Tempo scaduto?

Storytelling sau ceva care să placă la toată lumea

Passolini spunea că în Italia curajul de a spune adevărul și practica politicii sunt două lucruri ireconciliabile. Ei bine, postmodernismul sau neoliberalismul pe înțelesul copiilor democrației contemporane a produs un tip de scriitură și comunicare politică pe măsura contradicției sociale și a crizei economice pe care trebuia sa o ascundă – storytellingul. În Italia lui Renzi, în ultimii ani, s-au tot spus povești de adormit realități sociale descurajatoare pentru șomerii tineri și de lungă durată italieni, performanță economică suboptimă, pensionari precari, mici întreprinzători amenințați de faliment, muncitori pauperi, sărăcie meridională absolută, etc. Duminică, Renzi – liderul decizionismului politic și al unui optimism pentru mase deficitar în raport bunul simț rațional pesimist – pare să se fi dat cu capul de realitatea materială, a cărui vot negativ a fost prea repede și parțial nedrept interpretat drept tipică derivă populistă de dreapta. Spre deosebire de Brexit sau Trumpism, italienii au spus Nu unui premier pe care nu l-au votat ca să schimbe constituția, a cărui reforme asupra codului muncii, sănătății sau educației nu au răspuns nevoilor reale celor afectați de precaritatea structurală aferentă acestor sectoare, ci aceștia s-au văzut, pe deasupra, și în postura de a prelua responsabilitatea socială pentru un soi de disciplină productivă neoliberală care în nici un fel nu le poate servi propriilor interese. Liderul centrului dreapta, că al stângii nu a fost niciodată, a văzut centrul dezintegrându-se în fața ochilor, cum de altfel era și de așteptat. În era extremei polarizări sociale, politicile de centru nu pot decât eșua, mai ales dacă în cursa pentru stabilitate și profitabilitate economică, centrismul politic – vândut națiunii drept rațiune de stat neoliberal – mai îngroapă și statul social de dragul unei minorități pentru care capitalismul chiar funcționează. Renzi a fost și rămâne omul băncilor, al intereselor marilor industrii, al clasei medii-superioare care și-a făcut câteva selfieuri cu poporul și a tot făcut politică pe sistem de conferințe TED EX explicând la tablă și pe facebook reforme unor alumni mai puțin luminați decât propria-i echipă de comunicare. A jucat cartea apărării interesului italian la UE, s-a înveșmântat în mărcile de succes ale Italiei și a promis națiunii un post berlusconism pe care nu l-a livrat niciodată, mai ales că în parlament și la senat guvernează în fapt cu dreapta, cu Denis Verdini (membru al ALA), după celebrul pact de la Nazareno pe care l-a încheiat chiar cu Berlusconi însuși.

Mantra renzismului a fost celebra rottamazione adică transformarea și înlocuirea vechilor cadre ale PD-ului cu figuri și idei noi. În fapt, această transformare a luat forma unei reglări de conturi între Renzi și toată stânga democrată (a cărei bază socială a și dezertat la urne PD-ul îngroșând rândurile susținătorilor M5S sau ale altor noi mișcări politice de stânga). Bersani, Fassina, Speranza, Cuperlo, Civati au simțit pe propria piele avântul renzian când s-au trezit marginali în propriul partid, în timp ce mulți dintre locotenenții lor mai tineri i-au părăsit pentru un post în carul învingătorului. Problema majoră a fost că acest car al învingătorului ședea de-a dreapta propriului electorat, pe care l-a și abandonat, sperând într-un soi de deus ex machina de partid care ar scoate voturi din piatră seacă cu ajutorul unei prese complice și a unui sector de afaceri bine răsplătit. În trei ani PD a devenit PDRenzi, iar înfângerea de duminică, deși asumată individual de Renzi are toate șansele să afecteze destinul unui partid care și-a legat identitatea politică de ebetele florentin, simbol al neoliberalismului italian post-criză.

