Invitatul din această săptămînă este filozoful și teoreticianul Boris Groys. El i-a explicat Ekaterinei Degot (colaborator la CriticAtac şi editor al site-ului independent www.openspace.ru/art) de ce artistul îi amintește de circarul de altădată, ce artă va avea succes în viitor și unde mai e spațiu de protest.
Boris Groys (n. 1947 în Berlinul de Est) a urmat studii de filosofie şi matematică la Universitatea din Leningrad (1965–1971), după care a lucrat ca asistent de cercetare la institute din Leningrad, iar apoi la Institutul de Lingvistică Structurală şi Aplicată din Moscova, pînă în 1981, cînd emigrează în Germania. Profesor invitat la University of Pennsylvania (1988) şi la University of Southern California, Los Angeles (1991). Doctoratul în filosofie la Universitatea din Münster (1992). Din 1994 este profesor de teoria artei, filosofie şi teorie a mediilor la Hochschule für Gestaltung din Karlsruhe, Germania. Membru al Asociafliei Internaflionale a Criticilor de Artă, autor de expoziflii şi eseuri cinematografice.
Cărţi apărute în limba română: Despre nou. Eseu de economie culturală; Cluj, Idea Design & Print, 2003; Stalin – opera de artă totală. Cultura scindată din Uniunea Sovietică; Cluj, Idea Design & Print, 2007; Topologia artei, Cluj, Idea Design & Print, 2007; Post-scriptumul comunist, Cluj, Idea Design & Print, 2009.
Ai vorbit adesea în ultima perioadă despre anumite schimbări radicale care au loc în lumea artei. La ce te referi, mai exact?
Cred că au loc niște schimbări radicale de infrastructură. Sunt întrebat tot timpul ce mai e nou în artă. Am impresia că în procesul artistic noul survine nu la nivelul formei, ci la nivelul infrastructurii. Inainte de toate, aceste schimbări au legătură cu faptul că statul e dispus din ce în ce mai puțin să sprijine muzeul și sistemul artistic. Inițiativa a fost transferată în mâini private – lucrul acesta s-a întâmplat în America la o scară foarte mare, în Europa se desfăşoară într-un ritm extrem de alert.
Figură centrală devine colecționarul. Dar cercul colecționarilor de artă contemporană e destul de restrâns, de aceea se creează impresia că arta contemporană se transformă în ceva de felul anticariatului contemporan. E vorba de obiecte scumpe care au o funcţie absolut identică cu cea a covoarelor persane extrem de prețioase ori precum niște cești din epoca dinastiei Tan. Cei care o consumă formează un grup foarte restrâns de oameni bogați, și acesta e un sector foarte mic al societății. Iar noi știm că ceea ce se face pentru oamenii bogați în cultura contemporană nu are un rol cultural. Pentru că stilul de viață și cultura celor bogați sunt un fenomen exotic. Acolo nu e vorba de bani adevărați, ori de succes adevărat. Adevărații bani apar atunci când vinzi ieftin și mult, pentru mase. În principiu, după modelul filmului Avatar sau al McDonald’s-ului.
Adică după modelul artei în serie? Iar aceasta să însemne că dispare modelul artei unicat?
Ea nu dispare, ea se marginalizează. Problema constă în faptul că are semnificație culturală numai ceea ce captivează masele, iar aceasta trebuie să fie nu doar un produs în serie, ci care să se și vândă ieftin. În felul acesta s-au făcut averi mari, aparținând vedetelor cunoscute de toată lumea. Există un cerc extrem de restrâns, care-i servește pe cei bogați – spre exemplu, Louis Vuitton și un anumit sector al artei contemporane, oameni precum Damien Hirst ori Jeff Koons. Ei servesc clientela și, în genere, funcționează ca un boutique design. Se-nțelege, nu ei sunt cei care-și produc obiectele, totul se produce într-un anumit număr de exemplare în fabricile pe care le dețin. Și, la fel ca în cazul unei mașini scumpe, poți influența procesul de producție, poți identifica anumite dimensiuni ș.a.m.d. În același timp, procesul de producție antrenează câteva mii de oameni, dar acesta e, în principiu, un lux pentru un cerc restrâns de oameni. Toate acestea nu au relevanță pentru procesul cultural.
Iar aceasta va capta atenția mass-mediei?
Din ce în ce mai puțin. Media discută din când în când despre buticurile scumpe, despre viața șeicilor, dar acestea comportă un caracter oarecum exotic. În realitate, media se concentrează asupra oamenilor cu un succes de masă enorm.
Dar în artă n-au fost și nici nu pot exista asemenea oameni, pentru că arta creează obiecte unicat, ce nu pot fi produse în serie. Acum situația aceasta se va schimba?
Păi, arta a încetat demult să mai producă obiecte unicat. Însuși tipul de funcționare a artei pe care tocmai o descriu e gândit în raport cu producția unui obiect care nu e neapărat unicat, ci mai degrabă scump. Iar oameni precum Picasso ori Andy Warhol, care ar fi putut manevra între gustul elitei și cel de masă, practic, nu mai există din păcate. În același timp, sfera marilor expoziții – în genul Documenta, al bienalelor și muzeelor de artă contemporană – se bazează pe cooperarea statului cu organizațiile turistice, la baza întregului mecanism se află turismul. Bineînțeles, turismul va continua, însă problema e că astăzi se dezvoltă foarte activ diferite mijloace digitale și foarte multe fapte se consumă pe internet.
Altfel spus, în curând va fi de-a dreptul ciudat să-ți mai bați capul cu expunerea? Iată, chiar acum punem la punct bienala din Ural, unde, din principiu, aproape că nu vom avea nici un original[1].
Da, are rost să-ți bați capul numai cu ceva extrem de scump, deoarece transportul, asigurările, toate acestea sunt extrem de complicate și costisitoare. Pe când filmele, video, muzica – toate acestea pot fi consumate pe internet. Iar artiștii concep foarte multe proiecte în funcție nu de procesul de creație al produsului care să poată fi vândut, ci de modul de documentare care poate fi plasată pe internet. Așa se face că acest tip de practică contemporană e compatibil cu cel al culturii digitale contemporane.
Dar care-i baza economică a acestui fenomen?
Momentan, întreaga lume există pe o bază turistică ori semituristică.
Cu alte cuvinte, artistului i se comandă un proiect în legătură cu un anumit spațiu, iar el primește finanțare în funcție de asta?
N-aș spune că i se comandă, mai degrabă se întâmplă invers. Artistul are un anumit nivel de celebritate, are o imagine. Pe de altă parte, un oraș oarecare sau chiar un sat vrea să organizeze ceva – în parte pentru a atrage turiștii, în parte pentru localnici – însoțind evenimentul de câteva conferințe, la ziua orașului sau ceva de genul acesta…
Și toate acestea se numesc de obicei „bienala de artă contemporană”?
Bienala este totuși o structură fixă, dar există alte aniversări și sărbători orășenești. Sunt practici destul de răspândite la nivel municipal și statal. Sunt invitați artiștii, adică oamenii cu o imagine bine stabilită, sau cel puțin cunoscută. Lor nu li se cere ceva concret, practic nu se așteaptă nimic de la ei. Strict vorbind, un om care are un nume este invitat să-și facă „numărul”.
În timp ce exact același „număr” ar putea fi efectuat de un designer anonim?
