„Ce n’est pas la crainte de la folie qui nous forcera à laisser en berne le drapeau de l’imagination” [Nu frica de nebunie e cea care ne va face să lăsăm în bernă drapelul imaginației]
André Breton, Manifeste du surréalisme (1924)
În calitate de fost disident, politician în opoziție și teoretician din preajma lui 1989, sunt desigur adesea solicitat să fac un inventar al marilor schimbări din Europa de Est. Simt o uriașă tentație de a mă contrazice doar ca să nu mă plictisesc de răspunsurile mele, dar cred că ar trebui să-i rezist.
De asemenea, în ciuda faptului că am fost un martor și participant, nu sunt interesat de răzbunarea generației mele glorioase, nici de un discurs al nostalgiei, dezvrăjirii sau răzgândirii. Am văzut și auzit destule din astea, și e de-ajuns.
Așa că întrebarea e: „Ce mai rămâne?”
În 1989, au existat două mituri dominante: unul al „restaurației” și celălalt al „înnoirii” sau al „noului început”. Unele forțe politice au părut să creadă că nu trebuie decât să reluăm de acolo de unde Horthy, Pilsudski, Brătianu, Masaryk s-au oprit și să recreăm gunoiul respectabil care a dus, inter alia, la al Doilea Război Mondial, pretinzând că „socialismul” nu a fost decât un interludiu sau un vis urât. Încă mai există politicieni și jurnaliști care continuă să vorbească în acest fel, dar nu sunt luați în serios, chiar dacă se întâmplă să aibă majoritatea parlamentară – din cu totul alte motive. Alte forțe (de obicei numite „liberale”, oarecum imprecis) au părut să viseze că ar trebui să adapteze ceea ce percepeau a fi, la acea vreme, cea mai bună gândire a Occidentului, de obicei o combinație de constituționalism, drepturi ale omului, piață liberă, atitudine anti-autoritară, „deschidere”, încuviințarea globalizării, separarea bisericii de stat, „Europa” și toate celelalte. Forțele trecutului (i.e. partidele moștenitoare ale așa-ziselor „partide comuniste de stat” de dinainte de 1989) s-au alăturat unuia sau celuilalt dintre miturile dominante, iar ideologiile oficiale sunt în continuare o combinație a celor două, descrise azi cel mai adesea drept pro-Occidentale sau anti-Occidentale, „moderne” sau „anti-moderne”.
O altă linie de fractură între forțele politice este „anticomunismul”, care este făcut interesant poate tocmai de absența evidentă a oricărui fel de mișcare de stânga importantă care să susțină schimbarea radicală. Nu are legătură decât cu trecutul. În Europa de Est actuală, „comunist” înseamnă cel mai adesea ceva sau cineva legat istoric de fostul regim sau care amintește de practicile sale autoritare. În Ungaria, de exemplu, guvernul Orbán este adesea numit „comunist” și „fascist” în același articol de ziar „liberal”, ceea ce trimite vag la preferința pentru interferența statului a purtătorilor involuntari ai acestor calificative peiorative. Dar mișcările de protest și susținătorii lor, precum autorul rândurilor de față, sunt de asemenea etichetați drept „comuniști” (și agenți CIA!) din cauza revendicărilor lor egalitariste și în favoarea statului bunăstării. Însă atunci când cei din media descoperă că aceste mișcări sunt în același timp feministe, anti-homofobe, anti-rasiste, anti-război, anti-cenzură și ecologiste, se simt nevoiți să le desemneze drept „liberale” pentru că ceva ce nu amintește de perioada pre-1989 nu poate fi de stânga. (În vreme ce foștii funcționari ai Partidului care s-au alăturat, între timp, reacțiunii celei mai dogmatice, șoviniste și clericiste, sunt în continuare trecuți la „stânga”…).
Orice-ar fi, acest haos ideologic, susținut de ignoranța istorică, nu ne arată decât că natura noilor societăți din Estul Europei e de obicei stabilită prin analogii și paralele, mai degrabă decât prin încercări de definire în funcție de caracteristicile lor intrinseci.
Principalul obstacol aici constă într-o neînțelegere fundamentală.
