Nu poți schimba realitățile folosind aceeași retorică

Costi Rogozanu
S-a nascut în 1977. A absolvit Liceul „Unirea” din Focsani, specializarea informatica. A urmat cursurile Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti. I-au aparut la Editura Polirom volumul de critică “Agresiuni, digresiuni” (2006) şi culegerea de proză scurtă “Fuck the cool. Spune-mi o poveste” (2007). A coordonat împreună cu Şiulea, Ernu şi Ţichindeleanu antologia “Iluzia anticomunismului”, apărută la Editura Cartier.

Revoltele post-Colectiv. 3-4 noiembrie 2015.

Am tot ieșit în stradă anii ăștia și una dintre cele mai frustrante chestii e lipsa completă de schimbare în zona retorică. În ciuda unei pretinse creativități a tinerimii frumoase bucureștene sau clujene. Am făcut criticile la fiecare moment, de fiecare dată s-a creat panică. Ba ONG-uri cu rol de jandarm-negociator care au urlat că să nu fim prea radicali că ne dă lumea vestică afară de la clasa zero, ba tot felul de scrupule care vin din structura intimă a mulțimilor care ies în București, clasă de mijloc scăpătată sau nu cu ambiții mai mult de status decât remedii sociale reale (pentru că aceste categorii se calmează atunci când le vin oamenii la putere). 2012 a fost un moment bun ratat tocmai din acest motiv, ratat inclusiv din probleme de retorică, de limbaj. Măcar un pas să fi făcut, cum zice Iohannis. Măcar să fi inventat limbajul minimal anti-establishment care să ne aducă în internaționala protestului de la blocul de stânga portughez până spre măcar social-democrația ceva mai destupată a la Corbyn sau Podemos.

Am ieșit în ianuarie 2012 împotriva privatizării urgenței (chiar așa, ce-ar fi fost oare la Colectiv dacă ar fi fost privatizate serviciile și am fi avut o piață liberă de morți și răniți? Nici nu vreau să-mi imaginez) și în numai câteva zile deja lumea o ardea „creativ” cu „aceeași mizerie” sau chiar cu anticomunisme sau mai știu eu ce. La Roșia Montană s-a învolburat lumea, dar a început să scârțâie când a venit vorba cu gazele de șist, că ești cu rușii, că ești prea anticapitalist și antiamerican, că nu știu ce.

După 3 ani de proteste aș trage niște concluzii și i-aș îndemna pe aceia care gândesc într-o direcție mai socială, cărora le pasă și de ce e în provincie sau în sărăcimea bucureșteană angajată să înceapă aceste polemici public, pentru că pur și simplu e stupid să ieși în stradă și să strigi până la urmă ce vor să audă niște „civici” îmbătrâniți prin burse și birouri, niște politicieni care predau bune maniere de dreapta și o masă de oportuniști care atunci când le dă sistemul job stau chitiți între căști, iar când îi zboară inamicii politici urlă cu pieptul dezgolit. Tot ăștia au ajuns zilele astea la performanța de a explica „ce vor masele” ca și cum ar avea cordon direct cu poporul, au început să apere patronii de baruri, să explice că e de vină nu știu ce himeră, să o dea pe corupție vagă (definită așa cum vor ei: doar ăla care ia, nu și ăla care dă). În o așa mare reacționară, care bineînțeles că se prezintă drept tineri (nici măcar nu mai sunt așa de tineri) progresiști și creativi, e foarte greu să mai distingi motivul pentru care ai pornit la luptă.

Profitul ca politică de stat, care nu ține cont de accident, boală, cancer, șomaj, sărăcie, a ucis și ucide. Un stat care doar aranjează legile pentru un profit nemilos pe care nici măcar nu-l taxează, asta e cu adevărat periculos. Și aici nu cu o corupție clasică lupți. Lupți cu o politică pro-afaceri și anti-lucrători. Tot pro-business a fost și legiuitorul și Piedone când la presiunea „străzii” de tip Centru Vechi, adică „civici” care au și bar, au cerut procese de accelerare a deschiderii unei afaceri. Poftim, ați avut-o.

Încă aud aia cu „jos comunismul”. Lăsați-o fraților jos. Aici e exact preluarea de la generații de decreței elitiști, devenită clasă de mijloc stabilă și sfătoasă, a unor chestii care nu mai au suport în realitate.

Încă strigați corupție dar nu suntem atenți la cum funcționează (ultrapolitic) mijloacele de combatere a corupției. Strada bucureșteană are încă toleranță mai mare la furatul cu sacul de pe vremea austerității băsesciene. Pe unii îi enervează mai mult sărăcimea care votează pentru o sticlă de ulei, decât protipendada urbană care cară saci de bani cotă parte din afacere. Ceea ce e trist. Chiar și așa, haideți să înțelegem o dată pentru totdeauna că e foarte important corupătorul. Și că acest corupător s-a rafinat așa de mult în timp încât te poate abuza economic perfect legal. De aia avem nevoie de o politică nouă, dar de politică, nu doar de procurori. De aia avem nevoie de critică la adresa multinaționalelor și la adresa capitalului autohton, altfel suntem mingi de ping-pong pe un teren public care nu ne mai aparține.

