţie la solitar).[11]

Încă mai problematic e efectul pe care îl are preluarea Cablegate în ritmul industriei media contemporane, ca factor de distragere de la precedentele scurgeri masive de documente. Într-adevăr, Iraq Logs şi Afghan Diary au adus evidenţe mult mai tulburătoare despre natura violenţelor din Orientul Mijlociu: o nouă estimare a victimelor cetăţeni ai Iraqului (aprox. 150.000, dintre care 80% civili); mărturii privind abuzuri sistematice în tratarea prizonierilor sau a suspecţilor, ce includ tortură folosind cabluri electrice, instrumente metalice şi planşee de lemn; mărturii detaliate despre crime comise în 2005, 2006 şi 2007 de angajaţi ai principalei companii private de securitate contractate de administraţia SUA – avînd victime femei, copii şi lucrători ai unei ambulanţe; mai grav, dovezi atît ale faptului, cît şi a muşamalizării cazului din Afghanistan din 12 Februarie 2010 (execuţia de către trupe speciale SUA a trei femei, două însărcinate, şi o adolescentă, şi a doi bărbaţi; actul de muşamalizare, confirmat de un funcţionar ONU, include extragerea gloanţelor din corpurile victimelor); filmul video, de asemenea făcut public în 2010, al unei operaţiuni din Iulie 2007, în Baghdad, în care soldaţi americani deschid dintr-un elicopter focul şi ucid 12 civili, printre care doi lucrători pentru Reuters (un al doilea film îi arată pe aceiaşi soldaţi deschizînd focul asupra civililor care încearcă să ajute victimele).[12] În faţa acestor evidenţe, e mult, mult mai greu de susţinut teoria convenabilă a celor “cîtorva mere stricate”. Cu atît mai puţin raţiunea şi etica războiului însuşi, în ansamblul său.

WikiLeaks şi sfera publică românească

Documentele diplomatice trecute în domeniul public de Wikileaks au reafirmat un zvon sinistru, mai vechi: pe teritoriul statului român a existat sau există o închisoare secretă, ilegală, în care organisme ale puterii nord-americane derulează în afara cadrului legal nord-american (cel puţin) proceduri de reţinere şi interogare a suspecţilor de terorism. Iată ce relatează Mediafax, cu oarecare mîndrie, preluînd o informaţie din Washington Post:

“Un important lider al reţelei teroriste al-Qaida, Abu Faraj al-Libi, arestat de serviciile de securitate pakistaneze în mai 2005, a fost interogat într-o închisoare secretă a CIA din România, relatează Washington Post în ediţia online de luni.” [13]

Nici această folosire nedemocratică a forţei nu e o noutate, şi nu se limitează doar la situaţia excepţională a suspecţilor de terorism: după 1989, închisorile ilegale pentru ţinerea temporară a imigranţilor fără documente au proliferat ca ciupercile în Europa de Vest, fiind o creaţie nedemocratică a statelor democratice occidentale, o contradicţie apărută chiar în toiul procesului de “democratizare după model occidental” al ţărilor fostului bloc socialist. Astfel de spaţii constituie o extindere şi aplicaţie nejustificată a categoriei de criminalitate internaţională, iar existenţa şi raţiunile lor nu au fost făcute niciodată publice în mod benevol. Odată cu procesul integrării europene, ele au apărut şi pe teritoriile estice, fiind descoperite şi demascate doar prin munca unor activişti.

Tot acest context pune într-o altă lumină modul în care intelectualii de dreapta, de la liberalii centrişti la neoconservatori şi libertarieni, şi majoritatea jurnaliştilor au susţinut fără drept de apel acţiunile nedemocratice ale forţelor de control cu ocazia summit-ul NATO din 2008, condamnînd demonstranţii la statutul de “huligani” care “fac probleme”, sau tineri dezaxaţi, în căutare de senzaţii tari. Mai precis, problema nu e atît că “intelectualii lui Băsescu” i s-au vîndut lui Băsescu, ci că au devenit cu toţii, cu adevărat, şi cu bună voie, proverbialele cozi locale ale dulăului imperial. Dacă în ceea ce priveşte administraţia guvernamentală e posibil ca orizontul de opţiuni să fi fost extrem de limitat (ceea ce nu înseamnă că nu a fost o alegere), în ceea ce-i priveşte pe lucrătorii industriei culturale, pe intelectuali, jurnalişti, profesori – nu văd nici o scuză pentru promovarea acestei culturi a aroganţei faţă de plebea locală, legitimată prin obedienţa pentru noile forme ale puterii globale.