Dilema simplistă – dacă toate astea sunt o restaurație sau un nou început – e provocată de ideea că regimurile Est-Europene de dinainte de 1989 erau socialiste, astfel încât capitalismul trebuia restaurat sau creat din nou.
Așa cum l-am descris cu alte ocazii, capitalismul de stat planificat de tip sovietic nu a fost „socialism” într-un sens normativ, cu siguranță nu în sensul în care diferitele curente ale mișcării muncitorești și ale marxismului au gândit această realitate. Nu e vorba doar de faptul că legea valorii, producția de mărfuri și munca salariată, economia monetară și sistemul de clasă au rămas în picioare, împreună cu diviziunea muncii și distincția dintre munca fizică și munca intelectuală și cu un aparat de stat separat de popor. Principala diferență dintre „socialism” și capitalism, conform susținătorilor sistemului sovietic, era pretinsul sfârșit al proprietății private, o percepție greșită bazată pe neînțelegerea acestui concept, oricât de bine ar fi el definit de către filosofia politică de la Aristotel încoace, și de economia politică de la Rousseau încoace cel puțin. Desigur, posesia separată a mijloacelor de producție – indiferent că posesorul este o persoană, un grup de persoane sau o instituție, precum guvernul – nu anulează proprietatea, oricât de specific ar fi exercitate drepturile de proprietate odată ce sunt exclusive și absolute. Întreprinderile nu erau deținute de consiliile muncitorești ale acestora, ci de stat. E adevărat, schimbul de mărfuri, prețurile, profiturile etc. nu erau mediate de o piață liberă (dacă există așa ceva), ci de autoritatea de planificare statală cu obiectivele ei de acumulare, creștere, industrializare și de menținere a unui standard de viață în continuă creștere, nu foarte clar deosebite de obiectivele atinse de regulă prin intermediul impozitării. Însă ajustările operate de către piață în „economiile cu piață liberă” funcționează tot prin calcule realizate de planificatori și manageri, bazate pe statistici meticuloase. Reglementarea instituțională a pieței e ceva comun în toate sistemele „moderne”, singura diferență palpabilă fiind una de politici [policy], nicidecum de substanță sistemică.
Ideea intuitivă că așa-zisa alegere între planificare și piață ar fi suficientă pentru a defini două sisteme economice și sociale cu totul diferite a fost întărită și de impresia că economiile planificate erau condamnate să ducă la sărăcie și înapoiere – și să impună controlul total al statului asupra societății. Această impresie este astăzi cu totul contrazisă de faptul că noile economii din Estul Europei nu sunt deloc mai „bogate” sau mai dezvoltate decât erau în 1989, standardele de viață pentru marea majoritate a oamenilor sunt ușor mai joase decât erau înainte, locurile de muncă, locuințele, sănătatea, educația, transportul public și, cel mai important, egalitatea sunt în cădere liberă, iar vechile dezechilibre dintre Est și Vest persistă.
De asemenea, experiența fascismului ne demonstrează că predominanța proprietății private nu poate preveni controlul social și politic total din partea statului.
Întreaga idee a lui 1989 a fost greșită din punct de vedere teoretic.
Ceea ce nu revine la a spune că societățile „socialismului de stat” din Europa de Est (și din Asia) nu au avut specificul lor. Ele erau o versiune ciudată de sistem modern – altfel spus, capitalist – instalat de către o mișcare anti-capitalistă ce avea propriile sale angajamente sociale și morale. Înainte de toate, trebuie să înțelegem că capitalismul ca atare nu înseamnă automat că puterea politică îi aparține burgheziei. Nu așa au stat lucrurile în cele mai multe societăți burgheze, în care capitaliștii au trebuit să împartă puterea politică cu proprietarii de pământuri feudali, cu aristocrația, cu o birocrație sau o administrație publică tradiționale, cu armata, cu Biserica, monarhia, cu o „cultură adversă” a intelectualilor, universitarilor, jurnaliștilor și a boemei și, atunci când a venit timpul, cu sindicatele și cu partidele socialiste și comuniste. Dominația de clasă a burgheziei a fost, în cel mai bun caz, ceva fragil, și a rămas la fel și astăzi, când economia nu este coordonată de proprietari, adică de acționari, ci de managementul corporațiilor multinaționale și de birocrații instituțiilor financiare internaționale și ai organismelor globale de reglementare și, nu mai puțin, de statele-națiune cu vastele lor rețele administrative, unele din ele militare, incluzând aici aparatele atotputernice de informații și securitate. Moneda e în mâinile băncilor centrale, legislația comercială, a impozitelor și a taxelor vamale e mai meschină și mai intruzivă ca oricând, ca să nu mai vorbim de patente, drepturi de autor, reglementări tehnologice și de mediu care sunt mai stringente decât orice și-ar fi putut imagina Stalin.
