„Arta trăiește cu stigmatul absenței legitimării democratice”.

 Invitatul din această săptămînă este filozoful și teoreticianul Boris Groys. El i-a explicat Ekaterinei Degot (colaborator la CriticAtac şi editor al site-ului independent www.openspace.ru/art) de ce artistul îi amintește de circarul de altădată, ce artă va avea succes în viitor și unde mai e spațiu de protest.

Boris Groys (n. 1947 în Berlinul de Est) a urmat stu­dii de filosofie şi matematică la Universitatea din Leningrad (1965–1971), după care a lucrat ca asistent de cercetare la institute din Leningrad, iar apoi la Institutul de Lingvistică Structurală şi Aplica­tă din Moscova, pînă în 1981, cînd emigrează în Germa­nia. Profesor invitat la University of Pennsylvania (1988) şi la University of Southern California, Los Angeles (1991). Doctoratul în filosofie la Uni­versi­ta­tea din Münster (1992). Din 1994 este pro­fe­sor de teoria artei, filosofie şi teorie a mediilor la Hoch­schule für Gestaltung din Karlsruhe, Germa­nia. Membru al Asociafliei Internaflionale a Critici­lor de Artă, autor de expoziflii şi eseuri cinematografice.

Cărţi apărute în limba română: Despre nou. Eseu de economie culturală; Cluj, Idea Design & Print, 2003; Stalin – opera de artă totală. Cultura scinda­tă din Uniunea Sovietică; Cluj, Idea Design & Print, 2007; Topo­lo­gia artei, Cluj, Idea Design & Print, 2007; Post-scriptumul comunist, Cluj, Idea Design & Print, 2009.

 Ai vorbit adesea în ultima perioadă despre anumite schimbări radicale care au loc în lumea artei. La ce te referi, mai exact?

Cred că au loc niște schimbări radicale de infrastructură. Sunt întrebat tot timpul ce mai e nou în artă. Am impresia că în procesul artistic noul survine nu la nivelul formei, ci la nivelul infrastructurii. Inainte de toate, aceste schimbări au legătură cu faptul că statul e dispus din ce în ce mai puțin să sprijine muzeul și sistemul artistic. Inițiativa a fost transferată în mâini private – lucrul acesta s-a întâmplat în America la o scară foarte mare, în Europa se desfăşoară într-un ritm extrem de alert.

Figură centrală devine colecționarul. Dar cercul colecționarilor de artă contemporană e destul de restrâns, de aceea se creează impresia că arta contemporană se transformă în ceva de felul anticariatului contemporan. E vorba de obiecte scumpe care au o funcţie absolut identică cu cea a covoarelor persane extrem de prețioase ori precum niște cești din epoca dinastiei Tan. Cei care o consumă formează un grup foarte restrâns de oameni bogați, și acesta e un sector foarte mic al societății. Iar noi știm că ceea ce se face pentru oamenii bogați în cultura contemporană nu are un rol cultural. Pentru că stilul de viață și cultura celor bogați sunt un fenomen exotic. Acolo nu e vorba de bani adevărați, ori de succes adevărat. Adevărații bani apar atunci când vinzi ieftin și mult, pentru mase. În principiu, după modelul filmului Avatar sau al McDonald’s-ului.

Adică după modelul artei în serie? Iar aceasta să însemne că dispare modelul artei unicat?

Ea nu dispare, ea se marginalizează. Problema constă în faptul că are semnificație culturală numai ceea ce captivează masele, iar aceasta trebuie să fie nu doar un produs în serie, ci care să se și vândă ieftin. În felul acesta s-au făcut averi mari, aparținând vedetelor cunoscute de toată lumea. Există un cerc extrem de restrâns, care-i servește pe cei bogați – spre exemplu, Louis Vuitton și un anumit sector al artei contemporane, oameni precum Damien Hirst ori Jeff Koons. Ei servesc clientela și, în genere, funcționează ca un boutique design. Se-nțelege, nu ei sunt cei care-și produc obiectele, totul se produce într-un anumit număr de exemplare în fabricile pe care le dețin. Și, la fel ca în cazul unei mașini scumpe, poți influența procesul de producție, poți identifica anumite dimensiuni ș.a.m.d. În același timp, procesul de producție antrenează câteva mii de oameni, dar acesta e, în principiu, un lux pentru un cerc restrâns de oameni. Toate acestea nu au relevanță pentru procesul cultural.

Iar aceasta va capta atenția mass-mediei?

Din ce în ce mai puțin. Media discută din când în când despre buticurile scumpe, despre viața șeicilor, dar acestea comportă un caracter oarecum exotic. În realitate, media se concentrează asupra oamenilor cu un succes de masă enorm.

Dar în artă n-au fost și nici nu pot exista asemenea oameni, pentru că arta creează obiecte unicat, ce nu pot fi produse în serie. Acum situația aceasta se va schimba?

Păi, arta a încetat demult să mai producă obiecte unicat. Însuși tipul de funcționare a artei pe care tocmai o descriu e gândit în raport cu producția unui obiect care nu e neapărat unicat, ci mai degrabă scump. Iar oameni precum Picasso ori Andy Warhol, care ar fi putut manevra între gustul elitei și cel de masă, practic, nu mai există din păcate. În același timp, sfera marilor expoziții – în genul Documenta, al bienalelor și muzeelor de artă contemporană – se bazează pe cooperarea statului cu organizațiile turistice, la baza întregului mecanism se află turismul. Bineînțeles, turismul va continua, însă problema e că astăzi se dezvoltă foarte activ diferite mijloace digitale și foarte multe fapte se consumă pe internet.

Altfel spus, în curând va fi de-a dreptul ciudat să-ți mai bați capul cu expunerea? Iată, chiar acum punem la punct bienala din Ural, unde, din principiu, aproape că nu vom avea nici un original[1].

Da, are rost să-ți bați capul numai cu ceva extrem de scump, deoarece transportul, asigurările, toate acestea sunt extrem de complicate și costisitoare. Pe când filmele, video, muzica – toate acestea pot fi consumate pe internet. Iar artiștii concep foarte multe proiecte în funcție nu de procesul de creație al produsului care să poată fi vândut, ci de modul de documentare care poate fi plasată pe internet. Așa se face că acest tip de practică contemporană e compatibil cu cel al culturii digitale contemporane.

Dar care-i baza economică a acestui fenomen?

Momentan, întreaga lume există pe o bază turistică ori semituristică.

Cu alte cuvinte, artistului i se comandă un proiect în legătură cu un anumit spațiu, iar el primește finanțare în funcție de asta?

N-aș spune că i se comandă, mai degrabă se întâmplă invers. Artistul are un anumit nivel de celebritate, are o imagine. Pe de altă parte, un oraș oarecare sau chiar un sat vrea să organizeze ceva – în parte pentru a atrage turiștii, în parte pentru localnici – însoțind evenimentul de câteva conferințe, la ziua orașului sau ceva de genul acesta…

Și toate acestea se numesc de obicei „bienala de artă contemporană”?

Bienala este totuși o structură fixă, dar există alte aniversări și sărbători orășenești. Sunt practici destul de răspândite la nivel municipal și statal. Sunt invitați artiștii, adică oamenii cu o imagine bine stabilită, sau cel puțin cunoscută. Lor nu li se cere ceva concret, practic nu se așteaptă nimic de la ei. Strict vorbind, un om care are un nume este invitat să-și facă „numărul”.

În timp ce exact același „număr” ar putea fi efectuat de un designer anonim?

Păi, doar e plătit pentru nume. Nimic în afară de nume nu mai stârnește interesul. Survine o foarte mare toleranță în legătură cu ceea ce face artistul. Tot ce face el e relevant numai pentru sine și pentru CV. Astăzi dacă te adresezi unui artist, el îți arată websiteul și-ți tipărește CV-ul: iar acest CV se dovedește a fi opera lui de căpătâi. În baza acelui site și CV, el este invitat să facă ceva asemănător cu ce a mai făcut și în alte părți.

Tu descrii acum o situație de rutină, care, din câte înțeleg, e neinteresantă pentru majoritatea artiștilor. Dar există oare pentru ei o breșă care să facă loc unei arte dizidente noi în raport cu această rutină?