Cea mai bună apărare e atacul

Italia a respins – votând în proporție de 60% NU – propunerile de modificare a constituției propuse de guvernul Renzi. Premierul italian a personalizat acest referendum, jucându-și guvernul, mandatul și fragila stabilitate politică a Italiei pe votul de duminică. A pierdut, iar în seara votului și-a anunțat intenția de a demisiona din funcția de premier. A rămas prim ministru câteva zile în plus până a trecut legea bugetară pe 2017, pentru a nu periclita pactul de stabilitate încheiat cu UE și Italia. În fond, jocul de-a democrația vine doar după ce finanțele țării sunt puse în siguranță. Sunt câteva posibilități deschise de demisia lui Renzi: guvern tehnocrat interim (posibil condus de Pier Paolo Padoan – actual ministru al finanțelor și om de încredere al UE), un nou guvern PD pînă la alegerile din 2018 (care ar putea fi condus de Dario Franceschini actualul ministru al culturii), noi alegeri (iar aici ne putem aștepta la un vot în favoarea Movimento5Stele) fie anticipate, fie anul viitor. Deocamdată, mingea e în terenul președintelui republicii, Sergio Mattarella, care i-a și sugerat lui Renzi să-și amâne plecarea de la palatul Chigi până după trecerea legii bugetului. Printr-o mișcare care a surprins PD-ul, preșidenția republicii și opinia publică, Renzi pare a opta pentru un nou atac și vrea noi alegeri în februarie sau martie, nedorind să lase cartea alegerilor anticipate pe mâna lui Grillo. Cu 40% obținute în 2012 la alegerile europene, cu 40% din 2014 și cu cei 40% obținuti la referendum, Renzi vrea noi alegeri și șansa de a se reconfirma învingător. Rămâne de văzut dacă adunarea de partid va accepta o asemenea mișcare, riscantă părându-i-se până și lui Matarella, care deși prin constituție ar trebui să fie super partes, în fapt e destul de părtinitor față de destinul PD(Renzi). Cum s-a ajuns totuși aici? În ce fel votul anti-sistem și anti-castă politică italian nu e același lucru cu Brexit sau Trumpit? În ce fel e excepțională situația politică italiană și cum anume reușește totuși să nu fie decât cazul care confirmă regula post-politicii neoliberale din UE?

Nașterea cuibului magic.#Enricostaiserenno

În 2012 Renzi – pe atunci primar al Florenței – pierde primariile din PD în fața lui Pier Luigi Bersani și ține unul dintre cele mai bune discursuri din cariera sa. Acuzat de vechea gardă din PD că nu e de stânga, cu sensibilități liberal-creștine mai adaptate centrului dreapta, Renzi acceptă înfrângerea spunând ca în sfârșit a reusit să facă ceva de stânga, și anume să piardă. În 2013 au loc alegerile parlamentare, iar Bersani reușește sî obțină cam 30% dintre voturi, insuficiente pentru a alcătui un guvern, însă suficiente pentru a nu se considera înfrânt. Incapabil să formeze o coaliție de guvern împreună cu M5S sau cu dreapta, Bersani își dă demisia din postul de Secretar al PD-ului, renunțînd astfel și la orice pretenții de a fi premier, iar situația e tranșată politic de vechea vulpe politică, Giorgio Napolitano, președinte al republicii, țesător-capo de ițe la palatul Quirinale. E numit premier Enrico Letta, un fidel al lui Bersani, care face guvernul împreună cu PdL și Scelta Civica. Italia părea că intră într-o zodie de stabilitate politică tehnocrată și responsabilă. Nu a durat pactul, iar în primăvara lui 2014 Letta demisionează din funcția de premier, urmat fiind la conducerea consiliului miniștrilor de Matteo Renzi, care devenise între timp și secretar al PD-ului după ce convocase în prealabil noi primarii pe care le câștigă cu o marjă majoritară amplă. Ce se întâmplase? Deși cariera politică a lui Letta era una destul de curată, cu sensibilități politice de centru, susținere toscană moderată, bun academic, gata să plece urechea la cerințe și viziuni tehnocrato-liberale, a fost mai mereu perceput ca fiind un tip așezat în postul de premier fără ca el personal să fi câștigat alegerile, protejat mai degrabă de o indiferență populară față de propriu-i mandat (care în trena lui Mario Monti era perceput ca fiind totuși mai politic, mai italian și mai legitim decât omul băncilor și finanțelor care l-a precedat) și fără a se bucura de propriul său curent în PD. Letta a fost pentru toate părțile implicate un compromis acceptabil, însă niciodată un cal de cursă lungă, nici unul dintre aceia despre care toți puteau spune că va dura.

Pe fondul acestui calm politic, Renzi a avut timp să își readune forțele și să înceapă să își strângă o armată de fideli cu care să monteze un program politic liberal menit să ducă Italia în modernitate, să stabilizeze cea de-a doua republică, să încheie de facto epoca Berlusconi. Dată fiind situația economică dezastruoasă a Italiei, mereu pe prăpastia unui default, faliment financiar, nou scandal politic, cu o nouă forță politică gata să răstoarne orice pact de stabilitate politică – M5S, Renzi vinde partidului și țării, ideea unei noi forme de politică, a unui plan de guvernare și a unui cumul de reforme menite să aducă Italia la normalitatea vest europeană. Deși inițial tânărul florentin nu a ezitat să îl asigure pe Letta ca programul său nu reprezintă vreun pericol pentru mandatul său, twitându-i celebra frază #Enricostaiserenno (Enrico stai liniștit), câteva luni mai târziu, Toscana se bucura de victoria lui Renzi și de numirea sa în funcția de premier, în timp ce Letta își făcea bagajele pentru a redeveni simplu membru al parlamentului, pregătindu-și discret dezertarea din politică, intuind lunile și anii de fiere ce urmau să vină pentru minoritatea bersaniană, pentru stânga din PD. Putem să ni-l imaginăm pe Letta, liniștit și seren, decan al Sciences Po în Franța, un post care i se potrivește mult mai bine, lipsit fiind de protagonismul, perfidia și flerul pentru teatralitate atât de necesare unui lider politic al italiano.