„Dictatura proletariatului” nu a înlocuit burghezia locală cu o altă clasă dominantă de apparatchiki și de intelectuali, mai ales că nu exista o clasă dominantă burgheză în Europa de Est, iar atâta câtă era, era etnic distinctă, în cea mai mare parte alcătuită din germani și evrei, deci politic ineficientă. Dar sectorul bancar și manufacturier era deținut în cea mai mare parte de capitalul financiar străin – Occidental – și de filialele sale locale. Singurul grup local (înrădăcinat și încastrat) influent al elitei era constituit de aristocrația și nobilimea funciară (burghezii locali erau lacheii lor), pentru că cele mai multe țări din Estul Europei erau semi-feudale și agricole (marii latifundiari au jucat un rol social și politic important peste tot, până la al Doilea Război Mondial). Acesta a fost grupul care a fost alungat de partidele „comuniste”, a căror realizare istorică cea mai de durată a fost de a termina revoluția burgheză neîncheiată din Estul Europei.
După secole de dependență personală și un fel de societate de castă (Ständestaat) în care privilegiul nașterii, statutul politic și juridic și denominația religioasă defineau locul fiecăruia în ordinea lucrurilor, a fost pentru prima dată când oamenii au trăit supunerea abstractă, impersonală, caracteristică societății moderne, în care poziția socială este – tot mai mult – aleatorie din punct de vedere biologic, juridic și cultural și în care mobilitatea socială este determinată mai mult de oscilațiile pieței decât de faptul de a te fi născut sluga sau valetul unui grandseigneur. Asta e ceea ce a fost – și, într-o anumită măsură, este în continuare – privit de conservatori drept supremația vulgului, a plebeului gălăgios și grosolan: la république des avocats și așa mai departe.
Toate acestea au fost radicalizate în timpul regimului „comunist” printr-un set de preferințe ale mișcărilor muncitorești victorioase. A fost o reevaluare a valorilor cu totul fără precedent: „socialismul real” a fost prima societate în care virtutea supremă a fost munca fizică. Munca fizică a fost disprețuită timp de milenii de regimul aristocratic: toate sistemele politice, toate filosofiile și toate religiile au preamărit virtuțile spiritului; preotul, războinicul, omul de stat, gânditorul, ascetul sau călugărul erau superiori oamenilor „fizici”, sufletul mai înalt decât trupul, rațiunea superioară pasiunii, meditația superioară acțiunii, activitatea liberă – adică neplătită, voluntară sau în joacă –, întreprinsă de dragul ei, a fost considerată superioară muncii plătite, asimilate (pe bună dreptate) unei condiții servile, sângele albastru și mâinile albe superioare opuselor lor. Chiar și în democrațiile antice, nevoia de muncă plătită îl priva pe individ de dreptul de a vota, doar domnii înstăriți – ale căror obligații erau exclusiv politice sau militare, ceea ce-i același lucru – fiind priviți ca oameni deplini.
Nicio societate înainte de aceasta nu a avut puterea să schimbe toate acestea, iar privilegiul a fost întotdeauna văzut ca o recompensă pentru superioritatea naturală, cei de jos trebuind să-i slujească pe cei nobili. În multe cazuri, putem găsi ecouri ale acestor realități în accentul pus pe „educație”, „expertiză” sau „talent” ca justificări ale unui statut și unui venit ridicat, chiar și astăzi.