Păi, doar e plătit pentru nume. Nimic în afară de nume nu mai stârnește interesul. Survine o foarte mare toleranță în legătură cu ceea ce face artistul. Tot ce face el e relevant numai pentru sine și pentru CV. Astăzi dacă te adresezi unui artist, el îți arată websiteul și-ți tipărește CV-ul: iar acest CV se dovedește a fi opera lui de căpătâi. În baza acelui site și CV, el este invitat să facă ceva asemănător cu ce a mai făcut și în alte părți.
Tu descrii acum o situație de rutină, care, din câte înțeleg, e neinteresantă pentru majoritatea artiștilor. Dar există oare pentru ei o breșă care să facă loc unei arte dizidente noi în raport cu această rutină?
Ideea e că această rutină este și ea diferențiată în interior. În interiorul acestei rutine există anumite locuri, țări, orașe, care, poate, nici nu sunt atât de interesante, dar care, în schimb, spre exemplu, sunt ceva mai politice, sunt mai de stânga, mai dizidente. Ca să poți efectua ceva dizident, trebuie pur și simplu să te plasezi într-un spațiu dizident. Totul pornește de la o topografie deja existentă, de la o structură deja existentă, iar în cadrele acestei structuri, bineînțeles, există loc și de protest, chiar dacă nu mai sunt atât de mulți oameni și organizații care să susțină treaba asta. Mulți cred că a fi un artist de stânga e un trend la modă, binevenit oriunde, dar nu este deloc așa. Dacă e să aruncăm o privire asupra numărului mare de evenimente care se organizează, atunci evenimentele cu tentă de stânga, de protest sau critice alcătuiesc un procent foarte mic. Ei au artiștii lor, pregătiți, pe care să-i invite. În alte părți, unde vor să organizeze ceva frumos și strălucitor, au și ei artiștii lor. Dar când ajung eu însumi să mă gândesc la un artist pe care să-l invit, mă uit mai întâi la dimensiunile spațiului și mă întreb dacă acest artist îl va putea umple.
Adică artistul se transformă într-un soi de designer al unor spații sociale și al unor evenimente?
Nici asta n-aș spune. Aș compara totuși artistul contemporan cu circarul de altădată, care călătorește și își execută numărul. Iar dacă sare prin colacul de flăcări sau călărește o panteră, această situație nu are nici o legătură semantică, tematică sau ideologică cu orașul în care călărește o panteră, cu evenimentele pentru care călărește o panteră. Poate fi vorba de orice fel de eveniment – de la ziua Adormirii Maicii Domnului și până la Ziua copiilor. Dar va fi același colac și aceeași panteră. Nu se mai înțelege care-i motivul cui și nu există nici măcar un singur sens. Artistului i se oferă posibilitatea de a se expune, în timp ce el poate avea un alt motiv. Dar el nici măcar nu merge atât de departe, încât să se ocupe de designul a ceva, orice o fi fiind acesta, el sosește pur și simplu și își face numărul, care nu are nici cea mai mică legătură cu nimic.
Dar spui că există și anumite locuri dizidente. Aceasta înseamnă că undeva stă și veghează un director de circ mai special?
Exact, el execută un număr de circ mai critic – spre exemplu, protestează împotriva exploatării panterelor.
Aceste circuri speciale, trăiesc și ele din anumite finanțări municipale? Cu toții mizează acum pe instituțiile critice, dar care e soarta acestora?
De fapt ele rămân în continuare niște circuri ambulante. Se-nchide un institut, se va deschide un altul, în altă parte. Știi, de fapt ei merg și strâng darul, iar finanțarea, de regulă, provine din douăzeci-treizeci de surse. Primești bani de la municipalități, de la stat, de la marile corporații, de la organizațiile care se ocupă cu una ori cu alta. Am fost nu demult la Los Angeles, iar acolo aveau un program de muzică clasică, sponsorizat de către departamentul oncologic al unui anumit institut de ginecologie. Dar Mozart rămâne Mozart, iar oncologia, oncologie. Însă dacă stai să-i asculți pe sponsori, între cele două instanțe există o legătură mult mai strânsă. Pe când între acestea, există o zonă care nu se intersectează. Mi se pare că în Rusia, oamenii gândesc despre ceva ca trebuind să aibă neapărat legătură cu altceva. Pe când aici, în Occident, banii sunt alocați pentru ca ceva să aibă loc, iar acel ceva chiar are loc, dar această relație nu are neapărat un caracter semnificativ ce ţine de conţinut.
Sugerezi, cu alte cuvinte, că muzeele din viitorul apropiat vor intra pe mâna colecționarilor privați, pe când instituțiile critice se vor păstra și pe mai departe?
Acest sistem nu va dispărea, în schimb, cumva, se va produce o schimbare. Înțelegi, problema în Vest e că acolo există două tipuri de fapte: faptele rele (să câștigi bani) și faptele bune (să-i ajuți pe alții, care nu au nimic). Prin urmare, a da bani pentru artă e un lucru înțeles din ce în ce mai puțin ca o faptă bună. Dacă dai bani pentru tratamentul copiilor infectați cu HIV din Africa de Sud, aceasta, înțelegem cu toții, e o faptă bună, și absolut nimeni nu va protesta. Însă dacă dai bani pentru producția artei, se creează un soi de impresie ambivalentă, pentru că datorită acestor bani artistul va câștiga și mai mult, îi va crește cota și, în genere, va avea o situație. Iată de ce am impresia că deşi toate aceste activități vor deține un loc al lor, statutul acestora în opinia publică e în continuă scădere; iar în acest moment, acesta a ajuns la cel mai de scăzut nivel.
Statutul mecenatului activităților artistice?
Da, pentru că nu se creează impresia că prin aceasta s-ar produce ceva bun, ceva pentru oameni. S-a creat impresia că toți banii aceștia se dau pentru promovarea anumitor artiști, iar oamenii nu simpatizează neapărat ideea asta. Dacă stăm să ne uităm cum se organizează, să zicem, un eveniment de ajutorare a copiilor din Africa, vedem acolo oameni din adevăratul câmp al culturii – cântăreți de rock, artiști faimoși, adică cei care pot trezi simpatia oamenilor. Deocamdată artiștii-intelectuali stârnesc reacții de respingere, asta ți-o pot spune sigur. Am fost la o întâlnire din cadrul unui concern german, în care s-a dezbătut chestiunea formării unei comisii care ar susține crearea unui nou fond caritabil. Iar ei au propus: tot felul de personalities de pe la TV, cântăreți de rock – OK, dar în nici un caz intelectuali sau artiști, pentru că ei bagă lumea în sperieți. Aceasta înseamnă că arta nu este interpretată de către public ca o faptă bună. Mai mult, ea este interpretată ca fiind ceva ce poate compromite o faptă bună.
Poate pentru că piața a crescut atât de mult în ultima vreme, încât arta a ajuns să fie înțeleasă pur și simplu ca un izvor de bogății pentru cei care se îndeletnicesc cu ea?
Cred că problema e în altă parte. Cred că arta trăiește cu stigmatul absenței legitimării democratice.
Da, arta e unul din puținele câmpuri nedemocratice care au mai rămas.