Ideea e că această rutină este și ea diferențiată în interior. În interiorul acestei rutine există anumite locuri, țări, orașe, care, poate, nici nu sunt atât de interesante, dar care, în schimb, spre exemplu, sunt ceva mai politice, sunt mai de stânga, mai dizidente. Ca să poți efectua ceva dizident, trebuie pur și simplu să te plasezi într-un spațiu dizident. Totul pornește de la o topografie deja existentă, de la o structură deja existentă, iar în cadrele acestei structuri, bineînțeles, există loc și de protest, chiar dacă nu mai sunt atât de mulți oameni și organizații care să susțină treaba asta. Mulți cred că a fi un artist de stânga e un trend la modă, binevenit oriunde, dar nu este deloc așa. Dacă e să aruncăm o privire asupra numărului mare de evenimente care se organizează, atunci evenimentele cu tentă de stânga, de protest sau critice alcătuiesc un procent foarte mic. Ei au artiștii lor, pregătiți, pe care să-i invite. În alte părți, unde vor să organizeze ceva frumos și strălucitor, au și ei artiștii lor. Dar când ajung eu însumi să mă gândesc la un artist pe care să-l invit, mă uit mai întâi la dimensiunile spațiului și mă întreb dacă acest artist îl va putea umple.

Adică artistul se transformă într-un soi de designer al unor spații sociale și al unor evenimente?

Nici asta n-aș spune. Aș compara totuși artistul contemporan cu circarul de altădată, care călătorește și își execută numărul. Iar dacă sare prin colacul de flăcări sau călărește o panteră, această situație nu are nici o legătură semantică, tematică sau ideologică cu orașul în care călărește o panteră, cu evenimentele pentru care călărește o panteră. Poate fi vorba de orice fel de eveniment – de la ziua Adormirii Maicii Domnului și până la Ziua copiilor. Dar va fi același colac și aceeași panteră. Nu se mai înțelege care-i motivul cui și nu există nici măcar un singur sens. Artistului i se oferă posibilitatea de a se expune, în timp ce el poate avea un alt motiv. Dar el nici măcar nu merge atât de departe, încât să se ocupe de designul a ceva, orice o fi fiind acesta, el sosește pur și simplu și își face numărul, care nu are nici cea mai mică legătură cu nimic.

Dar spui că există și anumite locuri dizidente. Aceasta înseamnă că undeva stă și veghează un director de circ mai special?

Exact, el execută un număr de circ mai critic – spre exemplu, protestează împotriva exploatării panterelor.

Aceste circuri speciale, trăiesc și ele din anumite finanțări municipale? Cu toții mizează acum pe instituțiile critice, dar care e soarta acestora?

De fapt ele rămân în continuare niște circuri ambulante. Se-nchide un institut, se va deschide un altul, în altă parte. Știi, de fapt ei merg și strâng darul, iar finanțarea, de regulă, provine din douăzeci-treizeci de surse. Primești bani de la municipalități, de la stat, de la marile corporații, de la organizațiile care se ocupă cu una ori cu alta. Am fost nu demult la Los Angeles, iar acolo aveau un program de muzică clasică, sponsorizat de către departamentul oncologic al unui anumit institut de ginecologie. Dar Mozart rămâne Mozart, iar oncologia, oncologie. Însă dacă stai să-i asculți pe sponsori, între cele două instanțe există o legătură mult mai strânsă. Pe când între acestea, există o zonă care nu se intersectează. Mi se pare că în Rusia, oamenii gândesc despre ceva ca trebuind să aibă neapărat legătură cu altceva. Pe când aici, în Occident, banii sunt alocați pentru ca ceva să aibă loc, iar acel ceva chiar are loc, dar această relație nu are neapărat un caracter semnificativ ce ţine de conţinut.

Sugerezi, cu alte cuvinte, că muzeele din viitorul apropiat vor intra pe mâna colecționarilor privați, pe când instituțiile critice se vor păstra și pe mai departe?

Acest sistem nu va dispărea, în schimb, cumva, se va produce o schimbare. Înțelegi, problema în Vest e că acolo există două tipuri de fapte: faptele rele (să câștigi bani) și faptele bune (să-i ajuți pe alții, care nu au nimic). Prin urmare, a da bani pentru artă e un lucru înțeles din ce în ce mai puțin ca o faptă bună. Dacă dai bani pentru tratamentul copiilor infectați cu HIV din Africa de Sud, aceasta, înțelegem cu toții, e o faptă bună, și absolut nimeni nu va protesta. Însă dacă dai bani pentru producția artei, se creează un soi de impresie ambivalentă, pentru că datorită acestor bani artistul va câștiga și mai mult, îi va crește cota și, în genere, va avea o situație. Iată de ce am impresia că deşi toate aceste activități vor deține un loc al lor, statutul acestora în opinia publică e în continuă scădere; iar în acest moment, acesta a ajuns la cel mai de scăzut nivel.

Statutul mecenatului activităților artistice?

Da, pentru că nu se creează impresia că prin aceasta s-ar produce ceva bun, ceva pentru oameni. S-a creat impresia că toți banii aceștia se dau pentru promovarea anumitor artiști, iar oamenii nu simpatizează neapărat ideea asta. Dacă stăm să ne uităm cum se organizează, să zicem, un eveniment de ajutorare a copiilor din Africa, vedem acolo oameni din adevăratul câmp al culturii – cântăreți de rock, artiști faimoși, adică cei care pot trezi simpatia oamenilor. Deocamdată artiștii-intelectuali stârnesc reacții de respingere, asta ți-o pot spune sigur. Am fost la o întâlnire din cadrul unui concern german, în care s-a dezbătut chestiunea formării unei comisii care ar susține crearea unui nou fond caritabil. Iar ei au propus: tot felul de personalities de pe la TV, cântăreți de rock – OK, dar în nici un caz intelectuali sau artiști, pentru că ei bagă lumea în sperieți. Aceasta înseamnă că arta nu este interpretată de către public ca o faptă bună. Mai mult, ea este interpretată ca fiind ceva ce poate compromite o faptă bună.

Poate pentru că piața a crescut atât de mult în ultima vreme, încât arta a ajuns să fie înțeleasă pur și simplu ca un izvor de bogății pentru cei care se îndeletnicesc cu ea?

Cred că problema e în altă parte. Cred că arta trăiește cu stigmatul absenței legitimării democratice.

Da, arta e unul din puținele câmpuri nedemocratice care au mai rămas.

Da, înțelegi, în cazul politicii democratice poți afirma: atâta lume a votat pentru, atâta – împotrivă. Sau, de exemplu, Bono și-a vândut vinilul a zeci, sute de milioane de oameni, care îl iubesc și care bineînțeles că vor acorda ajutor pentru Africa, când el le-o va cere. În timp ce artistul își va vinde lucrarea pentru bani buni vreunui colecționar foarte mare sau se vor întâlni la BAK[2] vreo zece oameni, vor bea vin franțuzesc, după care vor merge într-un restaurant italian. Iată, strict vorbind, ce fac artiștii. Poate trezi asta simpatia maselor largi populare? Nu, nu poate. Dar nici despre enervare nu poate fi vorba, oamenii vor spune: lasă-i să câștige cum vor, cu toții trebuie să trăim. Dar asta nu e considerat ca fiind ceva bun, cu potențial democratic, ce poate fi folosit pentru o faptă bună.

Dar există oare posibilitatea ca artistul să meargă pe urmele lui Bono sau Cher, vânzându-și produsul în masă? Înainte, aceasta era imposibil, dar poate că astăzi ni se deschide această perspectivă?

Într-adevăr, astăzi avem în circulație Miró, Picasso, Dalí, care se vând foarte ieftin, dar nu e ca și cum oamenii i-ar considera parte integrantă din cultura lor. Atâta timp cât produsul artistic rămâne doar produs, adică un subiect oarecare, nu cred că putem vorbi de o deschidere. Cred că singurul instrument al artistului cu care poate câștiga interesul publicului democratic este să se poziționeze într-un mod care să trezească interesul ori să ocupe o poziție interesantă într-o configurație socio-politică. Dar acest lucru e din ce în ce mai puțin cu putință. Poate doar feminismul…

Adică să capteze atenția de pe o anumită poziție socială?