Acei proletari „needucați” (de fapt, adesea oameni fără o educație formală, se prea poate, dar frecvent doctrinari ascetici dedicați studiului riguros și auto-perfecționării, abstinenți, frugali și sârguincioși: prima generație de muncitori socialiști și comuniști arăta cam așa, într-un mediu infuzat de alcool, fală și machism; de regulă, erau mai bine informați decât cei din think tank-urile actuale) au impus o ordine socială în care teoria trebuia să se supună practicii, politica să fie slujitoarea economiei, iar cunoașterea în general să fie doar un instrument – dar instrumentul eliberării, nimic mai puțin. Exista de asemenea un feminism de modă veche, incipient: primul avort (și divorț) la cerere și primul sistem gratuit de creșe (precum și înlocuirea figurii nevestei obediente cu cea a femeii producător activ, trăind în lume și împărțind treburile domestice cu bărbatul) din lume au fost adoptate de Uniunea Sovietică – până la turnura conservatoare care a rezultat și în doctrina „socialismului într-o singură țară”, i.e. acceptarea naționalismului, principala ideologie legitimatoare a inegalității în societatea modernă. Din acest motiv, opozanții conservatori au acuzat regimurile revoluționare de „imoralitate”: niciun respect pentru castitatea feminină, pentru modestie și moderație, nicio stimă pentru „valorile spirituale” (în special, desigur, pentru religie: un sistem oficial ateu ar fi în continuare respingător pentru orice persoană de bine), niciun respect pentru tradiție (însemnând, desigur, internaționalism și simpatie față de persoanele de culoare, victime ale imperialismului Occidental).
E prea ușor să uităm cât de scandaloase au părut a fi toate aceste lucruri; social-democrația și Noua Stângă au obișnuit cetățenii occidentali cu câteva dintre aceste aspecte, cu un egalitarism diluat; în mod paradoxal, Stalin cel convențional și victorian i-a făcut pe est europeni să uite prioritățile morale timpurii ale vechii stângi; aceste societăți re-importă acum parte din ele sub titulatura „valorilor” „cosmopolitane dezrădăcinate” sau „liberale occidentale”, însă desigur fără caracteristica esențială, superioritatea trupului față de suflet, a muncii față de odihnă, a săracului față de bogat, a acestei auto-abnegații lumești față de cultul solitar al parvenirii și al succesului (carrière ouverte aux talents etc.). Această reevaluare a valorilor a fost în primul rând „ideologică”, însă spiritul egalitarist și puritan al „socialismului real” a dominat până la sfârșitul amar, în ciuda privilegiilor elitei care acum par insignifiante; dar cultul muncitorului în locul cultului regelui și al sfântului, idealul de a produce mai mult și mai bine fără vreun stimulent de retribuție materială în afara binelui comun și interesului public sunt ceva unic în istorie, chiar dacă au căzut foarte repede pradă obișnuitei corupții, dezamăgiri și, apoi, minciuni.
Din punct de vedere cultural, moral și politic, nu a existat o „clasă conducătoare” în „socialismul real”, unde avantajul material, puterea statului și autoritatea morală erau contopite în una: în măsura în care a existat, ea a rămas ascunsă; iar rangurile sale au fost întotdeauna reîmprospătate din surse proletare. Supremația aparatului de Partid nu era legitimată și justificată, ci negată. Cei mai mulți lideri de partid importanți fuseseră la un moment dat muncitori care abia terminaseră școala primară, dacă o terminaseră și pe aceasta; și erau mândri de lucrul acesta. Chiar și rău famații intelectuali evrei care s-au aflat uneori la cârma partidelor „comuniste” erau văzuți la vremea respectivă ca venind dintr-o minoritate persecutată și disprețuită, aflați la doar un pas de ghetou și de pogrom: o altă inversare a ordinii obișnuite a priorității și respectabilității.