Da, înțelegi, în cazul politicii democratice poți afirma: atâta lume a votat pentru, atâta – împotrivă. Sau, de exemplu, Bono și-a vândut vinilul a zeci, sute de milioane de oameni, care îl iubesc și care bineînțeles că vor acorda ajutor pentru Africa, când el le-o va cere. În timp ce artistul își va vinde lucrarea pentru bani buni vreunui colecționar foarte mare sau se vor întâlni la BAK[2] vreo zece oameni, vor bea vin franțuzesc, după care vor merge într-un restaurant italian. Iată, strict vorbind, ce fac artiștii. Poate trezi asta simpatia maselor largi populare? Nu, nu poate. Dar nici despre enervare nu poate fi vorba, oamenii vor spune: lasă-i să câștige cum vor, cu toții trebuie să trăim. Dar asta nu e considerat ca fiind ceva bun, cu potențial democratic, ce poate fi folosit pentru o faptă bună.
Dar există oare posibilitatea ca artistul să meargă pe urmele lui Bono sau Cher, vânzându-și produsul în masă? Înainte, aceasta era imposibil, dar poate că astăzi ni se deschide această perspectivă?
Într-adevăr, astăzi avem în circulație Miró, Picasso, Dalí, care se vând foarte ieftin, dar nu e ca și cum oamenii i-ar considera parte integrantă din cultura lor. Atâta timp cât produsul artistic rămâne doar produs, adică un subiect oarecare, nu cred că putem vorbi de o deschidere. Cred că singurul instrument al artistului cu care poate câștiga interesul publicului democratic este să se poziționeze într-un mod care să trezească interesul ori să ocupe o poziție interesantă într-o configurație socio-politică. Dar acest lucru e din ce în ce mai puțin cu putință. Poate doar feminismul…
Adică să capteze atenția de pe o anumită poziție socială?
Da, în calitate de reprezentant al unui anumit strat social – femeile, spre exemplu, sau negrii. Și asta numai dacă arta lui comportă acest caracter reprezentativ sau este capabil să convingă oamenii ca arta lui îl posedă acest caracter, și asta numai în cazul în care el reprezintă acei oameni care într-adevăr au nevoie de ajutor. Cu toții vor înțelege că femeile trebuie sprijinite. Însă dacă, spre exemplu, va reprezenta evreii, aceasta nu va merge, și nu pentru că oamenii ar fi împotriva evreilor, ci pentru că toată lumea știe că evreii își pot purta singuri de grijă. Cât privește arta de masă, acesta e un subiect defunct, întrucât a fost acaparată de video, film, muzică rock și alte lucruri, iar aceasta nu se va schimba. Nimeni nu are nevoie de reproduceri. Dacă arta vrea să capete un statut internațional, iar oamenii să devină celebri, ea trebuie să apeleze la ceva ce nu va rămâne reprezentativ doar pentru un spațiu democratic comun.
Am înțeles. Și alternativa – să-și prezinte numerele de circ în anumite contexte locale?
Să-și facă numărul ori să-și vândă covoarele persane.
Către asta se va îndrepta și marea masă a artiștilor care apar acum în toată lumea? Unde dispare toată această masă uriașă de artiști?
Cu toții pătrund în sistemul educațional. Spre exemplu, astăzi este foarte răspândită terapia prin artă, li se predă bolnavilor arta, dar și copiilor în școli și în universități. În aceeași manieră a fost înghițit întregul potențial al literaturii, prin creative writing. La drept vorbind, nu cred că există astăzi vreun scriitor care să nu fi predat și să nu fi primit bani din creative writing. Și sunt convins că în curând nu va mai exista nici un artist care să nu fi primit bani din predarea artei.
Poate nu toți artiștii profesioniști, ci doar aceia de duminică?
Da, dar și cei profesioniști. Chiar dacă rolul artei în sine este în continuă cădere, necesitatea pentru design, amenajări interioare, alegerea mobilei și vestimentației este în creștere. Unul din impulsurile care m-au determinat serios să mă apuc de filozofie a fost o frază dintr-un discurs de-al lui Brejnev de pe la începutul anilor ’70. El spunea: „E timpul, tovarăși, să ne ridicăm la nivelul zilei de astăzi”. A trăi clipa de față ca pe ceva ce-ți lipsește și din care nu faci parte, trebuie spus, e în genere caracteristic pentru cultura contemporană. Cultura contemporană consideră contemporaneitatea ca fiind acel spațiu și timp din care ea nu face parte. Timpurile în care trăiesc eu nu-mi aparțin, ele aparțin modei, nu știu căror trenduri ș.a.m.d. Strict vorbind, oamenii sunt interesați în permanență din ce sunt alcătuite timpurile în care trăiesc. Iar acest interes pentru self-updating este extrem de ridicat. Dacă întrebi o sută de mii de oameni care merg pe la expozițiile mari, de genul Documenta sau pe la Bienale, de ce au venit la aceste expoziții, răspunsul va fi aproape unul și același: „Ne interesează contemporaneitatea”. Altfel spus, contemporaneitatea este ceva expus într-un loc anume, unde poți merge și te poți uita la ea.
Curios e că dispariția totală a trecutului și a viitorului nu a dus la identificarea cu prezentul. Dacă înainte trecutul și viitorul erau o problemă, astăzi problema a devenit prezentul. Dar acesta e un prezent străin, în care trebuie să pătrunzi ori cu care să intri în contact. Iar această operațiune totalmente mistică, de a pătrunde în propirul tău timp, ori de a sincroniza timpul tău personal cu un timp mai general, aceasta e ceea cu ce se ocupă poporul zi de zi. Oamenii dau drumul la radio şi televizor în fiecare zi, vor să se lămurească unde au ajuns și ce se întâmplă acolo unde au ajuns. Arta se dovedește a fi sau a fost în decursul unei perioade îndelungate una din sursele de informație despre aceasta. Și poate că acesta a și fost rolul ei de bază de-a lungul ultimelor trei sute de ani. Funcția centrală nu era una creativă sau critică, ci informativă – să informeze oamenii despre starea lor din prezent și despre starea lumii în care trăiesc. Și chiar de s-au îngrozit de ceea ce le-a fost arătat, ei au luat-o drept mărturie și au crezut-o pe cuvânt.
Dar mi se pare că arta a început să piardă această funcție. Oamenii au început să privească în altă parte. Înainte priveau elita și se gândeau că elita joacă un rol major. Iar acum au înțeles că elita nu joacă, de fapt, nici-un rol, rolul îl joacă restul distribuției. Ei spun: „Aha, Avatar a avut încasări uriașe în China, în Rusia, înseamnă că ăsta e locul în care am ajuns.” Iar dacă un film a încasat mult în America, iar în alte locuri mai puțin, încep să-l considere ca fiind specific american și-l privesc cu suspiciune. Altfel spus, criteriile sunt pur statistice. Numărul banilor încasați, arie de acoperire, celebritate. Gândită în acești parametri statistici – prezență, amortizare, vandabilitate – arta arată ca ceva „de la Vuitton”. Dar Vuitton nu e o sursă de informație despre ziua de astăzi. Iar Damien Hirst, poate că a fost cândva o astfel de sursă de informație, dar acum, din câte se pare, nu mai e. Nu-mi provoacă sentimentul că din lucrările lui aș putea înțelege unde trăiesc și pe ce lume trăiesc.
Dar ce spui despre celelalte spații nedemocratice, precum structurile academice, universitățile? Crezi că au șanse să înflorească acum?