Statul s-a înarmat mai ales secret. Aparatele de supraveghere au devenit din ce în ce mai birocratice și complexe. O întreagă pătură își ia rentele din apărarea interesului național. Iar asta a dat naștere unor afaceri, lideri , media paralele, care nu mai sunt verificate de nimeni. Așa s-au născut mutanți precum UNPR și ziariști care mai au puțin și mulțumesc SRI-ului la sfârșitul articolelor, exact ca DNA. Și așa s-au născut tot soiul de chestii tragic-amuzante: nu mi-e simpatică biserica, dar s-o critici mai aprig decât pe ăia de au tot consumat fonduri imense anti-terorism și care s-au uitat ca la lună când o bombă cu ceas a explodat cu 300 de tineri deodată din motiv de terorism economic?

Teoriile conspiraționiste au crescut exponențial în ultimii ani, sunt parte și din schimbarea tehnologică (Facebook), dar nu doar atât. Nu întâmplător explozia asta de tabloid ciudat amintește de anii 90. Văd cohorte de tineri cum intră în capcanele simple ale revoltei. O exasperare cauzată de lipsa de joburi, de șanse, de agresiunile capitalului, care se revarsă în cotloanele netului pentru că de fiecare dată elitele civice au aceleași bălării de explicat: e de la corupție, să vezi tu ce frumos ești exploatat dacă lăsăm Microsoft-ul sau OMV-ul sau mai știu eu cine să-și exercite monopolul nestingherite; sau: „e de la comunism” (ha?); sau: e de la săraci, de la săracanii care-ți fură ajutorul social. Toate astea au funcționat și funcționează. Felul în care chiar și oameni care-și zic de stânga au pactizat iarna trecută cu facțiuni macoveiste de-a dreptul fascistoide îmi pare trist-trist-trist. Refugiul pentru diverși revoltați a devenit povestea cu dacii, conspirații cu masoni și nebunii, povestea cu românisme și patriotisme, xenofobii (să nu uităm ce val a fost antirefugiați și să privim cât de frumos o iau razna polonezii pe aceeași temă). Eșec clasic al unui sentiment real de revoltă?

Din ce vine această revoltă? Din lipsa de drepturi, lipsa de plasă de siguranță. Ajungi în spital și vezi unde te-au dus tocmai filozofiile totul-pentru-profit, pe lângă corupție. Noile revolte s-au lăsat la nesfârșit intoxicate de o retorică nouăzecistă care nu mai are nici o legătură cu viața noastră azi. Suntem într-un stat capitalist consolidat, într-un sistem globalizat, și noi îi tot dăm că nu e capitalismul perfect, de aia suferim. Așa ar suferi și francezii, și germanii dacă nu și-ar fi asigurat plase sociale cu lupte grele, istorice. Revoltații noștri fie s-au intoxicat cu limbaj civic expirat, fie s-au dus în dubioșenii naționaliste, în metode preistorice de a eșua politic.

Tot vor capitalism curat ăștia care erau revoluționari de Piața Universității. Păi l-ați avut și uite ce face noi! Ce-ar fi să ne mai slăbiți? V-ați cîștigat luptele politice și poate ar fi momentul să vă puneți întrebări dacă nu cumva aceste politici ne vor duce, pe la 60 de ani, direct la eutanasiere, nu la tratament paliativ într-un sistem de sănătate public. Ați tot urlat după privatizări și facilități pentru investitori și liberalizări. Păi le-avem și e dezastru. După fiecare revoltă, vin activiștii de profesie și explică ei „ce-a vrut masa”. Păi nici n-ați ascultat-o. Lăsați-o să se exprime.

Într-o mare de revolte anti-austeritate de la Wall Street până la Atena, noi am rămas prinși în furie cu cauze reale exprimată halucinant de nerealist. Elitele civice intelectuale mediatice din România au reușit să înăbușe articularea unui limbaj sănătos și corect anti-austeritate. Ce ții sub preș va exploda cândva, și nu într-o manieră frumoasă și creativă.

Diverse elite și-au urmat interesul pe spatele restului și acum mai dau și lecții de civism. Au susținut retrocedări, privatizări multinaționale sau mogulești, contracte păguboase, cedarea monopolurilor și acum ne explică cum suferim de la comunism și de la prostie congenitală. Marș.

Dacă nu mă înșel, suferim vreo 90% din aceleași motive:

Plătim taxe, iar ele atârnă greu la veniturile mici. Și atunci, cum am ajuns să susținem împreună cu unele voci de dreapta civice facilități pentru ăia cu venituri mari?

Mergem la spital și fără bani nu ne mai tratează nici ăștia de la stat. Și atunci cum am ajuns să cerem privatizări? Suntem atât de tâmpiți încât nu vedem că ăia care n-au bani când se nasc n-au bani nici la prima boală mai serioasă?

Suntem sufocați de corupție și totuși mai acceptăm lecții de la susținători sau chiar actori din diverse cicluri de corupție, fie ea voiculesciană sau băsesciană. Marș, bă.