Fără o considerare serioasă a acestui element moral, este imposibil de înțeles de ce mitul caracterului „socialist” al capitalismului de stat planificat este atât de tenace, în special pentru generații care nu sunt conștiente de faptul că socialismul sau comunismul nu ar trebui să pună capăt numai inegalității, dar și exploatării și alienării, valorii și statului. Pentru comuniști, guvernarea limitată poate fi mai bună decât tirania fără limite, dar absența guvernării este obiectivul. Proprietatea de stat poate fi mai utilă pentru redistribuirea egalitară decât proprietatea privată (mai exact: cea individuală), dar absența proprietății este obiectivul. Planificarea economică poate fi mai bună pentru îndeplinirea obiectivelor civilizaționale și sociale decât piața, însă absența unei economii separate este ce ar trebui comuniștii să vrea de fapt. Valorile iluministe pot fi mai bune decât bigotismul religios, dar absența dominației – supranaturale sau mundane – este scopul. Și așa mai departe. În acest sens, comunismul nici nu a fost încercat vreodată.
Criticile de stânga ale „socialismului real” au arătat, începând cu anii 1920, că sub regimul „comunist” nu exista niciun progres real pentru clasa muncitoare, din moment ce muncitorii nu erau cu adevărat deținătorii mijloacelor de producție, nu aveau organizații independente, nu puteau să își reprezinte sau să își exprime interesele de clasă, nu aveau niciun mijloc de a rezista disciplinei tehnologice, condițiilor proaste de muncă și salariilor mici, iar preeminența lor simbolică nu avea practic nicio valoare. „Conștiința proletară” cu care era învestit Partidul era doar o altă religie laică și eroismul stahanovistului udarnik („muncitor de șoc”) care producea 300% din standardul prestabilit era o iluzie.
Critica este evident justificată.
Dar vorbeam exact de această religie laică. Această transmutare a tuturor valorilor sociale, această inversare a ordinii morale a tuturor societăților ierarhice a fost esența „socialismului real” chiar și în forma sa târzie, închegată, înghețată, când liderii au încercat să o combine cu un gen fad de consumism, meritocrație și demobilizare politică. Însă pozitivismul și progresismul, la fel ca ostilitatea față de transcendență și concomitent față de egoism, au fost considerate ambele „vicii solitare.”
Raționalismul, în sensul unei încrederi revoluționare în rațiune, a rămas de asemenea important. Revoluția – ca ceva care prin definiție explorează tărâmuri necunoscute – are nevoie de teorie, în timp ce apărătorii conservatori ai status quo-ului au nevoie doar de tradiție, pietate, deferență față de autoritatea moștenită. Ei nu propun, ci doar dispun – și doresc să păstreze acele lucruri care par valoroase înaintașilor și celor superior lor. Moștenirea revoluționară a capitalismului de stat condus de un partid proletar anti-capitalist impunea ca guvernarea sa să se bazeze pe o filosofie corectă și o știință (socială) corectă. Iată de ce regimul a fost mai feroce față de rivali decât față de dușmani. Simpla existență a unui „alt marxism,” spre exemplu, era intolerabilă și punea în pericol fundamentele intelectuale ale Partidului, de unde și ura față de social-democrați, comuniștii de stânga și alți eretici. După înfrângerea revoluției din Ungaria în 1956, intelectualii care participaseră au fost separați în două grupuri: cei care fuseseră de dreapta înainte de Război au fost decorați; foștii comuniști și socialiști au fost condamnați la închisoare. Primii puteau fi cooptați, păcatul lor fiind scuzabil, însă cei din urmă erau văzuți ca trădători, mistificatori ai adevăratei doctrine, așa că păcatul lor era mortal. Într-un anume sens exista un paradis al intelectualilor: literatura, filosofia, arta, muzica, teatrul, filmul, editarea de cărți, periodicele de specialitate, știința populară erau văzute ca chestiuni de importanță maximă pentru stat, din moment ce, în absența unei religii reale, cultura înaltă era singura ideologie care putea fi diseminată într-o societate complet necredincioasă. Așa că importanța majoră a acesteia nu era un capriciu, ci o necesitate. Creată pentru elite și pentru „clerul” ordinii ierarhice, cultura înaltă trebuia să devină proprietatea celor mulți; în absența unei aristocrații, ea trebuia să definească stilul istoric al acelei epoci a omului obișnuit (bărbat dar, poate, și femeie).