Da, în calitate de reprezentant al unui anumit strat social – femeile, spre exemplu, sau negrii. Și asta numai dacă arta lui comportă acest caracter reprezentativ sau este capabil să convingă oamenii ca arta lui îl posedă acest caracter, și asta numai în cazul în care el reprezintă acei oameni care într-adevăr au nevoie de ajutor. Cu toții vor înțelege că femeile trebuie sprijinite. Însă dacă, spre exemplu, va reprezenta evreii, aceasta nu va merge, și nu pentru că oamenii ar fi împotriva evreilor, ci pentru că toată lumea știe că evreii își pot purta singuri de grijă. Cât privește arta de masă, acesta e un subiect defunct, întrucât a fost acaparată de video, film, muzică rock și alte lucruri, iar aceasta nu se va schimba. Nimeni nu are nevoie de reproduceri. Dacă arta vrea să capete un statut internațional, iar oamenii să devină celebri, ea trebuie să apeleze la ceva ce nu va rămâne reprezentativ doar pentru un spațiu democratic comun.

Am înțeles. Și alternativa – să-și prezinte numerele de circ în anumite contexte locale?

Să-și facă numărul ori să-și vândă covoarele persane.

Către asta se va îndrepta și marea masă a artiștilor care apar acum în toată lumea? Unde dispare toată această masă uriașă de artiști?

Cu toții pătrund în sistemul educațional. Spre exemplu, astăzi este foarte răspândită terapia prin artă, li se predă bolnavilor arta, dar și copiilor în școli și în universități. În aceeași manieră a fost înghițit întregul potențial al literaturii, prin creative writing. La drept vorbind, nu cred că există astăzi vreun scriitor care să nu fi predat și să nu fi primit bani din creative writing. Și sunt convins că în curând nu va mai exista nici un artist care să nu fi primit bani din predarea artei.

Poate nu toți artiștii profesioniști, ci doar aceia de duminică?

Da, dar și cei profesioniști. Chiar dacă rolul artei în sine este în continuă cădere, necesitatea pentru design, amenajări interioare, alegerea mobilei și vestimentației este în creștere. Unul din impulsurile care m-au determinat serios să mă apuc de filozofie a fost o frază dintr-un discurs de-al lui Brejnev de pe la începutul anilor ’70. El spunea: „E timpul, tovarăși, să ne ridicăm la nivelul zilei de astăzi”. A trăi clipa de față ca pe ceva ce-ți lipsește și din care nu faci parte, trebuie spus, e în genere caracteristic pentru cultura contemporană. Cultura contemporană consideră contemporaneitatea ca fiind acel spațiu și timp din care ea nu face parte. Timpurile în care trăiesc eu nu-mi aparțin, ele aparțin modei, nu știu căror trenduri ș.a.m.d. Strict vorbind, oamenii sunt interesați în permanență din ce sunt alcătuite timpurile în care trăiesc. Iar acest interes pentru self-updating este extrem de ridicat. Dacă întrebi o sută de mii de oameni care merg pe la expozițiile mari, de genul Documenta sau pe la Bienale, de ce au venit la aceste expoziții, răspunsul va fi aproape unul și același: „Ne interesează contemporaneitatea”. Altfel spus, contemporaneitatea este ceva expus într-un loc anume, unde poți merge și te poți uita la ea.

Curios e că dispariția totală a trecutului și a viitorului nu a dus la identificarea cu prezentul. Dacă înainte trecutul și viitorul erau o problemă, astăzi problema a devenit prezentul. Dar acesta e un prezent străin, în care trebuie să pătrunzi ori cu care să intri în contact. Iar această operațiune totalmente mistică, de a pătrunde în propirul tău timp,  ori de a sincroniza timpul tău personal cu un timp mai general, aceasta e ceea cu ce se ocupă poporul zi de zi. Oamenii dau drumul la radio şi televizor în fiecare zi,  vor să se lămurească unde au ajuns și ce se întâmplă acolo unde au ajuns. Arta se dovedește a fi sau a fost în decursul unei perioade îndelungate una din sursele de informație despre aceasta. Și poate că acesta a și fost rolul ei de bază de-a lungul ultimelor trei sute de ani. Funcția centrală nu era una creativă sau critică, ci informativă – să informeze oamenii despre starea lor din prezent și despre starea lumii în care trăiesc. Și chiar de s-au îngrozit de ceea ce le-a fost arătat, ei au luat-o drept mărturie și au crezut-o pe cuvânt.