Academia are șanse să înflorească întrucât ea se bazează pe ficțiunea obiectivității evaluării cunoștințelor tale. Astăzi, atenția oamenilor care se ocupă cu arta e concentrată pe problema dacă arta este o formă de cunoaștere, iar dacă este, atunci care e și în ce constă această cunoaștere? Pentru că atunci când posezi cunoașterea, iar această cunoaștere poate fi descrisă și calificată, măsurată și fixată, rezultă că ai la dispoziție un anumit criteriu obiectiv. Academia e construită pe același principiu, precum sportul. Nu toată lumea poate alerga o sută de metri viteză, dar cu toții pot înțelege după ce criterii se stabilesc învingătorii. Problema constă în faptul că nimeni nu știe după ce criterii se stabilește câștigătorul la proba de viteză în artă și de aceea arta e văzută ca o sferă mafiotă nedemocratică, pe când academia, nu. Chiar și atunci când e coruptă, se consideră din start că a fost coruptă printr-o faptă bună. Iar arta e considerată coruptă de la bun început. De aceea, toți sunt preocupați acum să explice faptul că arta poate deveni o formă de cunoaștere. Dacă o considerăm formă de cunoaștere, atunci vom putea să o introducem în universități ca disciplină, putem inaugura masterate și doctorate în artă, adică putem introduce arta în mecanismul de producție al culturii.
Tu nu vorbești acum despre cultural studies și, cu atât mai puțin, de istoria artei, ci anume despre practica artei în interiorul lumii academice?
Da, nu despre cunoașterea artei, ci despre arta însăși, ca formă de cunoaștere. Artiștii se duc să predea în academii, în universități, susținând că posedă o cunoaștere anume.
Adică acolo ei se pot simți utili societății și cetățenilor, a căror competență poate fi evaluată?
Da, dar în ce constă această cunoaștere? Chiar dacă toți înțeleg instinctiv că la un moment dat poate apărea și consensul asupra acestei chestiuni. Momentan nu știm foarte clar care este acest consens, dar în viitorul apropiat, consensul, a cărui formă de cunoaștere este arta, va fi dezvăluit, iar aceasta va fi reintegrată în sistemul academic în calitate de cunoaștere.
Încotro se îndreaptă istoria artei în acest moment?
Istoricii artei sunt extrem de tulburați și își fac griji din acest motiv, pentru că pierd obiectul de studiu. Mai înainte, istoria artei se preda după modelul botanicii. Dar când plantele încep să dezbată și să discute ele însele, rolul istoricului artei devine ambiguu, cu atât mai mult cu cât istoria artei, cum știm cu toții, se află în criză. Așa au înțeles cu toții că singura salvare de la această criză e să se conecteze la contemporaneitate.
Dimpotrivă, se pot ocupa de cei care au murit deja, cum ar fi Leonardo da Vinci.
Asta nu mai interesează pe nimeni, să te ocupi de cei care au murit deja sau care nu s-au născut încă. Toți sunt interesați de ei înșiși și de prezent. Din acest motiv, 90% din dizertații și alte cercetări ale tinerilor istorici ai artei sunt exclusiv despre arta contemporană.
Un artist afirmă că el posedă niște competențe pe care alții nu le au. Ce poate fi oare? Spre exemplu, poate fi vorba de calitatea travaliului său cu mediile (film, fotografie), adică măiestrie, în sensul clasic al cuvântului. Sau un alt artist afirmă că posedă posibilitatea criticii reprezentării, ceilalți văd că de reprezentat, a reprezentat el ceva acolo, dar nu înțeleg nimic, pentru că nu sunt în stare să critice. Critica reprezentării trebuie să aibă măcar o legătură cu ceea ce se reprezintă: dacă vezi că e reprezentat un elefant, trebuie să cunoști elefantul ăla, ca să poți spune dacă a fost reprezentat corect sau nu. Însă dacă te ocupi de critica reprezentării elefantului ca reprezentare în genere (independent de ceea ce este un elefant), asta produce o impresie oarecum ciudată. Iar dacă știi ce este un elefant, înseamnă că ești biolog. Iată de ce am o problemă cu această critică a reprezentării ca domeniu al cunoașterii.
Pe scurt spus, în ce constă sfera de competențe a artei ca artă? E o sferă neclară, dar de care trebuie să ne ocupăm, pentru că experiența a arătat că dacă ne vom ocupa cu aceasta, răspunsul va apărea. Știm că religia s-a transformat în teologie academică, cultura – în cultural studies, literatura – în creative writing, acum a venit rândul artei.
Iar oamenii aceștia vor fi unii și aceiași, adică cei care vor preda în universități și, în același timp își vor face „numerele de circ”, adică instalațiile din diferite orașe?
Da, aceiași. Singurii care vor fi excluși, care vor sta deoparte, sunt înfloritorii fabricanți de covoare scumpe. Se va considera că ei nu posedă nici-un fel de cunoaștere. Că de la ei cumpără numai idioții și că ei înșiși sunt niște idioți. Iar posesorul cunoașterii va fi cel care funcționează într-un sistem universitar, pe bani puțini, ce-i drept, dar care în schimb, știe multe și e legitimat social.
Și cine vor fi vedetele media? Căci media încearcă activ să transforme artiștii în vedete, însă momentan nu îi reușește.
Nimeni. Dacă intri în sistemul academic, atunci povestea relației academiei cu media s-a încheiat, dar asta e o problemă dureroasă pentru toți, indiferent dacă ești teolog, filozof sau artist. Fie lucrezi într-o universitate, fie intri în media. Pentru că media nu este interesată în principiu de lumea academică, iar această lume – acum, mai puțin ca înainte – nu se prea dă în vânt după media.
Dar s-a dovedit că studenții își apreciază dascălii în funcție de celebritatea lor mediatică. Ei trag concluzii googălind numele profesorului. Altfel, nu poți avea nici o influență asupra audienței. Poți primi un loc în sistemul academic și trăi liniștit din banii aceia și, în principiu, dacă ești suficient de cool și ignori în genere tâmpenia, nimeni nu-ți va spune nimic, nici măcar studenții tăi. Însă dacă ești un om căruia îi pasă și îți dorești cu adevărat să stabilești un contact cu studenții tăi, trebuie să ai în vedere faptul că celebritatea ta mediatică este din punctul lor de vedere singurul criteriu de evaluare. În consecință, lumea academică a început să-și facă griji și să se gândească la o modalitate de a obține această celebritate mediatică. A încercat Žižek, dar mai sunt și alții care au încercat.
Timpul va arăta dacă au avut succes. Până una-alta, cred, nici unul din ei nu are un sentiment limpede, nici al succesului, dar nici al insuccesului. Există doar sentimentul că e un experiment care nu se știe cum se va încheia. În ce mă privește, înclin să fiu sceptic. Mass-media aleargă după reprezentativitate. În timp ce omul universitar educat, evident, e nereprezentativ, el se adresează unei minorități a populației. Așa că valoarea lui mediatică, prin definiție, nu poate fi prea ridicată.
Traducere de Igor Mocanu
[1] „Discuția a avut loc în primăvara acestui an [2010]”, n. r. OpenSpace.ru.
[2] Basis voor actuele kunst.
f amuzant interviul…
citeva kestii:
1 ‘Momentan, întreaga lume există pe o bază turistică ori semituristică.’ =
2 ‘Strict vorbind, un om care are un nume este invitat să-și facă „numărul”.’ – da, vezi greenaway; acum avea o expozitie la armory, in ny – cva cu ‘reconstructia digitala’ a ‘cinei celei de taina’ a lui leonardo
3 ‘Dar spui că există și anumite locuri dizidente. Aceasta înseamnă că undeva stă și veghează un director de circ mai special? – Exact, el execută un număr de circ mai critic – spre exemplu, protestează împotriva exploatării panterelor.’ – hihi
4 ‘în nici un caz intelectuali sau artiști, pentru că ei bagă lumea în sperieți. Aceasta înseamnă că arta nu este interpretată de către public ca o faptă bună. Mai mult, ea este interpretată ca fiind ceva ce poate compromite o faptă bună.’ – hihi bis; mai clar nici k se poate
5 ‘arta e unul din puținele câmpuri nedemocratice care au mai rămas.’ – cind am sustinut fix aceeasi idee acu vreo 10 ani, in dilema, mi-au sarit in cap toti stingistii… tot e bine k le-a venit mintea la cap pina la urma
6 ‘astăzi avem în circulație Miró, Picasso, Dalí, care se vând foarte ieftin…’ – exCUSE me?! poate reproducerile ‘se vind ieftin’, originalele – niet!
una peste alta, concluzia ar fi k situatia e albastra SI in lumea artei contemporane… dar asta stiam dja
Referitor la punctul 6, la reproduceri se referea, de fapt la mijlocul de distributie in masa, nici mie nu mi-a fost prea clar. Din doua una, oricum, ori se refera la opera de arta in epoca reproductibilitatii digitale ori la faptul ca orice Vuitton poate sa-i traga un Dali la el in sufragerie (v. cazul Nastase-Zambaccian), dar ambiguitatea e cu atit mai frumoasa
Pe mine m-a amuzat asta: “Asta nu mai interesează pe nimeni, să te ocupi de cei care au murit deja sau care nu s-au născut încă.”. Bine, daca e sa-i cautam nod in papura lui Groys, ar fi multe de deiscutat la capitolul cunoasterea prin arta. E o discutie mult mai veche decit secolul asta, de la Fiedler, Riegl incoace. Benjamin ii avea in cap cind a dat-o pe aia cu “Opera de arta in epoca…”. Am si scris despre asta aici: http://mocanu.cartier.md/note-pentru-o-pragmatica-a-cunoasterii-vizuale-ii-1552.html
Iar criticii de film ar trebui sa aiba un cuvint greu de spus aici…
pai sa-l aiba, greu – dupa puteri -, eu nu ma mai ocup cu ac. kestiune…
Poate nu se mai numeste asa, critica de film, si nu traiesti pe bani din asta, dar de ocupat, te ocupi.
Probabil ca se referea la gravuri – sint reproductibile prin definitie, n-au “original”, se vind foarte bine, sint destul de ieftine etc. Oricum, ca de fiecare data, Groys e la inaltime.
moreau, ca in…?
on le pense, oui… ‘educatif’ et ‘sentimental’
Eu cu 6 al tau am ceva. Gravuri de-ale lui Picasso se vand foarte ieftin. Oricine poate sa-si permita in Occident si au intrat fireste si in Romania. E adevarat ca avand o doza de “serie” gravura se apropie destul de mult de reproducere insa totusi nu e acelasi lucru
Pingback: „Arta trăiește cu stigmatul absenței legitimării democratice” « Igor Mocanu
e cam varza interviul asta, incepind cu titlul: „Arta trăiește cu stigmatul absenței legitimării democratice”.
problema e ca buna parte din arta contemporana a trecut din registrul vizual in cel al textului scris, a devenit vorbarie in loc de imagine. majoritatea lucrarilor de arta contemporana au nevoie de explicatii lungi, de complicatii filozofice intortocheate ca sa… justifice finantarea!! in lipsa de impact vizual, se explica conceptele. sau unii “filozofi” iau piinea de la gura artistilor pentru ca sint mai abili in explicatii scrise.
asta e problema, de fapt, finantarea artei contemporane din bani publici, de multe ori pe criterii clientelare. e absolut regretabil ca exista probleme sociale grave, dar sa se taie finantarile pentru arta pina la ultima centima, nu rezolva nimic, pina la urma. dimpotriva.
Pai, exact asta spune si Groys, dar nu numai asta, el merge mai departe si spune ca exista riscul ca povestea asta sa fie institutionalizata academic…
exista invatamint de arta la nivel academic, corect?
atunci de ce majoritatea celor care scriu despre arta contemporana vin din alte zone academice (litere, filozofie etc)?
oare acele domenii au inceput sa piarda teren sau sa nu mai aiba obiect de activitate?
eu cred mai degraba ca respectivii “scriitori” n-au gasit de lucru pe bani sau cred ca piinea de curator sau de critic e mai “alba” si deturneaza arta vizuala in texte “conceptuale”…
eu sper ca situatia asta nu va fi institutionalizata academic…
sigur, era nevoie – si e din ce in ce mai acut nevoie – de primenire, de evolutie in arta. dar cred ca treaba asta trebuie sa se intimple vizual. timpul va cerne fluxul asta inutil de “cuvinte incrucisate” si va ramine valoarea la suprafata. legitimata… academic si pe urma democratic!
Si de ce ar fi asta un “risc”? Daca asa merg lucrurile… academia nu este o institutie prescriptiva (sau nu ar trebui sa fie), ci una descriptiva. Avangarda a murit demult…
Pentru ca impactul cel mai mare ila are… “Avatar”. Groys vede clar asta. Care alt artist mai are impact mai mare? Pentru cei ce n-au lucrat in publicitate s-ar putea sa nu fie relevanta intrebarea. Dar cand stii ca la o imagine se lucreaza pe banda rulanta, ca se fac studii de piata, ca psihologi, ca PR-isti etc ne dam seama ca avem o confruntare intre instinctul spontan al unui artist zbanghiu cu o industrie. Zbanghiul n-are nici o sansa. Productia consumista il bate net. Si atunci ce iti ramane este o razvratire nostalgica fata de cultura imaginii traditionale, o incercare de a vedea dincolo de acest produs final.
Eu as spune nu ca filosofii au uzurpat painea artistilor cat mai ales ca vizualul a trecut de faza instinctuala si a ajuns la cea intelectuala.
n-am inteles, de ce trebuie arta sa fie democratica?
e publicitatea mai ok?
si ce e rau in faptul ca lucrarile unui artist sint cumparate de colectionari bogati?
sau hai sa o luam altfel: leana de pe tractor trebuie sa aprobe ce fac eu ca artist?