Tinerețea lui Renzi și a oamenilor săi de încredere coagulați în jurul cuibului magic fiorentin Maria Elena Boschi, Marianna Madia, Nardella, Luca Lotti – pentru a da doar câteva nume, păreau să fie un garant al durabilității, iar Italia, țara senectuții masculine creștine drept criteriu decisiv pentru o carieră politică părea apusă. Simpatic, tânăr, pus pe treabă, Trudeau-ul Italiei a convins toate trusturile de presă să-i cânte complice în strună și să-i construiască consensuri, cu excepția trustului Il Fatto Quotidiano și Il Manifesto. De menționat mai e și fervoarea critică cu care De Benedetti, Scalfari, Mauro, Calabrese, Zucconi și alte fețe înalte ale celei de-a patra puteri în stat s-au întrecut și descoperit dotați în a critica orice mișcare de-a lui Bersani, pentru ca apoi să se descopere apostolii și apologenții demantelării statului social de către Renzi. Espresso, La Stampa, La Repubblica, Huffington Post au fost pro-renziane, mai catolici în neoliberalismul lor până și decât decât tânărul lor papă fiorentin. Noul părea să avanseze, iar ora reglării conturilor cu vechea gardă socialistă, comunistă, demo-creștină, sindicalistă nu era departe.

Il nuovo che avanza. Progenituri ai vechi lumi

În povestea mainstream din ultimii trei ani ai mandatului renzian, guvernul său a fost prezentat ca o gură de aer proaspăt în politica italiană, ca și când vulpoii bătrâni ar fi dat drumul fotoliilor instuționale pentru a lăsa tinerii la masa deciziilor politice. O poveste falsă și adevărată în același timp. Da, vechea gardă a lasat locul tinerilor, însă noii tineri nu erau alții decât fiicele și fii lor, noua generație din aceeași clasă financiară dominantă, același nord și același centru, aceleași interese politice și materiale, expresie a acelorlași contradicții sociale cu care ne-am obișnuit deja. Consiliul miniștrilor e compus din 9 membri provenind din Nord, 6 miniștri și un premier din zona settentrională și 1 ministru provenind din Sud. MariEle Boschi la reforme, Marianna Madia la administrație, Paolo Gentiloni la afaceri externe și cooperare, Andrea Orlando la justiție, Dario Franceschini la Cultură, Roberta Pinotti la apărare, Carlo Calenda la dezvoltare economică, Graziano Delrio la infrastructură și transporturi, Pier Carlo Padoan la economie și finanțe, Stefania Giannini la educație, conservatoarea fertility day/ vă îmbolnăviți de cancer în sud din cauza stilului de viața și nu din cauza deșeurilor toxice – Beatrice Lorenzin ministru al sănătății, Guiliano Poletti la muncă și politici sociale. Noul care a avansat se întâmplă să fie atât de legat de burghezia financiară toscană și de centrul de business al nordului, încât soarta politică a guvernului depinde mai degrabă de găsirea fondurilor pentru un bail-out de proporții pre-Maastricht pentru băncile problemă ale Italiei (Monti di Paschi di Siena, Etruria, etc) decât de voturi sau participare politică. În treacăt, fiindcă unele contingențe de familie sunt mai relevante decât altele, MariaEle Boschi a fost pusă în postura jenantă de a trebui să iasă din sală în timp ce consiliul vota decretul de salvare al băncii Etruria, tocmai pentru că fratele și tatăl ei făcuseră parte din consiliul de administrație al Etruriei, tatăl ei fiind și șef al acestui consiliu pentru câteva luni. Tot Boschi s-a ocupat și de propunerea corpului de reforme constituționale refuzate în masă de poporul italian duminică. Renzi însuși e susținut (afinități materiale și legături de familie) de sectorul bancar cu origini istorice adânci în Toscana unde Lucca, Firenze, Arezzo sunt doar câteva dintre micile orașe miracol financiar, in care bancherii și înalta burghezie pun țara la cale după slujba de duminică la care toți participă cu religiozitatea aferentă modernelor triburilor familiale italiane. Să ne înțelegem, frontul pentru Da a inclus și a beneficiat și de binecuvântarea bisericii.