După căderea lipsită de glorie a regimului – surprinzătoare pentru noi, rebelii – unul dintre cele mai pregnante elemente ale stării de spirit dominante era constituit de o abdicare: nimic nu era mai popular decât cerința pentru sfârșitul excepționalismului „socialist”: fraza „vrem să fim o țară normală”, care poate fi auzită zilele acestea la protestele din Ungaria, este cel mai important mesaj al lui 1989. Normală, adică înstărită, inegală, competitivă, naționalistă, liniștită, mulțumită: urmărind telenovele sau având prejudecăți rasiale fără a se simți vinovată.
Cu toate acestea, unele elemente ideologice, care își au originea în mișcarea muncitorească, și-au păstrat influența, chiar dacă sub o formă vulgară, mai ales în suspiciunea față de bogăție, față de stat și lege, toate acestea fiind văzute ca având de-a face cu puterea și nefiind de fapt ceea ce par a fi. Inegalitatea este acceptată, dar nu ca dreptate, ci ca o inevitabilă situație „normală.”
O burghezie locală a eșuat să se materializeze, la fel cum nu o făcuse nici în perioada habsburgică. Capitalul este în continuare – sau, mai degrabă, din nou – în posesia finanței internaționale, corporațiilor multinaționale, sau chiar a guvernelor străine. Fondul de investiții în interesul public este de regulă limitat de Uniunea Europeană. Sistemul de pradă este în mod obișnuit bazat pe firmiturile europene care cad sub masa esticilor, distribuite între ei de către baroni locali [local bosses] etniciști, eurosceptici, care urăsc Occidentul. Puterea asupra vieților oamenilor pare a fi evazivă și ocultă sau, în orice caz, la fel de distantă și incomprehensibilă ca înainte. Libertatea politică se referă la lucruri mai puțin importante. Pluralismul politic și parlamentarismul s-au descompus într-o competiție între grupuri de hoți. Ideile politice sunt nesemnificative sau inexistente sau, cel mult, irelevante.
Impresia că constituționalismul liberal, separația puterilor și statul de drept sunt specifice țărilor occidentale bogate, lucruri de lux pe care estul sărac nu și le permite, și că contrastul permanent dintre centru și periferie ține de destin – de felul de a fi al lumii – nu este, în opinia mea, în niciun caz falsă, însă amestecul de cinism și disperare care o însoțește în mod obișnuit este șocant. Atitudinile politice ar putea să difere, însă defunctul „excepționalism socialist” ce coboară la nivelul unei recunoașteri a existenței noastre provinciale, înapoiate, mediocre, sărace și ignorante – care cauzează indignare, resemnare, emulație sau respingere față de „Occident” – dă naștere unor profunde și demoralizante uri și dispreț de sine. Europa de Est este simbolizată în proprii ei ochi de figura imigrantului care așteaptă să fie primit de străinii bogați pe care îi invidiază și pe care îi consideră neobișnuit de ridicoli. Ne vedem pe noi înșine ca petiționari, ca rude sărace, tolerați atât cât suntem folositori din punct de vedere economic. Nu e de mirare că imigranții săraci devin jihadiști în cartierele sărace și suburbiile industriale ale Mari Britanii. Este o ironie frumoasă că UKIP este destul de popular în rândul imigranților din Europa de Est, căci este, la fel ca ei, anti-european (și anti-sistem), fără să conteze faptul că UKIP îi urăște pe ei întrucât sunt genul greșit de europeni și urăște UE pentru că îi lasă pe ei să intre.
Anticomunismul popular [demotic] a contribuit la nepopularitatea oricărei credințe în schimbarea radicală, din moment ce schimbarea radicală pare a aparține de trecut, cu alte cuvinte, (ideea) viitorul(ui) este în trecut. Dacă mișcarea care nutrise o credință în progres a murit – ca să nu mai vorbim de legăturile dintre crezul progresist și Gulag, Ceka și execuțiile în masă și frica generalizată –, la ce gen de progres ne putem aștepta? Ideile progresiste importate din Vest – cum ar fi egalitatea pentru femei, homosexuali, minorități etnice și imigranți, toleranța față de consumatorii de droguri și alți mici delincvenți săraci, simpatia față de victimele abuzurilor sexuale, ajutorul social pentru șomeri și oameni fără adăpost și pentru străinii fără documente etc. – sunt văzute ca mofturi distructive. (În timp ce scriu acest eseu, vicepremierul ungar declară pentru publicația de extremă dreaptă Magyar Hírlap că în spatele protestelor se află conventicule secrete, ca lobby-ul homosexualilor din SUA, care vor să răstoarne guvernul. Vorbește cât se poate de serios.)