ce facem daca leana de pe tractor are alte viziuni decit geta de la apaca? sa nu mai zic de gelu de la aprozar…
Je trouve les idées de Groys sur la démocratie dans et de l’art, à la fois banales et démagogiques… Depuis quand l’art dans la modernité (hormis les oeuvres réalisées pour les églises, à l’époque lieux populaires par excellence) est-il orienté par une pensée démocratique! Les artistes que nous admirons comme les maîtres de telle ou telle époque ont réalisé leurs oeuvres grâce à de riches collectionneurs, des rois, des princes, des aristocrates, plus tard de riches bourgeois… même à partir du milieu du XIXe , les contestataires de l’art pompier, Manet, Courbet, les impressionnistes, les postimpressionnistes, Gauguin, Cézanne, dussent-ils être proches des socialistes comme Courbet de travaillaient pas démocratiquement… lisant Groys, je repensais à cette parole d’un exceptionnel musicien, inventeur du dodécaphonisme, Schönberg,”si c’est de l’art ce n’est pas pour tous, si c’est pour tous ce n’est pas de l’art”, car l’art démocratique c’est le spectacle de la marchandise, y compris de la marchandise culturelle, cela a pour nom la publicité (avant la réclame)…
L’art, le grand art a toujours été celui d’une élite, des artistes entre eux (portraits et cadeaux réciproques) et de leurs mécènes, même pour le cinéma expérimental, l’Âge d’or de Bunuel et Dali, financé par le couple de Noailles… mais malgré le fait que Bunuel (et non Dali) était marxiste (toute sa vie), l’Âge d’or n’est pas ni film démocratique ni un film qui se comprend dans l’immédiateté de son spectacle… Il semble Groys soit pris au piège des discours de démocratouille et droit-de-l’hommisme contemporains… Il faut que tout soit démocratique, et dans un monde se réalisant dans la seule forme-substance-marchandise, la démocratie alors se résume à ce que dit Groys (des produits assurant le plus grand profit)… mais alors il faut assumer que l’art en tant que mode de représenter spécifique n’existe plus… ou presque, sauf parmi les oeuvres achetées par les collectionneurs (et les musées qui achètent par préemption), et encore tout ce qu’ils achètent n’a pas toujours un grand intérêt, effet de mode et de spéculation, comme à la bourse ou les grands spéculateurs ne sont pas nombreux.
En revanche, l’état d’esprit des jeunes artistes totalement inscrit dans un présent éternel, sans passé ni futur, est une juste constatation, mais elle est la traduction dans ce champ d’activité de l’essence même du capitalisme postmoderne, où tout se résume à de la gestion quotidienne du profit maximum, dans leur cas du profit symbolique ouvrant du profit financier….
Pai, Groys nu spune nicaieri ca arta TREBUIE sa fie democratica, el doar constata stigmatul absentei legitimarii democratice, in comparatie cu legitimarile formelor capitalismului, ratificate pe banda de catre Putere, prin turism. Apoi, “elitismul” lui Manet, Courbet s.cl. trebuie privit din perspectiva functionarii Puterii din perioada aceea, care privea “elitist”, altfel spus, te uiti la mine elitist, iti raspund elitist. Astazi, te uiti la mine democratic, asadar ca artist, iti raspund democratic, daca pot, si nu pot. Cam asta zice Groys. Cit despre “L’Age d’Or”, filmul a fost pus sub interdictie in Franta, inca din prima saptamina de la premiera, si repus in circulatie abia in anii ’70, cind Bunuel realizase deja vreo 20 de filme. De unde legitimare emocratica? In plus, tot atunci s-a creat si Premiul “L’Age d’Or”, iar primul caruia i-a fost acordat a sot Dusan Makavejev cu… “W.R.-Misterije organizma”.
AH! interesant de vz cum o sa reactioneze colegul & amicul dlui karnoouh, ciprian siulea, la acest ‘transport’ de sputa anti-democratik…
la textul lui siulea dp criticatac am facut comentarii similare (incl. exemplul cu vicontele de noailles – eu ii adaugasem si pe printul & printesa edmond de polignac) & nu parea sa inteleaga 
acestea fiind zise, nu mi se pare k ideile lui groys ar fi ‘banale’ sau ‘demagogice’; dimpotriva: sint incomode & provocatoare. dl c.k. nu pare sa inteleaga k groys vbeste dspr & dinspre paradigma CONTEMPORANA – f diferita de aceea a ‘modernitatii’ in numele careia peroreaza dl c.k.
ps cit dspr precizarea cu schoenberg… priceless!
“precum niște cești din epoca dinastiei Tan”- nu iegzista dinastia Tan decat probabil intr.o lume sublunar-klingoniana
In rusa-i zic Tan, dar e asta http://en.wikipedia.org/wiki/Tang_Dynasty
problema artei contemporane nu e legitimarea democratica, ci legitimarea consumista.
se spune mai sus de concertele de tip “AID” ca sint fapte bune. ba, sint SI fapte bune, dar in esenta sint afaceri auto-sustenabile. ele pun in miscare o intreaga industrie – subliniez, industrie! – in care mai apar si ceva sclipiri, artisti autentici. toate aceste concerte se auto-sustin financiar, toata lumea cistiga si se face si publicitate indirecta, mai eficienta in toata harmalaia publicitara la care publicul incepe sa capete imunitate. nu e rau, e foarte bine ca se intimpla aceste concerte, dar ele sint si lucrative, nu doar fapte bune.
Lucid.
Un singur lucru am de adaugat. Anume ca statul s-a implicat sistematic in a sustine arta abia recent, in secolul al 20-lea. Arta elitista a fost sustinuta de elite politicie, religioase si financiare gen de Medici, Filip IV sau Guggenheim . Acropolele atenian nu se poate face fara o usoara dictatura in democratia de pe timpul lui Pericle. Fara autoritatea lui Pericle nu mai facea el Fidias grozaviile alea. De aceea a si fost pus sub acuzare de catre “popor” odata cu Pericle.
Statul nu poate sustine decat arta traditionala in care toata lumea crede, respectiv arta bisericeasca si arta populara/pop-comerciala. Ori astea sunt deja manierisme fata de care arta revolutionara se revolta.
mai multe am zis pe blogul meu aici http://gabrielbaldovin.blogspot.com/2010/12/comment-la-recentul-interviu-al-lui.html
crek groys atinge, in treacat, o probl f spinoasa a culturii in epok reproducerii sale mecanic-consumist-democratice: aceea a marginalizarii inovatiei (sau experimentului) in arta…
e ceea ce am numit, cu o butada, dreptul de a alege ce aleg si ceilalti
dk intrebi massele ceea ce vor, raspunsurile vor fi o insiruire previzibila de arta traditionalista, fetisista, comoda & consensuala. prin ‘vot democratic’, NICIUNUL dintre titlurile acestea de filme esentiale & emblematice ale cinema-ului n-ar fi vz lumina proiectorului: ‘citizen kane’, ‘la terra trema’, ‘roma citta aperta’, ‘ordet’, ‘fragii salbatici’, ‘vertigo’, ‘aventura/noaptea/eclipsa’, ‘la dolce vita’, ’8 1/2′, ‘hiroshima mon amour’, ‘anul trecut la marienbad’, ‘a bout de souffle’, ‘le mepris’, ‘pierrot le fou’, ‘persona’, ‘teorema’, ‘blow-up’, ‘andrei rubliov’, ‘solaris’, ‘calauza’, ‘conversatia’, ‘taxi driver’, ‘blue velvet’ – & lista, va asigur, este ff lunga
De acord. Tocmai aici este, cred, esența interviului, așa-zisa legitimare democratică înseamnă de fapt moartea artei. Prin asta înțelegînd creația artistică și nu producția. Creația nu poate fi legitimată democratic pentru că aici nu este vorba despre respectarea regulilor ci despre desenarea unor noi reguli, adică așa cum este înțeleasă problema de către Kant atunci cînd el spune că geniul prescrie reguli artei.
Statutul incert pe care îl are astăzi arta (arta plastică în special) este tocmai din cauza imposibilității adecvării ei la o politică de consum. Observăm cu ușurință că succesul de piață este singurul criteriu care contează astăzi. Asta înseamnă că s-a pierdut ceva din misterul de altădată, iar receptarea operei tinde să se adreseze exclusiv percepției senzoriale. Asta e cauza pentru care astăzi avem de pildă o industrie a filmului (iar ultima inovație în materie de experiență senzorială, 3D, este un argument în plus) dar nu avem una a artei, în schimb s-a creat o industrie a licitațiilor de artă pentru a compensa această lipsă.
Incitant interviul. Merită citit.
Nu sunt specialist in arta dar am si eu o nelamurire .Cum se face ca in alte epoci din istoria umanitatii cultura a putut fi atit alitista cit si inteligibila pentru popor ?? .O catedrala ,o sculptura greceasca sau o pictura renascentista toate pot fi admirate chiar si de catre cel mai sarac cu duhul membru al unei societati (chiar daca nu recepteaza toate semnificatiile obiectului privit ).De unde apare ruptura asta in arta pe care o aduce modernismul ?? De ce nu mai pot face artistii moderni opere de arta accesibile omului obisnuit ???
arta contemporana, in multe cazuri, e chiar foarte inteligibila omului obisnuit.
problema este discursul din jur, adesea prea elitist si inutil.
lucrarea de arta vizuala trebuie sa vorbeasca VIZUAL.
am uitat cine spunea “talking about music is like dancing about architecture”. e valabil si pentru arta vizuala.
draga corcodel, iti sugerez un browsing pe site-urile: bienala de la venetia (www.labiennale.org), casele de licitatii Sotheby´s (www.sothebys.com) si Christie´s (www.chriesties.com). si ar mai fi multe, foarte multe, dar astea sint (cvasi)unanim acceptate ca OK.
Nu modernismul, ci postmodernismul
sunt cel putin 2 tipuri de raspuns, imho: se poate argumenta [slab] ca arta respectiva era cumva mai aproape de “realitate” [adica de conventia epocii respective]. pare o teza cam dubioasa si greu de sustinut.
alta idee [care n'o exclude neaparat pe prima] ar fi ca modernismul [si mai ales postmodernismul] e lipsit de forta si dorinta politica necesare pt a impune noul sau limbaj artistic, care ramane amuzamentul inofensiv al unei minoritati de weirdos.
daca willem de kooning ar fi promovat pe bolta capelelor sixtine din ziua de azi [adica malluri etc] ar deveni la fel de “natural” ca michelangelo.
ha, ha, Willem de Kooning pe bolta capelelor contemporane… Tare asta! Pina la urma, ne intoarcem tot la Groys, caci pe bolta capelelor contemporane troneaza Vuitton si e greu sa-l dai jos de-acolo, caci tre’ sa ai bani, adica tre’ sa vinzi. Si cui vinzi? Pai, lui Vuitton. Sau poti dobindi votul democratic, si atunci te-ai scos. Ma rog.
“Cheia” de-democratizarii artei moderne consta in greseala artistilor de a crede ca exista un catharsis strict intelectual, lucru care-i indeparteaza de ea atat pe “ne-intelectuali” cat si pe intelectualii care vor mai mult decat sa “intzelega” aceasta arta, ori, din pacate, dincolo de “intzelegere” nu mai afli nimic, regele fiind gol.
@igor: nu, cel care a ‘alienat’ consumatorul de arta nu este post-modernismul (care e mai degraba ‘audience-friendly’), ci modernismul!
o data cu manet, sa zicem, a intervenit un decalaj intre ceea ce ‘connaisseur’-ii considerau a fi arta & gustul publicului… bun, impresionistii au fost scuipati la vremea respectiva dar, cu timpul, au inceput sa fie acceptati & kiar admirati; intrebarea este dk ac. lucru se va intimpla si cu cubismul, expresionismul, abstractionismul etc, si in cit timp
ps ‘ruperea’ de public a intervenit (si) pt k artistii s-au concentrat pe dialogul formal cu operele veki – ceea ce, zic eu, e normal sa se intimple in decursul evolutiei unei arte -, dar si pt k publicul, spre deosebire de artisti, este ‘multumit’ cu operele veki, nu simte nevoia unui ‘updating’ formal. pe scurt spus: artistul devine tot mai auto-reflexiv, in timp ce publicul nu: este mereu acelasi
pai, la tzoale, amenajari interioare etc se tot updateaza publicul asta. parte si din cauza ca apar noi tehnologii, parte si din cauza dezvoltarii comunicarii (din care mare parte e publicitate!). de ce nu s-ar updata publicul si la arta?
cred ca istoria cinematografiei poate fi o paralela buna. io nu sint specialist deloc, dar am sa dau niste exemple asa, ca din public:
- fratii marx
- goana dupa aur
- cintind in ploaie
- roma (de fellini)
- anul trecut la marienbad
- femeia nisipurilor
- nunta de piatra
- le grand bleu
- who framed roger rabbit?
- matrix
- avatar
- hable con ella
- berlin, alexanderplatz (parca 13 parti are asta)
- legaturi periculoase
nu stiu daka e clar ce vreau eu sa zic aici. ideea ar fi ca majoritatea sint filme de exceptie, cel putin pentru momentul cind au fost create (kiar si avatar, strict tehnic vorbind). unele, insa, sint f greu de digerat.
cam asa e si cu arta contemporana. alex, poate ma ajuti/luminezi un pic. merci!
mitzi,
in lista aia, unele sint filme clasice din ‘the golden age of hollywood’ (marx bros, goana dupa aur, cintind in ploaie), altele sint filme comerciale (avatar, matrix, roger rabbit, le grand bleu), altele sint titluri-keie ale modernitatii cinematografice (roma lui fellini, anul trecut la marienbad), unele sint ecranizari (leg. periculoase, berlin alexanderplatz, nunta de piatra, femeia nisipurilor), iar unul este un film f bine primit al unui maestru postmodern (hable con ella)…
deci lista e f amestecata – k si receptarea ac. filme
ACCEPTAT, ADMIRAT, INTZELES – sunt lucruri extrem de diferite. Mie, de exemplu, Kandinsky-abstractzionistul nu-mi spunea nimic, dar in mai 2009 am vazut la Pompidou o mare retrospectiva unde erau prezentate si tablorile “rusesti” – aproape figurative, cu biserici colorate si zapada. Vazandu-i evolutzia pe peretzi pot spune ca l-am intzeles, dar de admirat nici vorba. De acceptat, nu se pune problema daca gandesti “liberal”. Bref, “vina” nu e a publicului larg, ci a artistului modern care vrea sa se defineasca IN RAPORT (de cele mai multe ori IMPOTRIVA) de predesori, caci nu-i potzi pretinde “amatorului” de arta sa parcurga o intreaga pinacoteca plus propria-tzi creatzie anterioara ca sa te “intzeleaga”. Si tot la catharsis ajungem…..