Multe depindeau de reforma electorală și constituțională respinsă – menită în fond să confere o marjă largă de manevră și putere politică unui premier mai puternic, cu un senat redus aservit parlamentului, o lege electorală pe măsura PD-ului, centralizare și concentrare a puterii politice în mâna premierului și unei clici politice nominalizate de capii de partid, mai puțin control popular asupra reprezentanților și al procesului de reprezentare politică însuși – mai ales marea schemă a bail-out-ului, pentru care, dacă ar fi să îl credem pe Michael Roberts tot mai lipsesc vreo câteva sute de miliarde chiar și dacă Merkel însăși ar fi dat undă verde unei mișcări care i-ar fi pereclitat ei viitoarele alegeri. Sigur, o bună parte din datoriile acestor bănci problemă sunt deținute și de băncile campion ale Italiei, precum Unicredit, ceea ce face ca prăbușirea câtorva bănci să pună în pericol întregul sistem financiar italian, uniunea, Euro – expresie a idealismului capitalist european nesusținut în fapt de nici o instituție materială puternică. Dată fiindu-i monedei unice fragilitatea constitutivă paritară importanțe-i structurale pentru dezvoltarea capitalului (financiar) european, criza politică italiană (expresie a crize economice nerezolvate) face ca micul spot electoral al M5S cu schimbatul lirei prin piețele romane între cetățeni indignați să fie nici mai mult nici mai puțin decât un posibil preambul pentru o posibilă viitoare criză de nedepășit a proiectului european. Pentru cetățenii italieni naționalizarea datoriei private a luat și o formă destul de concretă, economiile lor bancare fiind în fond o sumă de bonduri bancare, care ar redeveni mai puțin valoroase decât hârtia pe care au fost tipărite de îndată ce bancile respective ar falimenta. Da, clasa de mijloc cu economii se ține, iar orice atentat la aceste economii dărâmă guverne, mai ales într-o țară ca Italia a cărei bogăție și stabilitate politică depinde de reproducerea acestei clase mijlocii preponderente – expresie a mediocrității de succes a performanței economice italiene din ultimele decenii. Sigur, și istoria unei bune părți a acestei clase de mijloc poate fi trasată undeva în decada opzecistă când compromisul istoric dintre muncă și capital a asigurat unei generații de muncitori liniște pentru două generații. În Nord. Mai ales în roșia Emillie Romagna a lui Bersani și în centrele industriale ale centrului. Cu Sudul e altă poveste. Și tocmai de asta, un singur ministru originar din Sud în acest guvern, un ultim prim ministru din Campania găsit cu greutate în urmă cu vreo 30 de ani – celebrul Ciriaco de Mita, demonstrează că regionalismul politic italian e doar o bombă cu ceas, un edificiu fragil aruncat deasupra a două viteze economice, două seturi de condiții materiale și sociale, două realități geopolitice. Proasta gestionare a lui Renzi a acestei diviziuni structurale a căntărit greu în votul de duminică când regiuni și centre urbane din Sud au votat în masă Nu.

Renzi și despărțirea PD-ului de stânga.

Prima sarcină a noului cabinet renzian și a echipei sale de comunicare a fost livrarea poveștii cu politica dincolo de separația dintre stânga și dreapta în accepțiunea lor clasică. Dreapta lui Renzi s-a vândut drept Noua stângă (un compromis necesar unui partid așezat asupra unei baze sociale de stânga) a unui soi de laburism blairist luminat, în care angajatorii și angajații sunt două componente egale, așezate la masa negocierilor, lucrând toți în scopul aceluiași bine comun italian și european. Tradiția sindicalistă și activismul social și politic radical trebuiau depășite, pentru a lăsa loc noii lumi noi în care suntem toți shareholderi și stakeholderi, cetățeni și membri ai societății civile cu interese care se pot armoniza perfect și pot fi reprezentate politic de o forță de coaliție de centru. Agentul rațional, întreprinzătorul economic, liberalismul științific ar fi piloni idealiști de bază ai votantului ideal renzian. În nici un fel nu s-a armonizat această narațiune cu condițiile materiale și istorice reale din Italia. Din 2009 încoace, datoria Italiei a crescut exponențial, creșterea economică abia anul acesta a depășit cu un punct reperul zero, șomajul în rândurile tinerilor rămâne la cele mai înalte cote în Europa (undeva pe la 36%), lipsa locurilor de muncă și a oportunităților economice a transformat Italia meridională într-o zonă cu o rată a migrației negative, productivitatea muncii rămâne scăzută în raport cu celelate state core ale Europei, iar sistemul financiar italian e un caz mai complicat decât cel grecesc. Întreprinderile mici și mijlocii, adevăratul fond economic italian, sunt sugrumate de taxe, birocrație, dobânzi mari pentru împrumuturile bancare și amenințate cu falimentul fiind incapabile să facă față competiției străine. Mica mare industrie italiană, adică micul mare capitalism italian a supraviețuit tocmai fiindcă s-a bucurat de avantajele unei birocrații și politici greoi de penetrat pentru concurența străină, fiind un soi beneficiar al protecționismului italian care și-a instalat guverne din 90 încoace.