Aceste mofturi par că îi apără pe cei lipsiți de putere, dar, din moment ce ne sunt impuse de străini bogați, ele trebuie că servesc vreun scop misterios și opresiv. În același timp, stânga est europeană, urmărind scopuri similare, se vede situată într-o alianță inconfortabilă cu imperialismul Occidental.
Descrieri ca aceasta pot fi găsite în literatura politică radicală din Europa de Est din anii 1890. Degenerarea lui Max Nordau și Declinul Occidentului al lui Oswald Spengler sunt extrem de populare, iarăși, în rândul conservatorilor est europeni, care își caută izbăvirea în șovinismul, monarhismul, militarismul și clericalismul antebelic, răbufnind ocazional în hohote de râs la văzul incongruenței lucrurilor, din moment ce necesarul spirit de deferență, respect, auto-disciplină, pietate, tradiționalism și servilism, ca să nu mai vorbim de religiozitate, nu e de găsit nicăieri. Însă critica radicală de odinioară a tuturor acestor absurdități reacționare nu e de găsit nicăieri. Invocarea unui mysterium tremendum la întâlnirea unui prinț de sânge ar fi întâmpinată cu batjocură, însă propunerea unei societăți mai juste abia dacă ar isca vreo reacție. E dincolo de orice înțelegere, e mai mult decât absurd.
Aceasta explică celebrul nostru simț al umorului. Umorul a fost întotdeauna un inamic al sublimului – cineva mi-a spus la un moment dat că umorul e întotdeauna la dreapta –, din moment ce inevitabil prezintă generozitatea drept ipocrizie și rectitudinea drept sminteala excentricilor ciudați. Umorul nihilist al Europei de Est contemporane afirmă că societatea nu are nicio valoare intrinsecă, în afară poate de plăcerea trecătoare și de căldura umană temporară. Gândirea este o tâmpenie. Arta este un ifos inutil. Filantropia este o perversitate. Dezbaterea publică este o cacofonie. Serviciul public este un pretext pentru nelegiuiri interesate. Legea e scamatoria avocaților. Orice guvernare este o tiranie capricioasă. Săracii sunt dezgustători. Bogații sunt proști. Străinii vorbesc „în limbi” și mănâncă scoici, pfu! Est europenii sunt urât mirositori. Femeile sunt desfrânate. Homosexualii chiuie în falset. Conservatorii sunt grași. Liberalii sunt evrei. Socialiștii sunt nebuni. Rușii sunt țărani. Americanii sunt imbecili. Filosofii sunt bărboși.
Dar, în sine, toate acestea ar putea fi mai mult sau mai puțin tolerabile.