La începuturile ultimului războiul din Irak, un editorialist român scria dealtfel cu seninătate, în ziarul cu cel mai mare tiraj pe atunci, că participarea voluntară a României la invazia condusă de Statele Unite e un lucru bun, fiindcă în sfîrşit “ne-am aliat cu imperiul bun, şi încă cel care cîştigă”. O astfel de opinie părea “normală” în “media democratică” postcomunistă. Participarea guvernării locale la război a fost sprijinită şi legitimată aproape universal de intelectuali şi jurnalişti în industria culturală centrală românească, fiind o chestiune ce a unit de facto liberalii centrişti cu neoconservatorii aflaţi mai aproape de putere, şi coada aferentă de oportunişti. La vremea respectivă, au apărut o mulţime de articole ce condamnau la unison protestele populare conjugate ale mişcării anti-război şi a mişcărilor altermondialiste internaţionale – “mizeria pacifiştilor”, s-a spus într-unul. Nici nu mă voi referi aici la mulţimea de articole de mai tîrziu, prin care diverşi intelectuali îşi explicau între ei că tortura e justificată în anumite circumstanţe – un nou fel de crocodil care zboară la mai joasă înălţime. Din păcate, conceptele, istoriile şi teoriile critice despre putere, ideologie, ori imperialism au fost pur şi simplu abandonate de industria culturală centrală postcomunistă, sub influenţa şi autoritatea directă a anticomunismului esenţialist, ca şi cum “imperialismul”, de pildă, ar fi fost un fel de vis urît al comunismului, care ar fi dispărut în mod magic odată cu marea eliberare din 1989. Editorialistul român la care m-am referit nu făcea însă, pe atunci, decît să copieze atitudinea mai veche adoptată chiar de liberalii occidentali, nu doar de neoconservatori – precum Michael Ignatieff, autor al celebrului editorial “The American Empire: Get Used With It” (Times Magazine, ianuarie 2003).

Aşadar, un efect colateral al Wikileaks Cablegate este cel de a arăta că eşecul epistemic al unei părţi semnificative a intelectualităţii de dreapta postcomuniste – la nivel internaţional – e în acelaşi timp un faliment etic. De data aceasta nu e vorba doar de reideologizarea spaţiului public postdecembrist, de ratarea cultivării unei memorii critice a propriei istorii într-un orizont epistemic pozitiv, de clientelismul intelectualilor ori bigotizarea tendenţială a sectoarelor vieţii publice, ci de legitimarea violenţei pure, la capăt de linie al gîndirii şi practicii intelectuale intransigente cu autoritarismul din trecut, însă obedientă cu autorităţile prezentului – “maeştri”, “elite”, “duhovnici”, comunităţi confidenţiale, “Europa”, “Occident”, imperiu etc. Cam aceasta e fărîma de realitate pe care o putem întrevedea local, şi mulţumită Wikileaks, în contextul crizei globale a capitalismului: un peisaj cu o artă locală a guvernării închisă într-o paradigmă a dependenţei, şi cu o sferă publică de susţinători intelectuali ai războiului, torturii şi crimei. O miniatură a unor mari transformări, care poate fi pusă cu uşurinţă la periferia unei perspective mult mai generoase.

Fiindcă tocmai în acest moment apare tentaţia de opri procesul gîndirii critice – şi practica rezistenţei: într-o nouă contemplare melancolică, pasivă, şi în cele din urmă fetişistă, a corupţiei “puterii”. Nu e un secret că o parte semnificativă a stîngii şi teoriei critice contemporane se mulţumeşte cu astfel de critici în cadru dat. Nu întîmplător, e vorba de teorii, de regulă eurocentrice, care au ignorat şi continuă să ignore mişcările politice radicale din ultimele decenii. Wikileaks nu e o mişcare socială, şi nu e un scop în sine, ci o acţiune mînată de ambiţia de a da un ghiont delicat în punctul fragil al unui sistem complex. Dezvăluirile nu aduc, într-adevăr, “nimic nou” – ceva ce nu ar fi fost ştiut, studiat, afirmat şi răsafirmat de martori, teoreticieni, istorici şi activişti ai rezistenţei: colonialitatea puterii şi marele capital, în spatele luptei pentru democraţie şi libertăţi individuale. Acest “nimic nou” vine însă într-un mod al confirmării, şi astfel are şansa de a instiga viziuni istorice alternative asupra lumii – şi noi iniţiative instituţionale.