Sistemul financiar italian nu a reușit niciodată să depășească sau să iasă din criza economică, tocmai fiindcă a reușit să amaseze o treime din întreaga datorie neramburasbilă din UE. Doar un soi de relaxare fiscală generală radicală și mai mult quantitative easing, combinat cu bail-out statal și european ar putea să înceapă să tranșeze o astfel de situație. Din păcate, capitalismului european îi servesc de minune politicile naționale și europene de austeritate, iar acestea sunt incompatibile cu rezolvarea situației italiene. Jobs act-ul, reforma din sănătate și educație, modificările aduse codului muncii, liberalizarea pieței muncii, favorizarea investiției străine, scutiri de taxe și favoruri structurale acordate patronatului italian au întărit capitalul în raport cu forța de muncă, producând dezechilibre și inegalități sociale pe întreg teritoriul Italiei. În mod ciudat, în lupta afirmării post-politicului, post luptă de clasă, renzismul nu a reușit decât să ascută această luptă de clasă și să îngroașe rândurile propriilor gropari, coalizând eterogena opoziție politică într-o unică forță care a ridicat baricade și s-a bătut cu poliția prin toate orașele pe întreg mandatul lui Renzi. De vreun an încoace, liderul democrat se tot furișa prin orașele în care făcea campanie sau căuta voturi. Propria-i aroganță și violența represivă a forțelor de ordine l-au orbit față de adevărul politic al acestor mișcări, pe care le-a măturat de fiecare dată drept derivă populistă, alarmism de rea credință sau reacționarism politic rău-voitor față de iluminismul reformist a cărui întrupare istorică se vedea până mai duminică.

În tot acest timp, minoritatea de stângă veche și cu adevărul istoric de partea ei, facea compromis după compromis cu Renzi sperând la ziua unei revașe politice care va reașeza partidul asupra tradiționalei sale baze electorale. Nici sindicatele nu s-au descurcat mai bine. După reformarea codului muncii și incapacitatea liderilor săi de a se opune acestor schimbări au avut loc o serie de fracturi în interiorul acestor organizații, unde unii au decis să meargă cu Renzi și cu măsuri pro-laburiste benefice pe termen scurt, iar alții au ieșit în stradă și au pornit o serie de mișcări și platforme politice de opoziție (de pildă, Maurizio Landini care împreună cu câtiva auto-excluși din PD a format Unions). Între noi fie vorba, nici auto-definirea minorității dizidente drept adevărata stângă și multiplele fracturi din sânul șubredelor sale coaliții cu alte platforme sau mișcări nu au fost lipsite de un ușor umor involuntar, pe bună dreptate exploatat și derâs de noi renziani, tocmai fiindcă Renzi și ai săi sunt rezultatul unei derive PD care precedă renzismul cu cel puțin două decade.