E timpul să ne gândim cum dracu’ murim sufocați de privatizări, servicii, bănci, monopoluri în energie, capitaliști autohtoni „civilizați” sau multinaționale care zburdă aici ca-n junglă și când ne ajunge cuțitul la os și ieșim în stradă ne trezim mereu cu niște sloganuri triste și care n-au nici o legătură cu noi, cu viața noastră sau a acelora de lângă noi, sloganuri care apoi se reflectă în agende și care sunt de fapt încă o revoltă înăbușită cu succes.

Elitele politice și financiare de aici și de aiurea au aplicat austeritate și au autorizat acumularea pentru unii. Însă în Est, în România mai ales, elita intelectuală și civică a mai reușit ceva: să ne înăbușe până și dreptul de a striga împotriva marilor profituri, averi, acțiuni lobbystice. Au reușit să facă din mișcări anti-austeritate mișcări culturale cu papioane sau lupte cu morile de vânt pentru alegerea unui președinte care acum e complice de un an într-un stil oportunist pe care alții l-au învățat în zece.

Să recuperăm asta. Vom fi săraci, bolnavi, dar măcar să ne spunem corect durerile. În ritmul ăsta de reprimare a revoltei exprimate corect, în vreo 10 ani nu vom mai putea exprima decât povești conspiraționiste sau bălăriile establishmentului. Primul pas: să ne alegem corect cuvintele. La cum arată de virusată treaba cu exprimarea revoltei, în curând manifestațiile bucureștene vor avea tot atâta legătură cu probleme reale, sărăcie și excludere, pe cât aveau patronii din Colectiv cu mama a cinci copii angajată la negru.

Strada din București nu pare preocupată de o masă de precari, de chestiunea sărăciei și inegalității în România. Sau e preocupată doar abstract și vine cu soluții puerile. Ponta, deși a făcut mari compromisuri cu marile averi și marele business, a demarat totuși niște chestii bune, creșterea salariului minimal, un program care se întinde pe mai mulți ani, sau mărirea salariilor unor categorii de bugetari lăsate în urmă. Astea sunt minimale, dar ar trebui garantate și pe mai departe. Sunt convins că aceste categorii, oameni plătiți prost, profesori, pensionari, chiar medici se uită la strada bucureșteană și se întreabă „Bă, ăștia știu lumea mea? Oare mă lasă, din atâta civism, și fără măririle alea ridicole? Oare dacă pleacă guvernul ăsta mai am vreo garanție măcar pentru acel puțin obținut pe un reflux antiausteritate? Sau vin de-alde Vass-Predoiu, susținuți de Iohannis-Isărescu, care explicau că 50 de lei la salariu minim e „creștere pe consum” și e periculoasă.” Mai mulți prieteni de stânga ne agităm să imprimăm și astfel de mesaje (vezi aici unele revendicări concrete formulate de un front de stânga dintre protestatari), să mutăm atenția de la stele verzi precum demnitate, fericire, eu nu plec din țară etc. la mesaje sociale care ar putea ajunge la pături care au fost excluse tradițional în ultimul deceniu.

Sincer, sunt sceptic. Deturnarea a mers mereu către dreapta; se preferă oricum inventarea unei indignări morale mai aprige decât foamea și șomajul. Ce poate fi mai moral decât să-ți amintești de ce sărăcie e în țara asta și de ce atac economic se dă asupra acestor pături.

Strada n-ar trebui să reflecte o hegemonie ideologică sufocantă care a unit partide, oameni, Iohannis la braț cu Ponta și Oprea dând legi Big Brother, mărind salarii pentru privilegiați-deja, amânând redevențe, votând un cod fiscal care ușura viața celor mulți cu un TVA mai mic, dar încurajând acumularea de avere cu taxarea și mai lejeră a marilor averi și proprietăți. Tot această hegemonie a făcut atât de ușoară funcționarea cu angajați la negru, cu avize luate pe propria răspundere a unui business care se vindea drept „underground”. N-ar trebui repetată mascarada din decembrie trecut în care ne pretindem principiali și ignorăm milioane de probleme doar ca să ajungem până la urmă la un vot dat unuia și nu altuia. Din această hegemonie, strada bucureșteană n-a ieșit (încă). A avut șanse, dar a avut și inamici ideologici puternici care imediat au pus-o cu botul pe labe. Or, tocmai provocarea acestei hegemonii e miza.

E așa mare provocare să recunoaștem că avem 30% foarte săraci și încă 40% amenințați de sărăcie? Ne e rușine să ne cunoaștem nevoile economice și traumele provocate de o completă cedare în fața businessului? Îmi pare rău, e singurul motiv pentru care are rost să-ți miști fundul din casă. Dacă ieși doar ca să-ți faci public anestezice cu recitări de imn, fluturări de steaguri, nu faci decât să alimentezi poate o formă și mai dură a acestei hegemonii sau să pui bazele unor viitoare formațiuni de extremă dreapta care ne vor fute viețile nouă și copiilor noștri. Amin.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole