Drumul către Europa

paul-gabriel sanduDe câteva luni încoace, dar mai ales în ultimele săptămâni, Uniunea Europeană asistă cu o indiferenţă cinică la una dintre cele mai mari tragedii umanitare ale ultimelor decenii. Potrivit unor estimări ale ONU, până la sfârşitul anului 2015 am putea vorbi de peste 4,5 milioane de refugiaţi sirieni, care încearcă să scape dintr-o ţară distrusă de la un capăt la altul de un război civil ce a dus deja la moartea a peste un sfert de milion de oameni. Imaginile terifiante prezentate de canalele de ştiri sau în presa online sunt însoţite de cifre fără precedent:1,6 milioane de refugiaţi au fugit în Turcia, aproximativ 1,2 milioane s-au refugiat în Liban, iar mai bine de jumătate de milion de sirieni se află în Iordania. Nici imaginile, nici cifrele nu spun însă toată povestea.

Povestea începe în 2011 cu celebra „primăvară arabă“, care în Siria s-a transformat la foarte scurt timp în război civil împotriva regimului condus de Assad; război la care Europa a asistat neputincioasă de pe margine, fluierând din când, ca la fotbal, „faulturile” violente ale armatei siriene comise împotriva populaţiei civile. Preocupată să mascheze gravele disfuncţionalităţi ale eurozonei în „planuri de salvare“ cimentate cu o retorică neo-liberală la limita ridicolului, să certe şi să pedepsească, prin vocea Germaniei, statele nedisciplinate economic şi să propună, pentru problemele de orice fel, panaceul austerităţii, Uniunea Europeană nu şi-a făcut timp să se ocupe de criza refugiaţilor sirieni decât cu rare ocazii. Asta până când nu s-a văzut datoare să ceară ţărilor vecine Siriei – „în acord cu legile internaţionale privitoare la libera trecere a civililor“ şi în numele valorilor pe care a pretins mereu că le apără – să nu-şi închidă graniţele, şi să permită refugiaţilor de război să fugă din calea dezastrului. Nici Iordania, nici Turcia şi nici Libanul nu şi-au închis graniţele, cea din urmă chiar cu preţul de a se prăbuşi sub povara financiară şi socială a celor peste 1,2 milioane de refugiaţi care alcătuiesc acum mai bine de 20% din populaţie.

Pusă în situaţia să apere ea însăşi aceleaşi valori şi drepturi fundamentale ale omului pe care le apărase, din vorbe, cu atâta neaşteptat succes – şi la a căror recunoaştere, adoptare şi implementare a jucat un rol crucial încă din cadrul Convenţiei privind statutul refugiaţilor (1951) – Uniunea Europeană nu pare capabilă să găsească un răspuns unitar la această criză. Unele ţări construiesc sute de kilometri de garduri (Ungaria), mobilizează armata şi paza de coastă (Grecia, din nou Ungaria), refuză făţiş să primească fie şi un singur refugiat (Slovacia), sau măcar să discute problema (UK), iar majoritatea încearcă să-i catalogheze pe refugiaţi ca „imigranţi“. Singurul răspuns cât de cât rezonabil a venit din partea Suediei şi mai ales a Germaniei, care au oferit ajutor refugiaţilor ajunşi pe teritoriul lor, dar care au făcut prea puţin (în speţă Germania) pentru ca UE să găsească un răspuns comun la această problemă. Din această cauză, de la începutul crizei şi până acum în UE au ajuns mai puţin de 250 de mii de refugiaţi de război, adică o cifră infimă raportată atât la numărul total al refugiaţilor sirieni din afara ţării (în jur de 5%) cât şi la populaţia Uniunii Europene (0, 05%).

În faţa unei catastrofe umanitare fără precedent, Uniunea Europeană se înconjoară de ziduri impenetrabile care încurajează, chiar dacă nu într-un chip direct, o retorică fascistoidă grosolană, ce consideră că orice musulman este un potenţial atentator şi se vede datoare să apere valorile şi civilizaţia europene de apocalipsa semilunei. De astfel de luptători puşi în slujba cauzei drepte nu duce lipsă nici spaţiul on-line şi, în genere, spaţiul public românesc. Ei pot fi recunoscuţi nu numai după lipsa ori refuzul oricăror argumente raţionale – în fond nu poţi cere nimănui să fie inteligent – ci şi după lipsa crasă de emaptie şi indiferenţa cu care sunt capabili să priveacă suferinţa miilor de refugiaţi rămaşi fără nimic în afară de Drumul spre Europa. Cei mai mulţi se străduiesc să „avertizeze“ şi să tragă semnale de alarmă, dar sunt şi unii care au soluţii la toate problemele; unii care consideră că nu există refugiaţi de război, ci doar „imigranţi economici“ şi care găsesc cu cale să-i trimită pe toţi de unde au venit.

Deşi potrivit legislaţiei internaţionale refugiaţii de război au dreptul la azil în UE, ei nu îl pot obţine decât dacă se află deja pe teritoriul uniunii. Şi cum nu pot ajunge aici decât ilegal, sunt forţaţi să apeleze la diferite reţele de trafic de persoane şi să-şi rişte ultimii bani pentru un drum care le-ar putea aduce moartea. Precum castelul din romanul lui Kafka, fortăreaţa UE există undeva, poate fi văzută, dar nu există niciun drum către ea. Povestea refugiaţilor sirieni înghesuiţi în maşini şi pe ambarcaţiuni încropite cu care traversează Mediterana, şi a calvarului lor inuman, este povestea neputinţei, indiferenţei şi cinismului unei Europe din ale cărei valori n-a mai rămas nimic decat afectarea cu care sunt răcnite de politicieni, din când în când, la alegeri. O Europă care, în materie de politică externă, funcţionează ca un cor lipsit de dirijor, în care fiecare cântă ce îl taie capul şi se răsteşte la ceilalţi pentru că nu cunosc partitura. O Europă ale cărei instituţii sunt fie irelevante, fie impotente, şi în care fiecare stat poate adopta orice fel de legislaţie în privinţa imigraţiei, de vreme ce politica europeană în această privinţă întruneşte toate calităţile unui cerc pătrat. O Europă meschină, ale cărei ţări membre se târguiesc pe „cotele“ de refugiaţi de război pe care ar urma să-i primească, şi pun tot soiul de condiţii, de parcă ar fi vorba nu de oameni, ci de deşeuri radioactive. Iar în tot acest timp, zeci sau chiar sute de mii de oameni, dintre care cei mai mulţi sunt copii care au pierdut totul, se luptă pentru câteva coji de pâine şi se încăpăţânează să mai trăiască o zi, şi încă una, într-o lume indiferentă la suferinţele lor, din simplul motiv că n-au avut norocul să se nască acolo unde ne-am născut noi.

Este greu de crezut că acest organism disfuncţional numit UE, minat de probleme interne şi brăzdat de falii din ce în ce mai adânci între statele din centru şi cele de la periferie, între statele exportatoare şi statele-piaţă de desfacere, în care extremismele de toate felurile cu accente rasiste şi xenofobe şi-au câştigat deja o voce proprie, va reuşi să găsească un răspuns catastrofei umanitare de la graniţele sale; un răspuns şi o soluţie care să corespundă, măcar de departe, acelor valori profund umane pe care pretinde că le apără. Iar dacă va eşua, se va face vinovată pentru moartea fiecărui refugiat înecat în Mediterană, sufocat în camioanele traficanţilor de persoane, sau încercând să găsească, într-un fel sau altul, drumul către Europa.

 
  • Claudiu Gaiu

    Indiferenţă şi cinism, da! De acord cu autorul. Neputinţă, lipsă de reacţie? Nu cred. Prin sistemul său de alianţe internaţionale şi contribuţia sa directă la războaiele din Orientul Mijlociu şi Magrebul Mare, statele UE sunt cauze (formale, motrice şi materiale) ale dezastrul umanitar prezent. Ba chiar cauză finală, pentru că politica atlantistă urmăreşte instaurarea haosului la periferie, iar scopul a fost atins! Retorica umanist-socială vs. conservatorismul cetăţii asediate sunt discursuri de uz intern şi nu principii de acţiune externă.

    • Horia Lupu

      Gresiti, politica atlantista nu urmareste haosul la periferie (propria periferie), ci tocmai pacificarea acesteia, chiar prin actiuni de subminare a fortelor considerate subversive (a se vedea cazul continentului american, cu studiu de caz pe America Centrala, de la adoptarea Doctrinei Monroe incoace). In rest, mi se pare mult mai originat in realitate si mai putin desprins din ideologie sa gasim cauzele dezastrului din Siria in contradictiile acumulate de autoritarismul si dictatura de tip baas-arab (care impartaseste o parte din inspiratia – si respiratia – ideologica cu a dvs, insiva), inca din vremea fictivei Republici Arabe Unite, decat in interventii izolate si iluzorii ale Europei in regiune. Dupa 1960 (si esecul din Egipt-Suez din 1956) interventiile tarilor europene au fost cel mult episodice, Iar de interventii ale UE ca organism colectiv de potitica externa in zona nu putem vorbi pana la revolta (interna) impotriva lui Ghadhafi, un alt lider maxim condus de ideile generoase care va inspira… Ideii ca (exclusiv) capitalul e de vina pentru tot (cacofonica nu doar in exprimare, ci si in coerenta ei logica) ar trebui sa i se aplice exact acea analiza critica sistematica la care Marx (el insusi) chema.

      • Claudiu Gaiu

        Ok, lăsându-vă plăcerea solitară a insinuărilor de discreditare a oponentului (filoghadafism), ”pacificare” înseamnă în newspeakul atlantist ”intervenție armată” și sigur că cele europene există în Africa și Balcani. Orientul Mijlociu e o zonă prea prețioasă ca forțele NATO europene să acționeze fără tutelă americană. Cu această mențiune, în ultimii 25 de ani cele două principii directoare ale politicilor europene în zonă au fost și sunt:1)distrugerea sistematică a suveranismelor laice arabe și 2) susținerea monarhiilor absolutiste ale familiilor Saud și Thani, state practicând sclavagismul în dreptul muncii și în care locul femei e o glumă amară.

  • Eugen

    Şi cam cum ar trebui să intervină europenii în Siria? Militar? Când au făcut asta în Libia şi au ajutat la răsturnarea lui Gaddafi, au fost acuzaţi de “neocolonialism” şi “destabilizare”. Prin sancţiuni economice? Când le-au aplicat împotriva Rusiei, au devenit “fascişti”. Oricum o dai, tot nu le convine unora. Iar mutarea întregii populaţii a Siriei în alte ţări nu este o soluţie.

    Ca fapt divers, cine e principalul sprijin al regimului lui Bashar al-Assad, individul care foloseşte arme chimice contra propriilor cetăţeni? Chiar Rusia. Dar fireşte că_capitalul european e de vină.

    • DanCanada

      De fapt am citit prin alte parti ca e si coada lui Putin bagata. Nu ca a organizat, dar
      le-ar fi sugerat unora ca Tsipras si Erdogan sa se uite si ei in alta parte cind disperatii astia trec prin tarile lor. Si amindoi imbecilii (si Tsipras si Erdogan) au/au avut motive sa i-o traga Europei.
      Iar Putin are si el motivele lui:
      – fluxul de emigranti din Levant acutizeaza razboiul cu ISIS, si orice razboi ridica pretul la petrol; ori Putin are nevoie de un pret mai mare la barilul de petrol;
      – cu cit Occidentul cheltuie mai mult pe alte conflicte, cu atit o sa cheltuie mai putin pt Ucraina – iar, avantaj Putin;
      – chestiile astea duc financiar la scaderi Euro/$ care bineinteles iarasi ii convin lui Putin.

      • Eugen

        E posibil, dar să n-o dăm în conspiraţii. Nu cred că pe Erdogan sau pe Tsipras îi dădea afară din casă dragostea faţă de refugiaţi ca să fie nevoie de intervenţia lui Putin pentru a-i trimite mai departe. Că asta îi convine lui Putin, fără îndoială. Ceea ce, până la urmă, e şi normal, omul se foloseşte de ce are la îndemână ca să le pună beţe-n roate adversarilor.

      • Gigi

        Daca Putin si-a bagat coada inseamna ca e un idiot.
        Acceptarea si integrarea emigrantilor reprezinta cel mai bun lucru, pe termen lung, pe care il poate face Europa, in special tarile cu economii in scadere. Pentru ca aia care au reusit sa scape de razboi, sa mearga pana la balta, sa o treaca si apoi sa ajunga in siguranta sunt aia care o sa munceasca cel mai mult.
        Celelalte motive pe care le-ar avea Putin sunt valabile doar pe termen scurt:
        – acutizarea razboiului cu ISIS, daca ar avea loc, ar insemna doar o rezolvare mai rapida. De obicei, Rusia are de castigat mai mult din amenintarea conflictului decat din rezolutia conflictului.
        – Occidentul nu cheltuie prea multi bani cu Ucraina. Problema adevarata e ca Occidentul nu mai cheltuie asa multi bani cu Rusia, lucru care nu s-ar schimba in situatia unui conflict.
        – scaderile euro/$ datorate emigrantilor sunt doar temporare. Cheltuielile cu integrarea lor sunt infime (1milion pe an vs 500 milioane de oameni in UE).

        In alta ordine de idei, amuzant de vazut cum monstrul nazist care se numeste Angela Merkel a anuntat ca o sa primeasca toti emigrantii care vor ajunge in Germania, iar Aparatorul Dreptatii Sociale Tsipras nu stie cum sa ii dea mai repede afara din Grecia.