Născut din ruinele PDS-ului și ale coaliției Măslinului, PD-ul reprezintă unitatea nefuncțională a două mari familii politice, eterogene în compoziția lor – democrația socială și democrația creștină. Stânga solidarității și non-dreapta carității. Dacă vechea gradă de stânga adevarată a fost ușor de înfânt și reprimat, cu demo-creștini și socialiștii lucrurile au stat ușor altfel. Unii s-au pliat ușor la renzism, alții, exersați în luptă de manevră politică de amintire craxiană s-au dovedit adversari redutabili. O figură ține loc de nemesis absolut al lui Renzi în PD – Massimo D’Alema, cel despre care se spune că atâta timp cât va exista el în politica italiană durata de guvernare a oricărui premier e aceași cu durata de viață a unei musculițe pe bec. D’Alema a îngropat mai multe guverne decât a format, a îngropat toate guvernele pe care le-a format și este încarnarea politică reală a celui mai specific atribut politic italian – spregiudicatezza, un spregiudicato par excellence. În limba italiană, Perry Anderson dixit, spregiudicatezza înseamnă atât lipsă de prejudecăți, cât și lipsă de scrupule. Pe scurt, un soi de machiavelism în care atingerea scopurilor fixate de o minte liberă și lipsită de prejudecăți scuză mijloacele lipsite de scrupule prin care atingerea acestui scop se realizează. Pentru italieni, spregiudicatezza e un atribut pozitiv. D’Alema e un tactician desăvărșit, o minte politică ascuțită, cu un fler înnăscut pentru jocuri și mize politice de lungă durată, un soi de malefic Troțki italian a cărui singur mare defect e propria-i ambiție care l-a și sabotat de-a lungul întregii sale cariere politice. Un episod doar din cariera lui D’Alema îi poate lumina geniul și limitele. Prin 1996 Italia merega cu pași repezi către dealineul împlinirii tuturor condițiilor pentru a adopta moneda unică și a intra în zona euro. Jalnica situație fiscală și politică a Italiei sub amenințarea unui PdL Forza Italia berlusconian la început de carieră, dar dornic de putere, obliga centrul stânga italian la o regrupare de forțe și la făptuirea unui miracol politic pentru a alia Italia la standardele Europei și a redeschide politica italiană după eșecul politic al PSI și DC. În acest context, D’Alema înrolează la cauza PDS-ului unul dintre cei mai imaculați oameni politici italieni, economist de profesie, cu reale sensibilități față de cauza unui stat social puternic – Romano Prodi. Prodi coalizează toate gruprile de stânga sub sigla lui Ulivo, iar în 1996 ajunge premier cu un vice din PDS. Instalarea sa în funcția ministru și jocurile politice necesare unei astfel de victorii a celor buni nu ar fi putut fi realizate fără jocurile de manevră politică dalemiane. Prodi se ține de cuvânt și într-adevăr ia toate măsurile necesare pentru ca Italia să împlinească toate condițiile discutate la Maastricht integrând belpaese în zona Euro. În 1998, doi ani de la instalare, guvernul Prodi cade, răpus de foc amic, pentru a lăsa loc unei ambiții politice marca D’Alema. Ce se întâmplase? În timp ce poporul și Prodi priveau către normalizarea Italiei și europenizarea ei, Berlusconi, Fini, D’Alema negociau o reformă electorală și constituțională pentru care erau necesare două treimi din parlament. Evident că prețul acestor negocieri a fost capul lui Prodi însuși, premierul care i-a urmat fiind D’Alema răpus el însuși de ambiția megalomaniacă berlusconiană un an mai târziu. D’Alema, laolaltă cu toată coaliția pentru Nu a sărbătorit duminică înfrângerea suferită de mai tânărul său coleg de partid, confirmându-și statutul de executor și gropar politic al încă unuia dintre liderii democrați.

Fiind o țară fracturată cu un Nord puternic industrializat – capitala morală și financiară la Milano, o centură roșie settentrională (Toscana, Emillia Romagna, Umbria, Le Marche) puternic sindicalizată, poli ai cercetării, inovației și dezvoltării economice și o zonă meridională (Regat al celor două Sicilii plus Puglia) – veritabil laborator politic, expresie a unei polarizări sociale între o majoritate săracă și o burghezie rentieră putred de bogată, evident că PD-ul renzian are conturi de reglat și cu baroni politici meridionali.

Șerifi, zapatiști și făcători de bine

Cu tot storytellingul pozitiv și optimist și bruma de creștere și performanță economică din Nord și centru, nimic nu servește ca duș rece mai eficient decât rapoartele SVIMEZ și Istat despre situația economică și socială a meridionalilor. Anul trecut raportul Svimez pe 2015 situa performanța economică a Sudului Italiei la același nivel cu cel al Greciei în decada șaptezeci. Nivel scăzut al investițiilor, infrastructură dezastruoasă, rată a șomajului ridicată, lipsa de oportunități sociale, venituri minime, infiltrare și control social mafiot structural, lipsa locurilor de muncă sunt doar câteva dintre componentele dezastrului economic și social al regiunilor în cauză. Un tablou social deprimant pentru care guvernul Renzi nu a fost în stare să producă vreo soluție. Anul acesta s-au semnat niște Pacte sociale cu Sudul, între Renzi și guvernatorii Siciliei, Campaniei și Pugliei, care nu sunt decât niște alocări de fonduri fictive deocamdată, pentu niște lucrări de anvergură ce ar trebui să țină loc de keynesianism pentru săraci. În fapt, sunt doar niște foi, cu miliarde de Euro (ce rămân încă să fe găsite) pe care Renzi le-a semnat cu guvernatorii pentru a-i aduce pe aceștia în rândurile fidelior săi, care la rândul lor se pot întoace în teritoriu cu promisiuni electorale certificate și ratificate de președintele consiliului miniștrilor. O altă măsură luată de Renzi pentru Sud a fost și încheierea unui soi de contract cu Apple, care în schimbul unei scutiri de taxe în valoare de câteva sute de milioane de Euro, a deschis la Napoli, în clădirile Universității Federico II, un centru de dezvoltare tehnologică, unde o mână de merituoși din Sud au ocazia sa facă un intership în dezvoltarea și crearea de app-uri, având șansa istorică să poarte la gât niste ecusoane Apple. Nu sunt salariați, nici studenți, nici viitori angajați ai Apple. În prag de alegeri electorale, în vara anului acesta, toată povestea a fost vândută drept Silicon Valley Apple la Napoli, cu locuri de muncă și oportunități economice, într-o zonă pentru care astfel de investiții ar reprezenta într-adevăr o mană cerească. Atât că nu a fost adevărat. Bula s-a dezumflat repede, iar napoletanii și-au reinstalat candidatul zapatist, Luigi de Magistris, în funcția de primar, înhămându-se tot orașul la un experiment politic de factură autonomistă și insurgentă. Fac pizza, defilări de modă, deschid porțile orașului turiștilor, în timp ce aleși locali se bat cu poliția și sunt prezenți la toate manifestațiile anti-Renzi și anti-capitalism cu putință. Democrație și politică de la bază în sus, solidaritate socială, anti-capitalism și lupta împotriva mafiei sunt coordonatele politicii lui De Magistris și a oamenilor săi. Pas mal.