Dar mi se pare că arta a început să piardă această funcție. Oamenii au început să privească în altă parte. Înainte priveau elita și se gândeau că elita joacă un rol major. Iar acum au înțeles că elita nu joacă, de fapt, nici-un rol, rolul îl joacă restul distribuției. Ei spun: „Aha, Avatar a avut încasări uriașe în China, în Rusia, înseamnă că ăsta e locul în care am ajuns.” Iar dacă un film a încasat mult în America, iar în alte locuri mai puțin, încep să-l considere ca fiind specific american și-l privesc cu suspiciune. Altfel spus, criteriile sunt pur statistice. Numărul banilor încasați, arie de acoperire, celebritate. Gândită în acești parametri statistici – prezență, amortizare, vandabilitate – arta arată ca ceva „de la Vuitton”. Dar Vuitton nu e o sursă de informație despre ziua de astăzi. Iar Damien Hirst, poate că a fost cândva o astfel de sursă de informație, dar acum, din câte se pare, nu mai e. Nu-mi provoacă sentimentul că din lucrările lui aș putea înțelege unde trăiesc și pe ce lume trăiesc.

Dar ce spui despre celelalte spații nedemocratice, precum structurile academice, universitățile? Crezi că au șanse să înflorească acum?

Academia are șanse să înflorească întrucât ea se bazează pe ficțiunea obiectivității evaluării cunoștințelor tale. Astăzi, atenția oamenilor care se ocupă cu arta e concentrată pe problema dacă arta este o formă de cunoaștere, iar dacă este, atunci care e și în ce constă această cunoaștere? Pentru că atunci când posezi cunoașterea, iar această cunoaștere poate fi descrisă și calificată, măsurată și fixată, rezultă că ai la dispoziție un anumit criteriu obiectiv. Academia e construită pe același principiu, precum sportul. Nu toată lumea poate alerga o sută de metri viteză, dar cu toții pot înțelege după ce criterii se stabilesc învingătorii. Problema constă în faptul că nimeni nu știe după ce criterii se stabilește câștigătorul la proba de viteză în artă și de aceea arta e văzută ca o sferă mafiotă nedemocratică, pe când academia, nu. Chiar și atunci când e coruptă, se consideră din start că a fost coruptă printr-o faptă bună. Iar arta e considerată coruptă de la bun început. De aceea, toți sunt preocupați acum să explice faptul că arta poate deveni o formă de cunoaștere. Dacă o considerăm formă de cunoaștere, atunci vom putea să o introducem în universități ca disciplină, putem inaugura masterate și doctorate în artă, adică putem introduce arta în mecanismul de producție al culturii.

Tu nu vorbești acum despre cultural studies și, cu atât mai puțin, de istoria artei, ci anume despre practica artei în interiorul lumii academice?

Da, nu despre cunoașterea artei, ci despre arta însăși, ca formă de cunoaștere. Artiștii se duc să predea în academii, în universități, susținând că posedă o cunoaștere anume.

Adică acolo ei se pot simți utili societății și cetățenilor, a căror competență poate fi evaluată?

Da, dar în ce constă această cunoaștere? Chiar dacă toți înțeleg instinctiv că la un moment dat poate apărea și consensul asupra acestei chestiuni. Momentan nu știm foarte clar care este acest consens, dar în viitorul apropiat, consensul, a cărui formă de cunoaștere este arta, va fi dezvăluit, iar aceasta va fi reintegrată în sistemul academic în calitate de cunoaștere.

Încotro se îndreaptă istoria artei în acest moment?

Istoricii artei sunt extrem de tulburați și își fac griji din acest motiv, pentru că pierd obiectul de studiu. Mai înainte, istoria artei se preda după modelul botanicii. Dar când plantele încep să dezbată și să discute ele însele, rolul istoricului artei devine ambiguu, cu atât mai mult cu cât istoria artei, cum știm cu toții, se află în criză. Așa au înțeles cu toții că singura salvare de la această criză e să se conecteze la contemporaneitate.

Dimpotrivă, se pot ocupa de cei care au murit deja, cum ar fi Leonardo da Vinci.

Asta nu mai interesează pe nimeni, să te ocupi de cei care au murit deja sau care nu s-au născut încă. Toți sunt interesați de ei înșiși și de prezent. Din acest motiv, 90% din dizertații și alte cercetări ale tinerilor istorici ai artei sunt exclusiv despre arta contemporană.