În ciuda îngrădirilor produse de perspectiva miniaturală a fundamentalismului pieţei, există în lumea de astăzi foarte multe instituţii, iniţiative private, mişcări sociale şi politice, arte guvernamentale şi întreprinderi economice care produc valoare, dar nu se conformează capitalismului. Acestea articulează rezistenţe pozitive, împotriva unor abuzuri multisectoriale ale puterii, şi nu se bazează neapărat pe viziuni ale “sistemului” împotriva căreia luptă: cîmpul lor epistemic e suficient de solid. Nu văd încă modurile în care ar articula Wikileaks o astfel de rezistenţă pozitivă, însă, mulţumită dezvăluirilor, am învăţat ceva despre rostul rezistenţei negative: menţine în tensiune o viziune a întregului care are darul de a refuza reducerea mişcării radicale la libertatea liberală individuală.

Note

[1]Pentru a nu devia discuţia către vreo redescoperire spontană a categoriilor ori vreun duel pseudo-educat în trimiteri şi referinţe, după cum e obiceiul în blogosferă: prin neoliberalism înţeleg aici cea mai recentă ideologie istorică de legitimare a capitalului, o producţie de perspective şi politici diferite dar care privilegiază profitul în dauna oamenilor, a micii iniţiative asociative private şi a naturii; prin neoconservatorism – politicile asociate imperialismului ca factor decisiv în acumularea capitalului, sau alianţa dintre violenţa imperială şi interesele corporative ale marelui capital.

[2] Vezi articolele Victoriei Stoiciu, Noul Cod al Muncii sau legiferarea vechilor coduri nescrise,

http://www.criticatac.ro/3223/noul-cod-al-muncii-sau-legiferarea-vechilor-coduri-nescrise/

şi Quo vadis – caritate versus justiţie socială, http://www.criticatac.ro/3056/quo-vadis-caritate-versus-justitie-sociala/

[3] Vezi grupajul de texte ale lui Brian Holmes, şi în special “Recucerirea subversiunii”, în numărul următor IDEA artă + societate, #39/2011.

[4] http://mirror.wikileaks.info/

[5] http://cryptome.org/0002/ja-conspiracies.pdf

[6] http://www.gwu.edu/~nsarchiv/nsa/the_archive.html

[7] http://www.unesco.org/webworld/paraguay/

http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB239d/index.htm

[8] – Chile Declassification Project: http://www.gwu.edu/~nsarchiv/news/20010306/

[9] Pentru mai multe despre ceea ce se numeşte “terorism de stat”, vezi celebrul interviu cu Noam Chomsky din 2001, “The United States is a Leading Terrorist State”:

http://www.monthlyreview.org/1101chomsky.htm

[10] Pentru cîteva reacţii de sinteză vezi: 1) What Do the Diplomatic Cables Really Tell Us?

http://www.spiegel.de/international/world/0,1518,731441,00.html; 2) A Superpower’s View of the World: http://www.spiegel.de/international/world/0,1518,731580,00.html; 3) Interview cu Noam Chomsky despre Wikileaks: http://www.democracynow.org/2010/11/30/noam_chomsky_wikileaks_cables_reveal_profound

[11] http://www.salon.com/news/opinion/glenn_greenwald/2010/12/14/manning/index.html

[12] Vezi:

U.S. Admits Role in February Killing of Afghan Women, NYTimes, April 4, 2010

http://www.nytimes.com/2010/04/05/world/asia/05afghan.html?_r=1

http://www.counterpunch.org/porter04082010.html

http://desertpeace.wordpress.com/2010/10/25/iraqileaks-and-the-great-american-cover-up/

http://www.globalresearch.ca/index.php?context=va&aid=18554

http://www.boingboing.net/2010/04/05/wikileaks-video-of-u.html – inclusiv linkuri la modul în care a încadrat şi interpretat materialul mass-media.

http://backstabberreport.com/civilians-killed-in-apache-attack-military-cover-up/

[13] http://www.mediafax.ro/externe/lider-al-qaida-interogat-in-2005-intr-o-inchisoare-secreta-a-cia-din-romania-7761133