În 2015 au avut loc alegeri regionale în Puglia și Campania. În Campania a câștigat Vincenzo de Luca (fost primar al orașului Salerno, poreclit drept Tokio al sudului), iar în Puglia a ieșit Michele Emiliano. I s-a reproșat încă de pe atunci lui Renzi că a ales o victorie și niște candidați siguri în detrimentul reformării clasei politice meridionale. În Sud, PD-ul a câștigat alegerile, fară însă ca PDRenzi să îl chiar și guverneze. De Luca a făcut alianțe cu dreapta și cu o serie de liste civice cu statut legal dubios pentru a câștiga împotiva candidatului dreptei. Poreclit Șeriful, De Luca, e mai degrabă tolerant față de Renzi decât fervent susținător (singura specie pe care florentinul o poate tolera în rândurile armatei sale), sensibil la politica de tipul one man show, autoritar și fără sentimente puternice față de social democrație, preferând să cultive bune relații cu patronatul italian și aducătorii de voturi mai mult sau mai puțin legale. În Puglia, Michele Emiliano s-a impus el însuși ca și canditat la postul de gurvernator din partea PD-ului, nesfiindu-se să facă alianțe politice cu M5S (anatema pentru cuibul magic) pentru a guverna o regiune politică a cărui singur venit consistent provine din turism. S-a chiar aliat cu M5S în bătălia pentru venitul minim, referendumul împotriva mineritului marin și a fost un susținător vocal al frontului pentru Nu la referendumul constituțional de duminică. Problema principală a zonei meridionale este tocmai consecința imediată a politicilor neoliberale impuse de la centru – desființarea statului social puternic. Sărăcia structurală, handicapul istoric al ratelor scăzute de productivitate (a muncii și capitalului), sistemele de educație și sănătate nefuncționale, lipsa oportunităților sociale și economice pot fi depășite doar prin politici și programe de stat, dat fiind eșecul demonstrat a-l faptului de a lăsa o asemena sarcină pe mâna mediului de afaceri privat sau a mafiei.

Democrație și populism

Forțele și relațiile de producție ale Italiei contemporane sunt expresia unui tip de capitalism aflat în cel puțin două stadii istorice. În nord și centru clasa muncitoare clasică (industrială) s-a redus numeric, iar politicile neoliberale din ultimii ani de post-criză au măturat și o bună parte din victoriile sale sociale și politice. Noile forțe de producție se regăsesc în tot felul de relații contractuale precare, flexibile, atunci când nu sunt pur și simplu neangajate. Este drept că în jurul Milanoului, în Veneto, Lombardia sau în regiunea trentină șomajul e scăzut, iar calitatea vieții are un nivel ridicat. La fel cum și în zona de centru sistemele de educație și sănătate funcționează susținute fiind de un stat social care a supraviețuit tocmai datorită unui semi-autonomism regional care conferă administratorilor locali o marjă relativ amplă de manevră în gestionarea fondurilor obținute de la centru sau de pe teritoriu prin colectarea taxelor, chiar și în condițiile unui climat național de evaziune fiscală. E ironic cum toate guvernele post Tangentopoli s-au întrecut fie în a promite scăderea taxelor, fie în a promite o mai bună și eficientă colectare a lor fără ca vreun capinet să reușească să realizeze vreuna din cele două variante. Desigur, nici centura roșie nu a scăpat de efectele crizei, regiuni întregi fiind afectate de falimentul sau externalizarea centrelor de industrie locale. În regiunea meridională dependentă de agricultură, însă lipsită de infrastructură și de centre industriale apte pentru a servi drept locomotivă socială, relațiile de producție au luat forme deopotrivă moderne și pre-moderne, unde controlul forței de muncă a fost lăsat fie pe mâna unor explotatatori locali, fie pe mâna clanurilor mafiote, atunci când această masă muncitoare nu a fost invitată să emigreze pur și simplu. Turismul și gestionarea deșeurilor toxice reprezintă principalele surse de profit în zonele din Sud.

Pe fondul istoric al unui berlusconism corupt și pro capital, al unor polici neoliberale de austeritate pro-finanță marca Monti, și al unor reforme anti-laburiste pro-afaceri marca Renzi, Italia a fost și laboratorul politic al nașterii unei noi forțe politice, M5S, care de la un 9% obținut la alegerile din 2012 saltă în doi ani la 22% la alegerile europene. Expresia unei societăți civile indignate, sărăcite, neâncrezătoare în voința unei elite politice de a-i reprezenta interesele M5S și-a construit o bază electorală puternică, devenind a doua forță politică a Italiei, mizând pe votul anti-sistem, anti-corupție, anti-elite politice, anti-mare capital, anti-bănci, anti-corporații, anti-UE. Onestitate, transparență, reprezentare cetățenească directă non-partinică, anti-coaliții, garantism ar fi coordonatele politice ale unei forțe care prin natura condițiilor sociale ce i-au dat naștere se poziționează mai degrabă la dreapta prin atitudinea sa față de imigranție, naționalism moderat, anti-politică ca și tactică politică cardinală. Un neo-populism post-criză, unde incompatibilitatea divergentă a multitudinii de interese individuale sau de grup ale societății civile face imposibilă coagularea mișcării într-un program politic stabil ancorat. Definindu-se ca o mișcare și nu ca partid, sub conducerea directă a unui comic (Beppe Grillo) și a răposatului său spin-doctor magnat media web-master Gianroberto Casaleggio, M5S a crescut în sondaje pe tot parcursul mandatului lui Renzi construindu-și figuri politice pe care să le poată propune pentru funcția de premier precum Luigi di Maio sau Alessandro Di Battista. Il Fatto Quotidiano a fost unicul lor aliat din presă, iar lupta dusă (și câștigată) cu conglomeratele media pro-renziane demonstrează cel puțin reziliența lor politică. Cu primarițe în orașele cheie, Roma (Virginia Raggi) și Torino (Chiara Appendino), Movimento așteaptă încrezător noile alegeri după demisia lui Renzi. Da, sunt populiști și tactica lor politică seamănă a post-politică adunare pe net a societății civile, însă votul lor anti e o consecință firească a crizei economice și politice care a zdruncinat UE după crash-ul din 2008.

Sangue rosso e cuore a sinistra. În apărarea unei vechi cauze pierdute

După victora lui NU, o bună parte a stângii radicale, moderate și reformiste a exultat duminică, interpretând acest vot drept șansa istorică a unei deschideri politice către o viitoare victorie a stângii. Stânga italiană momentan șade foarte divizată: o minoritată lipsită de prea mult spațiu de manevră politică în PD, SEL (cu o bază electorală și cadre politice care au dezertat în masă fie către PD, fie către M5S), Sinistra Vera (o mișcare a unor lideri de stânga demisionați din PD și a câtorva lideri de sindicate), Rifondazione Comunista și alte căteva mișcări radicale autonomiste din Sud. Separați nu au nici o șansă de a prelua puterea, cum nu cred obiectiv că ar avea nici împreună fără o puternică mișcare socială avangardistă în scopul căreia miriada de centre sociale, officine ocupate, oraganizații sindicale și cetățenești ar putea să înceapă să lucreze. Așa cum stau lucrurile acum, de demisia lui Renzi vor beneficia mai degrabă M5S și extrema dreaptă a lui Matteo Salvini (Lega Nord) sau Giorgia Melloni (Fratelli D’Italia), poate chiar Berlusconi însuși prin ceva marionetă politică bine plasată și puternic suținută financiar. Singura ieșire din blocajul istoric în care capitalismul a fixat UE ar fi doar o reîntoarcere la singurele variante apte să înfrunte capitalismul în termenii săi juști de dominație materială și abstractă polarizată, expresie a contradicției dintre nedreptatea universală suferită de clasa celor care produc profitul (în toate formele sale) și capital. Doar o politică fundamentată pe teoria materialismului istoric critic și orientată spre suprimarea condițiilor materiale și istorice necesare supraviețuirii și reproducerii capitalului însuși și a elitelor sale politice, care veghează de sute de ani încoace la perpetuarea raporturilor de producție și extragere a plusvalorii necesare capitalului, ar putea putea să pună capăt acestei pre-istorii barbare resetată periodic de crize economice și politice. O (bună) parte din stânga italiană împărtășește o asemenea viziune radicală, însă pentru a o pune în mișcare, trebuie, din păcate, să facă ea însăși ceva de dreapta. Să se coalizeze.