Un artist afirmă că el posedă niște competențe pe care alții nu le au. Ce poate fi oare? Spre exemplu, poate fi vorba de calitatea travaliului său cu mediile (film, fotografie), adică măiestrie, în sensul clasic al cuvântului. Sau un alt artist afirmă că posedă posibilitatea criticii reprezentării, ceilalți văd că de reprezentat, a reprezentat el ceva acolo, dar nu înțeleg nimic, pentru că nu sunt în stare să critice. Critica reprezentării trebuie să aibă măcar o legătură cu ceea ce se reprezintă: dacă vezi că e reprezentat un elefant, trebuie să cunoști elefantul ăla, ca să poți spune dacă a fost reprezentat corect sau nu. Însă dacă te ocupi de critica reprezentării elefantului ca reprezentare în genere (independent de ceea ce este un elefant), asta produce o impresie oarecum ciudată. Iar dacă știi ce este un elefant, înseamnă că ești biolog. Iată de ce am o problemă cu această critică a reprezentării ca domeniu al cunoașterii.

Pe scurt spus, în ce constă sfera de competențe a artei ca artă? E o sferă neclară, dar de care trebuie să ne ocupăm, pentru că experiența a arătat că dacă ne vom ocupa cu aceasta, răspunsul va apărea. Știm că religia s-a transformat în teologie academică, cultura – în cultural studies, literatura – în creative writing, acum a venit rândul artei.

Iar oamenii aceștia vor fi unii și aceiași, adică cei care vor preda în universități și, în același timp își vor face „numerele de circ”, adică instalațiile din diferite orașe?

Da, aceiași. Singurii care vor fi excluși, care vor sta deoparte, sunt înfloritorii fabricanți de covoare scumpe. Se va considera că ei nu posedă nici-un fel de cunoaștere. Că de la ei cumpără numai idioții și că ei înșiși sunt niște idioți. Iar posesorul cunoașterii va fi cel care funcționează într-un sistem universitar, pe bani puțini, ce-i drept, dar care în schimb, știe multe și e legitimat social.

Și cine vor fi vedetele media? Căci media încearcă activ să transforme artiștii în vedete, însă momentan nu îi reușește.

Nimeni. Dacă intri în sistemul academic, atunci povestea relației academiei cu media s-a încheiat, dar asta e o problemă dureroasă pentru toți, indiferent dacă ești teolog, filozof sau artist. Fie lucrezi într-o universitate, fie intri în media. Pentru că media nu este interesată în principiu de lumea academică, iar această lume – acum, mai puțin ca înainte – nu se prea dă în vânt după media.

Dar s-a dovedit că studenții își apreciază dascălii în funcție de celebritatea lor mediatică. Ei trag concluzii googălind numele profesorului. Altfel, nu poți avea nici o influență asupra audienței. Poți primi un loc în sistemul academic și trăi liniștit din banii aceia și, în principiu, dacă ești suficient de cool și ignori în genere tâmpenia, nimeni nu-ți va spune nimic, nici măcar studenții tăi. Însă dacă ești un om căruia îi pasă și îți dorești cu adevărat să stabilești un contact cu studenții tăi, trebuie să ai în vedere faptul că celebritatea ta mediatică este din punctul lor de vedere singurul criteriu de evaluare. În consecință, lumea academică a început să-și facă griji și să se gândească la o modalitate de a obține această celebritate mediatică. A încercat Žižek, dar mai sunt și alții care au încercat.

Timpul va arăta dacă au avut succes. Până una-alta, cred, nici unul din ei nu are un sentiment limpede, nici al succesului, dar nici al insuccesului. Există doar sentimentul că e un experiment care nu se știe cum se va încheia. În ce mă privește, înclin să fiu sceptic. Mass-media aleargă după reprezentativitate. În timp ce omul universitar educat, evident, e nereprezentativ, el se adresează unei minorități a populației. Așa că valoarea lui mediatică, prin definiție, nu poate fi prea ridicată.

Traducere de Igor Mocanu


[1] „Discuția a avut loc în primăvara acestui an [2010]”, n. r. OpenSpace.ru.

[2] Basis voor actuele kunst.