Cind am zis modernism, ma gindeam, de fapt, la avangarda. Dar, vorba lui Lyotard, cu avangarda-i altceva, ca sa fii modern, trebuie sa fi fost mai intii postmodern…
@Igor,
De fapt postmodern în ciuda de uzaj pe care am facut de acest cuvint, ramîne numai modern… adica arta modernà versiunea postmodernà este pecetatà de fondalul modernitati care bîntuieste peste tot: nihilismul…
Postmodern este numai o hypostasà onticà a modernismului…careia basa este esenta nihilistà a modernitati…
arta abstracta nu e facuta k sa fie ‘inteleasa’ (k nu e cine stie ce sharada sau teoria relativitatii), ci – k toate celelalte lucruri care sint arta – sa fie SIMTITA.
parerea mea e k, dimpotriva, cinva care NU a vz arta figurativa este mai disponibil sa simta arta abstracta – tocmai pt k nu are un referent care-i ‘ecraneaza/blureaza’ perceptia…
sigur k situatia ideala e aceea in care amatorul de arta va fi vz tot ce s-a facut anterior & e in stare sa ‘inteleaga’ evolutia artei respective – sau a artistului. probl e k unii incremenesc intr-un gen (de ex. figurativismul) pt k acela are referentul imediat & imediat-identificabil.
dar probl. majora (& irezolvabila) este, intr-adevar, contratimpul dintre public & artist: artistul creeaza intr-un fel de ‘bula’ cumva autista, interesat doar de dialogul formal cu arta precedenta sau cu confratii lui contemporani, in timp ce publicul n-are nicio treaba cu ac. ‘finetzuri’.
dar ‘vina’ este tot a publicului – pt k nu e destul de curios & de disponibil… ramine blokat intr-o ANUMITA forma de arta, refuzind tot ce i se pare k ‘deviaza de la subiect’. adik vrea un fel de fast food dja stiut – & available worldwide – in loc sa incerce sa experimenteze ‘ethnic (sau ‘nouvelle’) cuisine’
Pentru a recepta arta adevărată trebuie să intri în starea artistului care a scos-o la lumină. Mie, personal, mi se întîmplă un lucru ciudat: reacţionez doar la anumiţi artişti, pe cînd la alţii, nu, deşi au folosit aceeaşi “cheie”. Nu mă pot ataşa de o anumită manieră. Sunt un “uşuratic”…
”White Noise ” -Don DeLillo :
“No one sees the barn,” he said finally
A long silence followed.
“Once you’ve seen the signs about the barn, it becomes impossible to see
the barn.”
He fell silent once more. People with cameras left the elevated site, repla
ced at once by others.
“We’re not here to capture an image, we’re here to maintain one. Every p
hotograph reinforces the aura. Can you feel it, Jack? An accumulation of nam
eless energies.”
There was an extended silence. The man in the booth sold postcards and s
lides.
“Being here is a kind of spiritual surrender. We see only what the others
see. The thousands who were here in the past, those who will come in the fut
ure. We’ve agreed to be part of a collective perception. This literally color
s our vision. A religious experience in a way, like all tourism.”
Another silence ensued.
“They are taking pictures of taking pictures,” he said.
He did not speak for a while. We listened to the incessant clicking of shut
ter release buttons, the rustling crank of levers that advanced the film.
“What was the barn like before it was photographed?” he said. “What did
it look like, how was it different from other barns, how was it similar to o
ther barns? We can’t answer these questions because we’ve read the. signs, s
een the people snapping the pictures. We can’t get outside the aura. We’re p
art of the aura. We’re here, we’re now.”
He seemed immensely pleased by this
hihi, right
delillo ‘le are’, e dintre f putinii care pot sa ‘dramatizeze’ (k aici, in dialoguri) kestii f teoretice – & (a recunoscut-o) e unul dintre scriitorii f influentati de cinema (antonioni, godard etc)
sigur, se poate distinge intre “the work of art” asa cum o percepe creatorul ei [ca termen final al unei evolutii personale, ca "raspuns" la niste probleme puse de predecesori etc], intre the work of art asa cum o percep the happy few [sau the happy freaks, cum ii considera majoritatea] care alcatuiesc elita artistica in momentul respectiv, si the work of art asa cum o percepe majoritatea non-artistica.
dar distinctiile astea au existat intotdeauna, la greci ca si la el greco, la klimt [culmea: cel mai bine vandut pictor ever.. tocmai el] ca si la brian eno.
mi se pare totusi dificil de demonstrat ca, undeva prin secolul 19, arta s’ar fi autoexilat intr’un turn de fildes. de acord, DUPA ce a fost exilata ea s’a adaptat imediat la noua situatie, si azi e un pudel castrat. dar aceasta situatie are, imho, cauze mai ales social-politice.
in fine, n’am inteles ideea cu “catharsis-ul strict intelectual”. adica nu mi’e clar in ce sens se foloseste “intelectual” in acest context. arta nu e neaparat intelectuala, dar e “spirituala”. asta ar fi domeniul ei legitim, “jocul” ei care poate furniza, cand e bine jucat, senzatii vag inrudite cu mistica.
In fond, catharsisul se reduce la “imi place”. Poate fi si senzorial – “culoarea asta imi bucura ochii”, dar si intelectual – imi “place” cum a transfigurat geometric un “cubist” o realitate. Diferentza este ca in al doilea caz intervine si GANDIREA.
nu arta, sarak, ‘s-a izolat intr-un turn de fildes’ – mai ales k manet (care mi se pare ‘the turning point’ in pictura) n-a vrut decit sa fie cit mai realist… -, ci publicul a izolat-o acolo! mai intii (cum ziceam) rizind de impresionisti, apoi pierzind de tot pariul cu arta moderna odata cu cubistii & avangarda… rolul fundamental in afirmarea acestor curente (incl. in muzik & literatura – stravinski, joyce etc) apartine (tbuie spus asta!) elitelor cu bani
o parafrază (un comentariu difuz) după George Carlin:
There’s nothing wrong with art. The art is fine. The people are fucked.
@als: nu va contrazic, e posibil sa fi existat o asemenea sofisticare si rarefiere a produsului artistic incepand cu sec 19. dar mi se pare c’a fost si un curent invers, de marginalizare a artei ["nu e considerata ca fiind ceva bun, cu potențial democratic, ce poate fi folosit pentru o faptă bună" - citim in textul de mai sus] in campul social. in fond, nimeni nu mai “asteapta” de la arta nimic, totul “se stie” deja. arta e amuzament, sau cel mult munitie pt vreo “fapta buna”.
chestia care ma face mai sceptic apropos de incapacitatea publicului de’a gusta arta moderna, e simpla observatie ca exista pustime de 16-20 de ani receptiva la aproape orice gen de muzica sau pictura sau wha’ever, oricat de “experimentale”. si aceiasi pusti [care nu sunt neaparat mai inteligenti decat media, ci doar expusi altor influente] nu tolereaza [adica fac misto de] produse culturale mainstream, gen paunescu sau iris etc.
@lucid: mi se pare totusi reductiva transarea artei in senzoriala si intelectuala. de acord, ambele orientari sunt prezenta in arta [in efectul ei] dar mai degraba o subintind [o sustin] decat o explica.
@murdoc: ‘exista pustime de 16-20 de ani receptiva la aproape orice gen de muzica sau pictura sau wha’ever, oricat de “experimentale”’ – asta se poate numi si altfel: atractia ‘nishei’ k marcator de ‘status’ (unii sint ‘experimentali’ asa cum altii sint emo
), curiozitate imprastiata (‘anything goes’ with a difference), lipsa de discernamint (aceiasi pusti probabil k nu cunosc /& nici nu vor/ arta canonik, deci ‘alegerea’ lor e strategik & superficiala), spirit de fronda, epater le bourgeois de papa etc 