Însă există un anumit aspect, care – în armonie cu principala prejudecată neoliberală – a ajutat mai mult decât orice altceva la operarea unei inversiuni a acelei transmutări revoluționare. Bine-cunoscutul dispreț față de „paraziți,” cei care trăiesc pe urma „ajutoarelor,” îi unește pe cei de clasă mijlocie și uneori pe cei din clasa muncitoare, pe conservatori și blairiști, fasciști și creștini. Elitele conducătoare din Europa de Est, cu foarte multă îndemânare, cu foarte multă viclenie, au știut să înrădăcineze acest dispreț în moștenirea „socialismului real”. Cultul muncii fizice – însoțit așa cum era de ocuparea deplină a forței de muncă și de o cultură înaltă ajunsă plebee – nu poate, desigur, să se adreseze șomajului, precarității și prezenței unei subclase nelegiuite. Conceptul cuprinzător al proletarului nu este identic cu ideea mitică a muncitorului de fabrică organizat („un muncitor organizat” însemna în monarhia habsburgică și în statele ei succesoare un sindicalist și un membru de partid: cele două erau identice, la fel ca în termenul politic „labour” din limba engleză) pentru că asta nu înseamnă numai „anti-capital”, ci și „în afara capitalului”. Noțiunea manipulativă a domnului Orbán de „societate bazată pe muncă” e foarte asemănătoare cu regimurile Rákosi și Kádár, dar ceea ce ne încurajează pe „noi” să facem este, bineînțeles, ca „noi” să abandonăm săracii (aproximativ 40% din populație care trăiește la granița subzistenței) în soarta lor, din moment ce sunt imorali și distincți din punct de vedere rasial (roma): se presupune că sunt risipitori, leneși, drogați, alcoolici și înnebuniți după sex, întinzând ghearele lor murdare după prada ce aparține de drept oamenilor frumoși. Însă șmecheria este folosită peste tot în Europa de Est. Faptul universal al progresului tehnologic, care a făcut ca cea mai mare parte a oamenilor angajați anterior în industria manufacturieră și în majoritatea serviciilor să devină superfluă este ignorat, el fiind transformat într-adevăr într-un fel de condiție criminală, similară din punct de vedere moral și structural cu propaganda burgheză anti-populară a anilor 1830 direcționată către „clasele criminale” care se îndeletniceau cu „munca murdară”, ce încă se baza atunci pe străvechea depreciere a corpului și pe disprețul condiției servile de a lucra pentru altcineva.
„Harnic” se referă acum mai mult la un privilegiu decât la un dezavantaj. Milogii „dependenți de stat” par a fi agenții neștiutori ai unei restaurații „comuniste” care ar opune rezistență expansiunii unei clase mijlocii mereu extensibilă și care devine sinonimă cu „societatea” ca atare. Aceasta este ideologia întregului establishment est-european, fie el „pro-vestic”, „european” sau „naționalist” și „pro-Putin” sau „moscovit”. Cu alte cuvinte, apologia celei mai brute societăți opresive de clasă.
Tuturor acestora li se opune rezistența unei „societăți civile” care se preocupă, în manieră umanitară, fie de „neșansă”, fie de minoritățile discriminate (oameni fără adăpost, consumatori de droguri, imigranții, oamenii de culoare, persoane LGBTQIA, copii abuzați, femei maltratate, pușcăriași, oameni cu boli fizice și mentale, bătrâni, invalizi, persoane cu dizabilități, analfabeți) care sunt lipsite de înlesniri legale și a căror demnitate este negată. Această rezistență este justă – susțin și eu aceste lucruri –, însă această rezistență este străină, pe de o parte, de clasa muncitoare tradițională și, pe de altă parte, de o abordare politică, spre deosebire de una în termenii drepturilor omului. (În această privință, nu este în vreun fel diferită de ceea ce vedem în majoritatea țărilor occidentale.) Simplificând: establishment-ul afirmă că acele grupuri sunt simpli paraziți, iar rezistența „societății civile” tip ONG răspunde că nu, nu sunt.
A înțelege, lucru nu prea dificil pentru un marxist, că ambele categorii – munca subsumată capitalului și oamenii excluși din continuumul relației capital-muncă – constituie, împreună, proletariatul contemporan, lipsește cu desăvârșire. Însă problema este și mai mult exacerbată de varianta specifică „socialismului real” a unei etici protestante weberiene, a unei asceze intramundane pentru care munca reprezintă paradigma oricărui gest egoist sau altruist, generos, orientat spre comunitate, spre deosebire de viziunea marxistă asupra lumii, pentru care munca este blestemul ultim. Punctul de vedere marxist a rămas la fel de scandalos ca acum 170 de ani, când bătrânul (atunci tânărul) mâzgălea manuscrisele sale pariziene.
La un sfert de secol după Schimbări, ne-am întors înapoi la banalitate. Fiecare realizare a modernismului înalt pare discutabilă. Capitalismul de periferie este în același timp recunoscut ca destin și acuzat ca nenoroc. Noua stângă est-europeană este doar recalcitrantă și împărtășește deziluzionarea generală. De această dată, răul radical e mai degrabă plictisitor. Noi, disidenții, se poate să fi fost naivi.
Una peste alta, o oportunitate minunată pentru fasciști.
Traducere de Alex Cistelecan și Ștefan Guga